Istoria ultimilor ani a arătat o sincronizare perfectă între Rezervele Federale (Fed) şi Banca Centrală Europeană (BCE), eventualele modificări de dobândă ale primei instituţii fiind urmate la scurt timp de unele similare pe Vechiul Continent. Perfecta simbioză între cele două bănci centrale este în mare parte responsabilă pentru supra-aprecierea activelor ce a condus la actuala criză. De luna aceasta însă, lanţul s-a rupt, BCE preluând iniţiativa majorării dobânzii de referinţă. Iar Fed nu pare a fi prea convinsă să urmeze exemplul

Controversatul şi orfanul proiect prin care se dublau contribuţiile sociale pentru persoanele care obţin venituri din activităţi independente a fost îngropat. Nu însă şi principiile care stau la baza acestuia, declarate „via­bile” de către premierul Emil Boc. Şi chiar e posibil ca proiectul să fie unul util, putând declanşa o dezbatere evitată până acum de so­cietatea civilă, de jurnalişti, artişti şi intelectuali în general, care ar vrea în continuare atât pensii majorate, cât şi contribuţii sociale nemajorate.

Deşi renegat de autorităţi, aurul îşi păstrează valoarea în preferinţele indivizilor. Puterea aurului stă mai mult în fascinaţia sa decât în calităţile sale reale. Acestei „relicve barbare", cum o considera lordul Keynes, i se pun în cârcă şi principalele crize ale primei jumătăţi a secolului XX. Totuşi, în pofida demolării legislative a aurului ca instrument monetar, preţul acestuia creşte peste previziunile celor care au pledat pentru demonetizarea sa. În timp de criză, el devine refugiul celor care vor să-şi protejeze puterea de cumpărare.

Nimic nu pare mai de bun-simţ la prima ve­de­re, mai ales pentru persoanele cu un pronunţat simţ al „e­chităţii sociale“, decât introdu­ce­rea unei taxe modice de 0,5% pe averi­le ce depăşesc suma de 500.000 de euro, propusă de tâ­nărul deputat PSD Mugurel Suru­pă­ceanu. Ar­gumentul ieftin e că avuţii s-au îm­bogăţit în România, pe spinarea cla­­sei muncitoreşti, şi că, drept ur­mare, ar trebui să-i dea poporului ce-i ­al poporului: o par­te din ce au deturnat

[Textul de faţă este o variantă a articolului omonim publicat în Săptămâna Financiară]

Ce-i mult strică! Este o zicală care se potriveşte nu numai banilor aflaţi în circulaţie, ci şi legilor intrate în vigoare. Cantitatea uriaşă de dosare (zeci, dacă nu sute pe cap de judecător săptămânal), care-i nemulţumeşte atât pe judecători, cât şi pe justiţiabili, are la bază inflaţia de acte normative adoptate de Legislativ, Executiv, dar şi de autorităţi ale statului sau chiar

[Textul de faţă este varianta actualizată a articolului omonim publicat în Săptămâna Financiară în 02.02.2009]

Măsurile de stimulare a economiei s-au transformat în măsuri de impozitare a acesteia. Guvernul vrea 1,3% din PIB în plus de la vicioşi şi patroni. Închipuiţi-vă o familie, formată din soţ, soţie, doi copii aflaţi la vârsta adolescenţei si care mai întreţine si doi bunici. Soţul este îngrijorat de finanţele familiei, afectate de cheltuielile extravagante ale soţiei, dar si de costul cu medicamentele bătrânilor. Ca să nu le micşoreze acestora resursele, capul familiei decide să investească în eficientizarea energetică a locuinţei...

[Textul de faţă este varianta actualizată a articolului omonim publicat în Săptămâna Financiară]

Economia României „creşte" într-un ritm atât de ameţitor încât ar putea înghiţi bunăstarea propriilor cetăţeni. După cum ne dezvăluia Primul Ministru, 95% din cele 930 de angajamente din Programul de guvernare au fost realizate. Economia nu doar că accelerează, chiar se apropie de viteza luminii. Particulele economice avansează cu viteze inimaginabile, cu riscul ca o gaură neagră să se „creeze" nu în Elveţia, cum se temeau politicienii noştri, ci chiar la Bucureşti. Iar responsabili pentru aceasta sunt chiar politicienii, care cred că banii paraşutaţi din elicopterul electoral aduc bunăstare, şi nu inflaţie.