Destul de târziu în istoria umanităţii şi, îndeobşte, datorită eforturilor intelectuale sistematice de alcătuire a unor explicaţii ştiinţifice, sigure, cu privire la posibilităţile oamenilor de a-şi îmbunătăţi propriile condiţii de viaţă, s-a înţeles faptul că omul este dăruit cu raţiune, prin intermediul căreia are capacitatea de a pătrunde legile universului material în care trăieşte. Căci, „atâta timp cât lumea a fost cârmuită de cutumă şi de autoritate, filozofii nu s-au prea interesat de problema bogăţiei şi a sărăciei”, după cum scria un

„Socialismul a murit, trăiască intervenţionismul!”. Probabil aşa ar exclama, imperialist, epigonii moderni ai „planificării raţionale”, după ce sistemul socialist s-a năruit precum un castel din cărţi de joc, ridicat ideologic pe fundaţii instituţionale mlăştinoase. Cu un aşa notoriu deznodământ, ce noimă ar mai avea teza imposibilităţii calculului economic în socialism, se întreabă nostalgicii ideologi, de vreme ce istoria a făcut ca însăşi ţinta abordării să dispară? Răspunsul (pur şi simplu) ar fi că imposibilitatea calculului economic

Cu câţiva ani în urmă, prima pagină a buletinelor de ştiri a fost ţinută de ample mişcări sindicale şi manifestaţii care aproape au paralizat oraşe-simbol. Am asistat, cuprinşi de îngrijorare şi uimire, la spectacolul terifiant pe care Europa l-a oferit lumii întregi. „Directiva Bolkestein”, împotriva căreia au scandat, luni de zile, zeci de mii de oamenii, părea că devine titlul unui film de groază care ameninţa cu detronarea favorurilor sociale ale statului bunăstării. În Franţa, intenţiile de flexibilizare a pieţei muncii au transformat Parisul într-o

Am văzut adolescenţi care, fără să ştie poate nimic despre principiile libertăţii, îndeamnă la educaţie liberă prin sloganul de pe tricourile lor: "Nu lăsa şcoala să-ţi strice educaţia". Însă şcoala de azi este apanajul exclusiv al statului, de unde şi logica reformistă a sloganului. "Educaţia în stradă", care a umplut astăzi ecranele televizoarelor, nu ilustrează decât eşecul modelului actual al şcolii româneşti, al centralismului statal în educaţie. Problema educaţiei nu poate fi rezolvată cu mai mulţi bani de la bugetul statului.

Anul 2004 a fost momentul de graţie al naşterii cotei unice în România. Proiectată în laboratoarele politice ale defunctei Alianţe D.A., cota unică de impozitare a purtat, şi până în prezent, insigna de ultim bastion al politicilor economice de dreapta. Căci, pe fondul tumultos al crizei economice, păstrarea cotei unice era fluturată ca cel mai autentic (şi de dreapta) succes de politică economică. În acelaşi an 2004, în suplimentul economic al ziarului

Textul de faţă este parte a capitolului „Piaţa monetară” din Manualul de Economie al Catedrei de Economie şi Politici Economice, ediţia a şasea, apărută în urmă cu mai mulți ani [i], în 2003. Publicăm, cu titlul de mai sus, abordarea respectivă, pe de o parte cu gândul la o mai bună şi mai cuprinzătoare documentare a studenţilor noştri şi, pe de altă parte, pentru a completa şi continua, sperăm, dezbaterea de teorie monetară iscată aici în ultimele săptămâni, odată cu traducerea unui articol al lui Pascal Salin.

A trebuit să vină criza economică pentru ca oamenii să aibă şansa de a înţelege limitele naturale ale statului şi capcanele crude ale generozităţii politice – cu others' people money. În numai câteva luni, economia ne-a servit lecţia neîndurătoare a dezvoltării nesănătoase. Recorduri de creştere economică şi performanţe demne de un eden imobiliar - pe care guvernele le treceau fălos în contul propriilor politici - s-au evaporat ca prin farmec,

În prezent, nu există manual mainstream de microeconomie care să nu dedice pagini întregi, cu teorie şi aplicaţii, diverselor analize formalizate asupra utilităţii. „Funcţii obiectiv” frumos derivabile, algoritmi matematici care se deşiră impecabil, grafice sofisticate cu şi fără puncte de inflexiune etc. formează un întreg arsenal didactic pe care economiştii autori de manuale le aşează, cu straniu devotament, în bagajul considerat indispensabil pentru analiza ştiinţifică a utilităţii. Acesta este tabloul metodologic prin care

[Textul de faţă este varianta extinsă a articolului omonim publicat în Idei în Dialog]

În "jurnalul" de faţă nu ţintesc, neapărat, criza economică actuală. Nu îmi propun să zugrăvesc condiţiile etatiste care întreţin ciclurile economice, cu toate detalierile teoretice ce desluşesc cauzele crizei. S-au scris deja şi se vor mai scrie astfel de incursiuni, mai mult sau mai puţin tehnice, în anatomia crizei. Aici, acum, mă preocupă să atrag atenţia asupra unei implicaţii,

În literatura economică, logica avantajului competitiv constituie, în continuare, subiectul a numeroase controverse. Cele mai frecvente raţionamente din domeniul comerţului internaţional invocă „avantajele competitive" deţinute de o industrie sau alta în vederea justificării poziţiilor economice ale acestor industrii dar, mai ales, în vederea justificării politicilor naţionale de susţinere a domeniilor respective. În teoria ortodoxă a comerţului internaţional, argumentul politicilor guvernamentale (selective)...

[Textul de faţă este varianta actualizată a studiului publicat în Revista Oeconomica]

În evoluţia societăţii, ideile sunt fermenţii esenţiali ai oricărei schimbări. Nu există legi implacabile ale istoriei iar viitorul nu este scris nici în stele şi, spre „deliciul" cantitativiştilor (macro) contemporani, nici în modelarea cibernetico-economică, devenită moda sterilă a jurnalelor de economie - în care tocmai economia este specia ştiinţifică pe cale de dispariţie. Istoria, ca şi derularea viitoare a evenimentelor, a fost şi va fi determinată de idei, fie ele

Scrierea acestor rânduri răsare din nevoia de a îndrepta câteva erori pe care manualele ortodoxe de economie le alimentează, uneori, cu bravă nonşalanţă. O astfel de eroare se iveşte încă din prima „lecţie de economie", anume lecţia „modului economic de gândire", ce caută să explice acţiunea umană în termenii contrafactuali ai „costului de oportunitate". Puse cap la cap, asemenea erori - perpetuate în manuale, săli de curs sau prelegeri „ştiinţifice" - subminează dreapta cunoaştere a economiei şi dobândirea unui mod sănătos de gândire economică din partea celor interesaţi de logica economiei.

„Eficienţa” este conceptul mirific pe baza căruia mai toţi economiştii îşi construiesc, parcă dintotdeauna, raţionamentele şi teoriile. Însă modul în care argumentul eficienţei a fost utilizat explică multe din relele lumii de astăzi. Utilizarea „criteriului eficienţei” asupra politicilor statului comportă limite ştiinţifice insurmontabile. Ignorarea acestora, din necunoaştere sau mai degrabă din interes, a condus cu uşurinţă la erori ştiinţifice grave. „Eficienţa” este responsabilă de „legitimizarea” politicii publice, de deturnarea acesteia în direcţia ascensiunii statului şi de politizarea ştiinţei economice.

În acest studiu vă invit la o incursiune pe tărâmul analizei impozitării, unul atât de încărcat de pasiuni şi controverse. Scopul „călătoriei” este acela de a desluşi posibilitatea ca ştiinţa economică să „prescrie” un optim fiscal, atât în privinţa regimului de impozitare (impozit progresiv vs. cotă unică), cât şi în privinţa nivelului de impozitare. Voi argumenta necesitatea demitizării unor idei larg răspândite în teoria economică şi în opinia publică, cum ar fi de pildă ideea că regimul fiscal al cotei unice (flat tax) este mijlocul adecvat împotriva discriminării fiscale şi...