Reforma proprietăţii între „nu ne vindem ţara” şi restitutio in integrum

Diana Costea

Economia de piaţă necesită, ca fundament etic, domnia ordinii proprietăţii private. Haosul economic socialist, ineficienţa ce însoţeşte tipul socialist de producţie sunt explicate, în cele din urmă, prin anularea, în proporţie covârşitoare, a proprietăţii private legitime şi prin trecerea acesteia sub controlul absolut al statului.

Propoziţia conform căreia anularea proprietăţii private asupra factorilor de producţie conduce la haos calculaţional în structura complexă de producţie, ca urmare a dispariţiei preţurilor pentru factorii de producţie, reprezintă nucleul argumentului misesian al imposibilităţii calculului economic în socialism, aşa cum am arătat de altfel în capitolul 5.

Cu toate că termenul de tranziţie a fost asociat istoriceşte cu transformările prin care au trecut ţările foste socialiste, acesta este un concept mult mai larg: el se aplică, în general, trecerii de la socialism, precum şi de la intervenţionism, la economia de piaţă, adică la capitalism, la piaţa liberă.

Discursul prevalent, cel mainstream, este unul consecvent abordării economice neoclasice şi tributar unei intervenţii - fie şi a uneia minime - a statului ca „paznic de noapte" al vieţii sociale. Un asemenea discurs nu reuşeşte însă să producă o justificare consecventă a părăsirii regimului socialist sau puternic intervenţionist şi, prin urmare, nici aderarea nonechi-vocă la principiile pieţei libere. De aici şi politica de „tranziţie... prin stat".

Ieşirea din sistemul socialist impune, în mod necesar, reinstaurarea dreptului de proprietate privată asupra factorilor de producţie şi a bunurilor de consum ca imperativ etic şi fundament necesar al dezvoltării economice[1]. În plus, chestiunea dereglementării devine şi mai importantă pe fondul centralizării deciziei politice şi economice ce însoţeşte procesul actual de integrare europeană.

Punctul de plecare îl constituie cercetarea legitimităţii proprietăţii socialiste: deţine „statul socialist" un drept de proprietate legitim asupra bunurilor pe care le controlează? Răspunsul este un nu categoric, întrucât căile prin care statul a ajuns la aceste bunuri nu se încadrează printre cele argumentate de teoria mai sus menţionată, şi anume apropriere originară, producţie, schimb, donaţie, cadou, moştenire, acţiuni derulate, desigur în condiţiile respectării drepturilor de proprietate ale celorlalţi. Astfel, statul a ajuns „proprietar" al unor bunuri prin naţionalizare/socializare (adică prin confiscarea de la proprietarii lor de drept), prin „producţie" (dar în urma combinării unor mijloace de producţie asupra cărora nu dobândise un drept de proprietate), prin iniţierea controlului asupra unor resurse anterior neutilizate (dar în mod ilegitim - prin împiedicarea agresivă a altor potenţiali apropriatori originari)[2]. Am putea să recunoaştem statului socialist cel mult proprietatea asupra unor bunuri care i-au fost oferite în mod voluntar, care ar constitui un fond din care acesta ar face restituţie în favoarea persoanelor a căror proprietate a fost încălcată.

În consecinţă, „statul democratic" - în ciuda contradicţiei în termeni - nu poate revendica proprietatea asupra bunurilor anterior controlate de socialişti, pentru că „proprietatea statului socialist" - un pleonasm notoriu - nu era legitimă. Afirmaţia rămâne valabilă chiar dacă statul democratic ar reprezenta un club, ca formă legitimă de interacţiune socială. Motivul pentru care statul (sau „clubul" care a apărut după răsturnarea statului comunist) nu deţine o proprietate legitimă asupra resurselor pe care şi le revendică în prezent este acela că, în primul rând, predecesorul său nu deţinea dreptul legitim de proprietate, aşadar, nu avea cum să îl transmită legitim „urmaşului" său. În al doilea rând, aproprierea originară nu putea avea loc, din moment ce existau proprietari legitimi identificabili. În princi-piu, statul, în calitatea sa de monopol coercitiv asupra violenţei, nu poate realiza acte de apropriere originară legitimă, ci se rezumă la a smulge câte ceva din proprietatea privată legitimă, prin impozitare, inflaţie etc.

O primă cale de denaţionalizare a resurselor o reprezintă retrocedarea bunurilor către proprietarii de drept, când proprietatea aces-tora poate fi dovedită. Aceasta înseamnă restituirea caselor naţionalizate smulse din proprietatea populaţiei, înapoierea fabricilor către patronii ce au fost deposedaţi, a terenurilor agricole către proprietari sau urmaşii proprie-tarilor.

Locatarii caselor naţionalizate, chiar dacă nu au făcut parte din mecanismul represiv anterior, nu posedă totuşi un drept legitim asupra locuinţei; ei trebuie, în consecinţă, să înapoieze bunul proprietarilor legitimi identificabili sau urmaşilor acestora, în starea în care s-a aflat casa la momentul naţionalizării, ţinând cont de deprecierea suferită în timp.

A-i obliga pe proprietarii legitimi ai caselor să răscumpere casele de la locatari sau să accepte din partea acestora o chirie fixată de stat (mult sub nivelul pieţei) sau, în general, o utilizare diferită de una pe care ei ar da-o acestor case echivalează cu o încălcarea a proprietăţii lor.

În România, restitutio in integrum a avut parte, în general, de o presă nefavorabilă[3]. De remarcat instituirea Fondului Proprietatea[4], în urma Legii nr. 247/2005[5] privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Prin acest fond se urmăreşte restituirea unora dintre proprietăţile confiscate de statul comunist la valoarea lor de piaţă. O problemă economică de calculabilitate apare şi în această situaţie, întrucât este necesară estimarea, în afara mecanismelor pieţei, a despăgubirilor la care ar fi îndreptăţite victimele deposedărilor efectuate de comunişti. Evită această metodă redistribuţia? Nu, întrucât dividendele urmărite prin deţinerea acţiunilor provin din valorificarea unor active ale statului, a căror proprietate este presupusă a fi legitimă, când este posibil ca, apelându-se la metoda sindicalistă menţionată de Hoppe, aceste active să fi fost, de fapt, deja apropriate[6]. Noii acţionari vor suporta riscuri, sau se vor bucura de beneficii, asociate unor activităţi economice, diferite de cele ce însoţesc bunurile ce le-au fost preluate de statul comunist, ceea ce va duce fie la absenţa restituţiei, fie la venituri nemeritate[7].

Compensarea monetară de către stat a proprietarilor de drept întâmpină dificultăţi de ordin etic şi economic: compensarea s-ar realiza făcând apel la puterea de creaţie monetară, monopolistă, a băncii centrale, sau la capacitatea coercitivă a statului de obţinere de venituri pe calea impozitării; în plus, cum anume se poate stabili dimensiunea unei restituţii juste, dacă una dintre părţi este statul, ca monopol coercitiv al forţei şi justiţiei, care stabileşte criteriile după care se stabileşte restituţia şi care deţine în controlul său atât sistemul judecătoresc, cât şi cel de impunere a respectării deciziilor[8]?

În ceea ce priveşte privatizarea, Hoppe (1996) pledează pentru aşa-numita metodă sindicalistă: „Posesiunea activelor se cuvine a fi imediat transferată către cei care le utilizează - pământul agricultorilor, fabricile muncitorilor, străzile celor ce le întreţin sau rezidenţilor, şcolile profesorilor, birourile birocraţilor etc.

Pentru a fragmenta conglomeratele socialiste de producţie, care sunt cel mai adesea supradimensionate, principiul sindicalist trebuie aplicat anumitor unităţi de producţie în care se desfăşoară efectiv munca unui individ dat, spre exemplu, clădirilor cu birouri, şcolilor, străzilor sau cuartalelor, fabricilor şi fermelor.

Spre deosebire de schema sindicalistă, însă de cea mai mare importanţă, acţiunile astfel obţinute trebuie să fie liber transferabile, ceea ce va duce la apariţia unei burse, astfel încât funcţia proprietarilor capitalişti şi cea a angajaţilor nonproprietari vor fi separate, asigurând transferul lin şi continuu al activelor din mâinile mai puţin producătoare de valoare în mâini mai producătoare de valoare" [9].

Hoppe aduce şi un argument de ordin economic - anume că recu-noaşterea drepturilor de proprietate ale salariaţilor asupra unei cote-părţi din activele întreprinderii este însoţită de beneficii economice pentru populaţie în general: astfel, funcţia de capitalist-întreprinzător este preluată tocmai de cei care au acumulat deja o experienţă de ordin tehnologic în producţie. Avantajele se răsfrâng asupra populaţiei, întrucât întreprinderea, care în trecut respectase ordinele arbitrare ale planificatorului central, devine acum instrument de servire a consumatorilor, ca unică modalitate de câştigare a profitului acceptabilă în contextul interacţiunii umane. Sti-mulentele economice nu pot răsturna decizia etică - chiar dacă hotărârile luate se dovedesc a fi economic falimentare. Acest fapt nu justifică deposedarea forţată de bunuri a proprietarilor de drept - salariaţii - şi menţinerea sau oferirea spre gestionare unui terţ, considerat de către stat mai abil în servirea consumatorilor.

În fond, proprietatea nu garantează obţinerea profitului, scopul alocării proprietăţii fiind, în primul rând, evitarea conflictului inerent rarităţii resurselor, iar obţinerea profitului şi satisfacerea consumatorilor sunt doar nişte corolare economice fericite ale sale[10].

Pentru bunurile la care accesul persoanelor nu a fost posibil sau pentru care nu se ridică pretenţii privind aproprierea trecută, se reîncepe procesul de apropriere originară. La acesta pot avea acces, teoretic, nu numai cetăţenii români, ci şi cei străini, din nou condiţia fiind aceea de neparticipare activă, juridic amendabilă, la activităţile agresive ale aparatului etatist. Ideea că, de pildă, numai cetăţenii români sunt îndrep-tăţiţi să îşi aproprie bunurile interne pentru că ei au fost plătitorii de impozite şi taxe, cu care a fost finanţată producerea respectivelor bunuri, nu este operaţională. Vorbim aici despre bunuri pentru care nu poate fi emisă vreo pretenţie la recunoaşterea unui titlu de proprietate tocmai pentru că
s-a „şters" legătura identificabilă dintre plătitorul de taxe şi bunul produs. Această observaţie atrage atenţia asupra faptului că reforma proprietăţii nu este însoţită de o restituţie deplină acordată victimelor impozitării, taxării şi tuturor celorlalte intervenţii agresive ale statului; o asemenea restituţie este, practic, imposibilă.

Ca exemplu de recunoaştere a unui anumit drept al salariaţilor de a intra în posesia întreprinderilor în care au lucrat, însă prin vânzarea de către stat a activului cu pricina, este practica numită MEBO (Management Employee Buyouts), apreciată a fi fost, pentru primii cinci ani ai tranziţiei, cea mai importantă metodă de privatizare în România.

O serie de reglementări au afectat însă potenţialul de reformă economică al unei asemenea metode. Astfel, contractele de privatizare au inclus diverse restricţii cu privire la disponibilizarea personalului, cu privire la activitatea principală a firmei şi la vânzarea acţiunilor[11], restricţii ce au atras efecte negative în planul adaptării firmei la cerinţele pieţei. Presiunea exercitată de salariaţi în întreprinderile în care statul este co-proprietar a determinat, de asemenea, o rată mai scăzută a disponibilizărilor, creşteri salariale subvenţionate şi constrângeri bugetare slabe.

Desigur că aceste efecte sunt imputabile interferenţei statului: simplul fapt că firmele în care angajaţii sunt coproprietari au o rată mai scăzută a disponibilizărilor nu reprezintă o dovadă a lipsei de adaptare a acestora la condiţiile pieţei. Aceeaşi presiune cu nuanţe politice se regăseşte şi în cazul privatizării prin lichidare, la care s-a recurs atunci când statul a considerat că anumite întreprinderi sunt ineficiente şi au şanse mult prea scăzute de redresare pentru a mai interesa vreun investitor[12].

Metoda nu este însă apreciată în literatură ca fiind eficace (de pildă, Negrescu, 2002:8), concluzie la care se ajunge prin urmărirea performan-ţelor economice înregistrate ulterior, atribuite calităţii conducerii. Nici metoda restituţiei în natură (a-l căror obiect l-a constituit, în România, terenul agricol, la care se adaugă revendicări importante ale unor proprietăţi imobiliare cu destinaţie industrială şi comercială) nu se bucură de multă apreciere, pe considerentul că introduce o incertitudine nenece-sară în sistem. Ambele judecăţi de valoare acordă privatizării o interpretare utilitaristă, de căutare a eficienţei economice, fără a ţine cont de drepturile de proprietate deja existente, chiar dacă sunt nerecunoscute de stat.

Metoda privatizării în masă - de împroprietărire gratuită - s-a desfăşurat în România între 1992 (cu emisiunea şi distribuirea de vouchere populaţiei, denumite certificate de proprietate) şi 1997 (finalizarea alocării şi distribuirii acţiunilor subscrise de cetăţeni). Procesul a fost, pe de o parte, laborios (desfăşurat prin înfiinţarea a cinci fonduri ale proprietăţii private FPP, devenite ulterior Societăţi de Investiţie Financiară - SIF -, care au primit circa 30% din totalul proprietăţii privatizabile) şi, pe de altă parte, costisitor, în sensul că doar 5,5% din totalul proprietăţii publice a trecut în proprietatea acţionarilor privaţi individuali (Negrescu, 2002:13).

Această metodă întâmpină, în plus faţă de aspectele de ordin etic, dificultăţi insurmontabile de ordin economic. Astfel, datorită eterogenităţii bunurilor de capital existente în întreprinderile de distribuit populaţiei, se ridică problema aducerii lor la un numitor comun. Pe piaţă, unde factorii de producţie sunt în proprietate privată şi fac obiectul schimburilor monetare, această sarcină este îndeplinită de calculul economic: pe piaţa de capital, tranzacţionarea titlurilor de valoare (a acţiunilor) permite stabilirea preţului acestora, care reflectă anticipările cumpărătorilor şi vânzătorilor cu privire la veniturile viitoare ale acestora. Acest lucru este însă imposibil de realizat în condiţiile proprietăţii de stat asupra factorilor de producţie - ne confruntăm, în fond, cu aceeaşi problemă a calculului economic pe care o ridică austriecii pe linia analitică a lui Mises. Astfel, distribuţia cupoanelor este marcată de arbitrar. Acestei metode i se reproşează, nefondat de data aceasta, faptul că are drept rezultat o structură a proprietăţii foarte disper-sată, pe care anumite reglementări ale statului o poate accentua[13], cu efecte negative în ceea ce priveşte investiţia de capital şi care, suplimentar, ar îngreuna intervenţia guvernului.

Metoda concretă de privatizare la care recurge statul - de vreme ce el este cel care instrumentează întregul proces - este influenţată de o serie de factori, unii dintre aceştia neavând nimic în comun cu obiectivul mai larg sub care ar trebui să se încadreze privatizarea: este vorba de obţinerea „capitalului" politic necesar alegerilor democratice, de privilegiile econo-mice acordate directorilor întreprinderilor de stat, precum şi de interesul statului de a controla preţul la care sunt vândute acţiunile întreprinderilor (Harmathy, 1994:39-40).

Vânzarea de către stat a unor bunuri care nu îi aparţin de drept echivalează, în contextul unui discurs explicit liberal, aparent favorabil ordinii proprietăţii private, cu o contradicţie internă. Statul va deţine, în continuare, în posesie ilicită sumele de bani achitate de proprietarii de drept sau de alte persoane agreate pentru a intra în posesia bunurilor vândute. Faptul că veniturile obţinute de stat din privatizare nu deţin decât o proporţie modică în bugetul de stat nu afectează analiza noastră[14]. Doar faptul că se aşteaptă ca statul să joace în continuare un rol economic semnificativ ar reprezenta o justificare pentru această strategie de priva-tizare.

Această metodă etic invalidă de privatizare prin vânzare - indiferent de modalitatea concretă de realizare - a generat o reacţie negativă şi un discurs naţionalist înverşunat, în contextul post-comunist, în care majori-tatea covârşitoare a populaţiei locale nu deţinea capitalul solicitat de stat ca preţ şi nici nu existau posibilităţile de intermediere financiară dezvoltate mai târziu. Astfel, sloganul „nu ne vindem ţara" includea un adevăr şi, în acelaşi timp, o eroare.

Adevărul rezidă în aceea că nu statul deţinea dreptul de proprietate legitim care să îi permite cedarea prin vânzare a bunurilor deţinute - astfel că, pe drept cuvânt, cei ale căror drepturi de proprietate erau astfel încăl-cate erau îndreptăţiţi să protesteze - însă doar ei, şi doar pentru bunurile care le reveneau. Pentru celelalte bunuri, pentru care aproprierea originară devenea posibilă chiar pe calea cumpărării de la stat - dată fiind absenţa unor titluri de proprietate legitime anterioare, încălcate sau nerecunoscute de către stat - cetăţenii străini ar fi fost îndreptăţiţi să concureze economic, prin preţ, pentru obţinerea bunurilor[15].

Mai mult, investitorii străini au fost atraşi inclusiv de privilegiile de monopol acordate de stat, creându-se impresia că trecerea proprietăţii de sub controlul statului în cel al persoanelor private este însoţită în mod necesar de efecte imputabile, în realitate, acestor favoruri politice: scăderea ofertei, creşterea preţului ca urmare a împiedicării intrării concurenţilor potenţiali pe piaţă[16].

Stabilirea criteriilor de către stat pentru selectarea celei mai „bune" oferte care va câştiga licitaţia este de asemenea inerent arbitrară şi contra-dictorie. Liberalizarea vieţii economice înseamnă necesarmente modificarea structurii anterioare a producţiei - pentru care nu exista nici un criteriu economic, de calcul economic, de adecvare la cerere - într-o structură dinamic adaptată celor mai urgente nevoi demonstrate de consumatori. Economic - nu există instrumentul calculului, pentru a proba rentabilitatea vânzării -, iar politic - există tentaţia de a aluneca în corupţie, de însuşire a unor beneficii prezente conduce la preeminenţa propriului interes econo-mic al celor ce organizează privatizarea.

Fixarea unui anumit preţ minim de vânzare în licitaţiile organizate şi stabilirea unor condiţii privind forţa de muncă, investiţiile ulterioare etc. denotă faptul că, în fond, statul este capabil să evalueze şi să anticipeze configuraţia viitoare a pieţei, pentru ca întreprinderea să fie rentabilă, ceea ce ar nega obiectivul primordial al privatizării[17]. Aceasta nu înseamnă că investitorilor străini nu li s-au impus condiţii neconforme cu piaţa[18].

Un aspect suplimentar l-a constituit achitarea de către cumpărător a datoriilor bugetare acumulate de întreprinderile ce au făcut obiectul privatizării; în fond, administrarea defectuoasă de către stat a propriilor întreprinderi a condus la acumularea pierderilor. Se pierde astfel din vedere că proprietarul (ilegitim în acest caz, statul) poartă povara pierderilor, după cum beneficiază şi de profituri. În fond, acoperirea pierderilor trecute nu reprezintă decât o modalitate de ridicare a preţului[19].

Am văzut mai sus motivele pentru care reforma proprietăţii este necesară. Este însă ea şi suficientă pentru a vorbi despre o societate liberă şi, din punct de vedere economic, despre piaţă liberă? Ar trebui să amintim aici rolul important al dereglementării, al eliminării privilegiilor speciale de monopol acordate de stat anumitor persoane fizice sau juridice în detrimen-tul altora, al eliminării controlului preţurilor etc. Reglementarea oricăror domenii de activitate presupune stabilirea unor obstacole în calea exerci-tării libere a drepturilor de proprietate. Chiar în absenţa refacerii depline a instituţiei dreptului de proprietate, dereglementarea vieţii economice repre-zintă o condiţie necesară a economiei de piaţă.

Dezbaterea terapie-şoc versus gradualism are sens într-un context al tranziţiei operate de stat, cu mijloacele sale, potrivit planurilor sale. Desigur că iniţiativa de dereglementare, de retragere de pe piaţă le aparţine celor ce deţin puterea politică - sub presiunea fie a propriei reconversii ideologice, fie sub presiunea - preferabil paşnică - a populaţiei într-o masă critică liberală. În această zonă, nu putem găsi motive suficiente, di punct de vedere etic şi economic, pentru continuarea reglementării şi nici pentru impunerea unor noi intervenţii coercitive etatiste, sub falsa motivaţie a „îndulcirii" tranziţiei.

Pierderile de bunăstare inerente schimbărilor la nivelul proprietăţii pe care le implică privatizarea şi celelalte consecinţe economice ale tranzi-ţiei - o nouă structură a producţiei etc. - nu pot reprezenta argumente suficiente pentru încetarea parţială sau totală a revenirii bunurilor în posesia proprietarilor de drept. În fond, pe piaţă, datorită rarităţii, există în permanenţă pierderi contrafactuale (nu neapărat nete) de bunăstare - orice decizie atrage un cost, adică cea mai bună alternativă la care se renunţă - fără ca acest lucru să implice încălcarea proprietăţii vreunei persoane şi necesitatea restituţiei.

Aşadar, cu cât retragerea statului se înfăptuieşte mai repede şi pe mai multe paliere, cu atât mai bine. Există însă şi domenii - de pildă, apro-prierea resurselor desocializate, retalierea cuvenită victimelor, solicitarea totală sau parţială a acesteia - în care populaţia însăşi are un cuvânt de spus în ceea ce priveşte ritmul restabilirii proprietăţii personale.

Reforma proprietăţii şi dereglementarea, ca manifestări concrete ale retragerii totale sau parţiale a statului din economie, antrenează efecte internaţionale dinamice benefice, prin exercitarea unei presiuni spre libera-lizare şi în celelalte ţări, cu care se stabilesc relaţii economice, efecte asemănătoare celor pe care le-ar exercita secesiunea.

Aceasta înseamnă că strategia liberalizării unilaterale[20] este teoretic şi practic fezabilă, şi poate că singura realizabilă într-un context interna-ţional altminteri favorabil centralizării politice şi controlului politic al economiei. Exportul de capital şi de talent antreprenorial va avea ca efect, ceteris paribus, decapitalizarea şi restrângerea activităţii productive în ţările mai puţin liberale, ca urmare a perspectivele de câştig pe care reforma economică le promite.

Diminuarea bazei de impozitare va impulsiona guvernele - care urmăresc prin definiţie cel puţin păstrarea dacă nu sporirea veniturilor fiscale - printr-un proces de contagiune pozitivă, poate chiar ideologică, să aplice politici mai liberale, favorabile liberei întreprinderi.

[1] O perspectivă consecvent liberală este expusă, de pildă, în lucrările lui Murray Rothbard (1992), Hans-Hermann Hoppe (1991, 1996), Jeffrey Herbener (1992). Abordarea lor fixează jaloanele teoretice generale ale unui proces de privatizare. Demersul constă în aplicarea teoriei naturale a proprietăţii (self-ownership & homesteading), pe care o susţin îndeobşte, la acest caz particular.

[2] Acesta din urmă este cazul decretării unei proprietăţi a statului asupra resurselor naturale ce se vor descoperi la un moment dat, în viitor.

[3] Adrian Severin, „Editorial", Ziua, 21 iunie 2005: „Stânga este împotriva inegalităţii. Principiul restitutio in integrum absolutizează proprietatea. O reîmproprietărire fără limite, cu ignorarea transformărilor de tip egalitar pe care societatea românească le-a cunoscut în secolul al XX-lea, înseamnă nu doar întoarcerea la vechi inegalităţi, dar şi statuarea principiului că orice atingere adusă inegalităţii este abuzivă. PSD se opune unei asemenea politici. Nu pentru că este nostalgic, antireformist sau antisistem, ci pentru că este stânga, adică ţine mai mult la egalitate decât la proprietate".

[4] A se vedea www.fondulproprietatea.ro

[5] Această lege completează şi modifică Legea fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, modificări solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 şi Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare.

[6] Ilie Şerbănescu remarca, de asemenea, riscul asociat deţinerii acţiunilor, acela de a nu fi, în fond, despăgubit. Metoda i se pare, însă, nonproblematică altminteri. A se vedea Revista 22, „Fondul Proprietatea: o soluţie corectă, chiar dacă neagreată de proprietar", nr. 798 (21 - 27 iunie 2005).

[7] Se specifică faptul că „Titlurile de despăgubire... încorporează drepturile de creanţă corespunzătoare drepturilor de despăgubire acordate. Aceste titluri se emit titularilor drepturilor la despăgubire recunoscute sau în curs de recunoaştere, conform legilor speciale. Ele se acordă în urma verificărilor de legalitate, cu privire la situaţia juridică a imobilului, efectuate de Secretariatul Comisiei Centrale. Valoarea acestora este stabilită pe baza unui raport efectuat de un evaluator autorizat independent" [subl. n], vezi www.fondulproprietatea.ro.

[8] Singurul context în care putem vorbi despre un preţ just - restituţie justă - este piaţa.

[9] În acele cazuri în care actualii utilizatori au cumpărat deja active expropriate de la stat, ei vor trebui să solicite compensaţie de la persoanele responsabile pentru aceste vânzări, iar oficialităţile guvernamentale vinovate pentru aceasta ar fi silite să restituie preţurile de cumpărare.

[10] Negrescu (2002:8) remarcă faptul că „... elementul central în funcţie de care este judecată dezirabilitatea diferitelor metode de privatizare posibil de aplicat ţine de calitatea guvernanţei corporative la care ne putem aştepta, deci măsura în care noii proprietari sunt confruntaţi cu acel set de stimulente care să îi determine să acţioneze în cel mai bun mod posibil pentru a maximiza performanţa firmei".

[11] A se vedea, de pildă, Telegdy (2002:10). Autorul remarcă şi faptul că acest tip de privatizare este puţin favorabil investiţiilor aduse din exterior, mai semnificative.

[12] Aplicarea metodei sindicaliste susţinute de Hoppe ar fi valabilă şi în astfel de cazuri; în fond, proprietatea nu aduce cu sine în mod necesar succesul economic şi, în plus, în scenariul hoppean, nu statul este cel chemat să facă aprecieri antreprenoriale cu privire la perspectiva viitoare de profit a unei întreprinderi.

[13] A se vedea, de pildă, Telegdy (2002).

[14] În Negrescu (2002:19) se indică suma de 2.949,5 milioane dolari SUA ca indicând suma preţurilor de vânzare conform contractelor de privatizare pentru perioada 1996-2000, din care 2.545,2 milioane dolari SUA încasate.

[15] Lucrurile au stat asemănător în Cehoslovacia şi Polonia, cf. Harmathy (1994:40).

[16] Să amintim aici cazul Romtelecom, care s-a bucurat de monopol pe piaţa telefoniei fixe între momentul privatizării parţiale 1998 (vânzarea a 35% din acţiuni către grupul elen de telecomunicaţii OTE) până în 2003.

[17] Tot urmărirea unor interese private explică şi viteza redusă a privatizării, prin conflictul de interese dintre Fondul Proprietăţii de Stat şi fondurile private, primul urmărind mai degrabă să restructureze întreprinderile cu performanţe economice slabe şi să le vândă pe cele performante, în vreme ce fondurile private aveau interese opuse (Tardy, 1997:224).

[18] În România, de pildă, condiţiile s-au referit la: investiţii obligatorii (în 24% din contractele încheiate între 1993-2000); interzicerea lichidării, fuziunii sau divizării companiei în cauză pe perioade determinate (51% din contracte); obligativitatea menţinerii obiectului de activitate al întreprinderii privatizate (84% din cazuri); şi clauze referitoare la tratamentul rezervat personalului (păstrarea locurilor de muncă, acordarea de compensaţii salariaţilor concediaţi etc.), care se regăsesc în 85% din contractele de privatizare încheiate de FPS - apreciate ca exprimând „o tendinţă crescândă către utilizarea privatizării ca un instrument de politică a forţei de muncă" (Negrescu, 2000).

[19] „Creanţele bugetare nu pot fi veritabil recuperate prin vânzarea de acţiuni emise de societăţile debitoare care sunt deja ale statului: veniturile vor fi doar colectate la alte capitole ale bugetelor, decât în cazul celor înregistrate ca provenind din privatizări propriu-zise" (Negrescu, 2000).

[20] A se vedea, de pildă, exemplul Lituaniei.