„Managementul” monetar: leul în tranziţie

Bogdan Glăvan

În ultimul deceniu de guvernare comunistă, emisiunea monetară menită să astupe „găurile negre" din economie - ineficienţa coloşilor industriali răsăriţi la comandă politică şi nu pentru a servi nevoile populaţiei - aproape s-a dublat. Aceasta, în vreme ce cantitatea de mărfuri produsă a stagnat, în ciuda relatărilor triumfaliste despre înregistrarea unor producţii record de la an la an.

O asemenea expansiune a masei monetare nu s-a reflectat în creşterea preţurilor, care erau „îngheţate" arbitrar, ci mai degrabă în creşterea cozilor pentru cumpărarea mai tuturor produselor. Mai simplu spus, oamenii aveau din ce în ce mai mulţi bani, însă pe „piaţă" erau tot mai puţine bunuri pe care să le cumpere. În acest context, liberalizarea preţurilor de după 1990 nu a făcut decât să elibereze mecanismul de echilibrare a cererii şi ofertei, ceea ce a condus, firesc, la creşterea puternică a preţurilor.

Contrar interpretării majorităţii analiştilor şi comentatorilor, schimbarea politică din 1989 nu a adus cu sine reconstruirea instituţiilor mone-tare pe principiile economiei de piaţă. Nu putem vorbi despre existenţa unui proces de liberalizare în domeniul monetar, aşa cum am putea vorbi de unele reforme de liberalizare în diferite domenii ale economiei.

Desigur, sistemul financiar-bancar al României a suferit transformări profunde, numai că acestea nu pot fi încadrate conceptual în reforma generală menită să instaureze economia de piaţă. Tocmai din acest motiv, titlul secţiunii de faţă este dat de ideea de „management monetar", mai degrabă decât de cea a „reformei".

Economia României a trecut, în realitate, de la un sistem de natură cvasi-monetară, bazat pe un surogat de monedă, în care băncile deţineau un rol pur decorativ (alocarea creditului era complet centralizată), la un sistem monetar etatizat, asemănător cu majoritatea celor existente în lume la ora actuală. Bineînţeles, această trecere nu a avut loc brusc, ci gradual. Astfel, în prima parte a anilor '90 s-au practicat pe scară relativ importantă credite direcţionate, cu dobândă preferenţială, în special pentru agricultură şi export, din emisiunea băncii centrale. Astfel de credite distorsionează alocarea resurselor în economie prin favorizarea netransparentă a unor sectoare în dauna celorlalte[1].

O măsură intervenţionistă agresivă care a marcat istoria financiară post-revoluţionară este reprezentată de „naţionalizarea valutei" din toamna anului 1991. Pe fondul unei crize economice şi politice grave, credibilitatea monedei naţionale a scăzut drastic. Pentru a finanţa importurile de combustibili, guvernul a fost nevoit să oblige agenţii economici să schimbe valuta în lei, la un curs de schimb arbitrar (mult mai scăzut decât cel de pe piaţă).

Anii 1992-1993 reprezintă, poate, cea mai neagră perioadă a „managementului" monetar post-decembrist. Turarea tiparniţei de bani a transformat necesara ajustare a preţurilor într-o nefastă şi păguboasă hiperinflaţie. Scăderea valorii leului într-un ritm anual de 200-300% a dus la prăbuşirea încrederii în moneda naţională şi la abandonarea ei, practic, de o parte importantă a populaţiei.

Este demn de remarcat că nivelul maxim al ratei dobânzii a urcat doar până la 70-80%, cu alte cuvinte s-a înregistrat o rată reală a dobânzii puternic negativă, ceea ce a generat sărăcirea masivă a unei largi pături sociale.

De pe urma exproprierii inflaţioniste a oamenilor care aveau depozite de economii la CEC, de exemplu, au avut de câştigat grupurile de interese coalizate în jurul întreprinderilor de stat nerentabile: vechii directori, care considerau întreprinderea drept propria moşie, împreună cu liderii sindicali, care au început să vândă tot mai scump voturile munci-torilor noii clase de politicieni.

Impulsionate de creşterea masei monetare (cu 141% în 1993), anticipările inflaţioniste tot mai mari au intensificat viteza de circulaţie a banilor, ceea ce a dus la accelerarea creşterii preţurilor până la un nivel aproape incontrolabil.

Sursa: Brăilean (1998:131), Dăianu (1999:343)

Scăderea cererii de bani ilustrată prin reducerea raportului dintre masa monetară şi PIB a făcut ca publicul să deţină în 1994, paradoxal, doar un sfert din lichidităţile de care dispunea în 1990. Reducerea cererii de bani şi derapajul tot mai evident pe panta hiperinflaţiei a forţat autorităţile monetare să corecteze politica monetară începând cu sfârşitul anului 1993. BNR a sporit drastic rata dobânzii de refinanţare şi, relativ curând, rata dobânzii practicată de bănci (aproape 100% în primăvara lui 1994) a ajuns real pozitivă. Evoluţia dobânzilor a stopat retragerile masive de lei din bănci şi a calmat creşterea preţurilor şi degringolada cursului de schimb. Din păcate, după mai puţin de un an, firava tendinţă de „stabilizare macro-economică" a devenit foarte repede ameninţată de „relaxarea politicii mon-etare".

În 1995, BNR a pompat în economie cantităţi uriaşe de lichidităţi profitând de apatia anticipărilor inflaţioniste ale populaţiei. Creşterea masei monetare cu peste 70%, în timp ce nivelul preţurilor a sporit doar cu 28%, a fost denumită eufemistic „remonetizare"[2]. În realitate, „remonetizarea" a însemnat acordarea de lichidităţi întreprinderilor de stat neperformante, ceea ce a permis creşterea PIB „real" - de fapt, a producţiei sectoarelor energofage, a stocurilor şi a importurilor.

De asemenea, trebuie remarcată o altă justificare pentru umflarea ofertei de bani, anume salvarea de la prăbuşire a băncilor Credit Bank şi Dacia Felix (pentru aceasta, BNR a pompat în cele două bănci aproape 400 de milioane de dolari. Această acţiune a fost motivată evident prin argu-mentul că falimentul celor două bănci ar fi dus la declanşarea unei panici bancare de anvergură.

În ultima parte a anului 1996, preţurile au început să reflecte în sfârşit expansiunea puternică a masei monetare întreprinsă de BNR: rata lunară a inflaţiei a ajuns la periculosul nivel de 10% lunar. Situaţia finan-ciară a ţării era şi mai neagră, dacă luăm în calcul mărimea deficitului bugetului consolidat - peste 8% din PIB - şi rezervele valutare ale băncii centrale - de numai 0,7 miliarde de dolari.

Fragilitatea situaţiei economice era reflectată, poate cel mai bine, în şubrezenia sistemului bancar. Volumul creditelor „neperformante" consti-tuie un indicator important al solidităţii sistemului bancar. După 1990, ponderea acestor credite în portofoliul băncilor a crescut de la an la an, până a atins uluitorul nivel de 71,7% în anul 1998. Însumate, aceste împrumuturi depăşeau de trei ori capitalul băncilor, ceea ce a determinat chiar BNR să afirme că starea sistemului bancar este una de „virtual faliment".

„Îmbolnăvirea" băncilor a reprezentat, poate, proba cea mai elocventă a jafului indirect practicat de grupurile de interese care au acaparat puterea politică după 1990. La 7 ani de la începerea procesului de lichidare, cazul Bancorex stă şi astăzi drept mărturie. Sub masca împrumuturilor pentru investiţii s-au scurs din bancă sute de milioane de dolari către ceea ce presa a numit ulterior „datornici cu epoleţi" - foste persoane angrenate în agenţiile represive şi de conducere ale regimului comunist. Astfel de persoane, „tot ei", au profitat rapid de şansa pe care contextul instituţional post-decembrist le-a oferit-o de a deveni „miliardari de carton"[3].

Însănătoşirea sistemului bancar prin reducerea drastică a ponderii creditelor neperformante s-a făcut în bună măsură prin preluarea la datoria publică a creditelor „putrede" de la cele mai afectate bănci. Această operaţiune a însemnat redresarea sistemului bancar cu preţul suportării pierderilor de către populaţie, prin impozite şi inflaţie. Astfel, în 1997, statul a preluat la datoria publică creditele neperformante ale Băncii Agricole şi Bancorex, prin conversia acestora în titluri de stat. Mărimea acestui tran-sfer - aproximativ 1 miliard de dolari - a reprezentat numai partea vizibilă a aisbergului exproprierii celor eficienţi în favoarea grupurilor de interese din agricultură, a „găurilor negre" din industrie şi a „firmelor-căpuşă" combinate cu acestea.

Anul 1999 a reprezentat un moment care putea devia sistemul monetar românesc în direcţia pieţei libere, dar, din păcate, acest moment nu a fost exploatat eficient[4]. În acel an, guvernul trebuia să plătească în contul datoriei externe suma de 2160 milioane de dolari, ceea ce depăşea rezerva valutară a BNR. Lipsa credibilităţii externe a aruncat practic ţara în pragul unei crize financiare majore. În acel moment, în atenţia opiniei publice a ajuns tema Consiliului Monetar ca aranjament instituţional alter-nativ celui al băncii centrale.

Deşi adoptarea acestui consiliu monetar ar fi contribuit la însănă-toşirea sistemului monetar prin îndepărtarea statului de la frâiele politicii monetare, pierderea „independenţei monetare" a fost prezentată de către detractorii consiliului monetar drept un preţ prea mare de plătit.

Dezbaterea - firavă, de altfel - dintre susţinătorii autorităţii politice care au refuzat să predea „armele" politicii monetare şi partizanii - extrem de puţini la număr - ai consiliului monetar a demonstrat elocvent că societatea românească nu a fost pregătită să abandoneze iluziile electorale fabricate şi vândute de clasa politică, în ciuda falimentului sistematic al acestora[5].

Publicul a refuzat ideea de a fi întreprins un pas mai clar în direcţia liberalizării monetare, la fel cum a respins luarea unor măsuri radicale privind reforma economică în general. Rezultatul a fost reinflamarea inflaţiei, care a ajuns în 1999 la 54,8 de la 40,6% în anul anterior şi păstrarea palmaresului de economie cu cea mai ridicată rată a inflaţiei dintre toate economiile vecine, care experimentau trecerea de la socialism la capitalism.

Un alt moment marcant al politicii monetare din ultimii ani constă în denominarea monedei naţionale („tăierea" a patru zero-uri de pe bancnote). Facerea „leului greu" a fost prezentată şi susţinută pe motiv că va contribui la scăderea ratei inflaţiei, va uşura calculele economice şi va apropia - ca valoare - leul nou de moneda unică europeană.

Există un mare număr de întrebări fără răspuns în legătură cu denominarea leului. De exemplu, dacă tăierea zerourilor duce în sine la încetinirea creşterii preţurilor, de ce nu s-a întreprins această măsură atunci când inflaţia a cunoscut cel mai ridicat nivel? Sau, invocând un alt motiv în favoarea denominării, dacă această politică uşurează calculul economic şi facilitează compararea preţurilor româneşti cu cele din UE, de ce nu se renunţă definitiv la moneda naţională în favoarea euro?

În realitate, denominarea leului nu poate fi socotită drept o măsură care vine în sprijinul funcţionării economiei de piaţă, ci mai degrabă o încălcare suplimentară a drepturilor de proprietate privată. Dar de ce să includem, însă, denominarea în rândul agresiunilor? Este încălcată cumva proprietatea legitimă a cuiva? Întrebarea relevantă este următoarea: renunţă Banca Centrală, prin această măsură, la vreuna dintre atribuţiile sale ce sunt asociate, în calitate de instituţie a statului, agresiunii? Desigur că nu. Renunţă Banca Centrală la monopolul asupra tipăririi de bani? Adoptă ea măsuri de reafirmare, dacă nu chiar de restabilire a distincţiei naturale dintre contractul de depozit şi cel de împrumut, fapt ce ar pune capăt legitimării practicării rezervelor fracţionare şi, implicit, expansiunii creditului? Renunţă măcar la impunerea leului ca mijloc legal de plată? Sau lasă absolut liberă formarea cursurilor de schimb? În niciun caz. Oficial, Banca Centrală se înfăţişează ca o victimă, ce poartă povara principală a acestei măsuri, anume costurile legate de tipărirea banilor. Nu este greu de imaginat cum vor fi acoperite aceste cheltuieli: fie din taxele percepute, fie prin tipărirea de monedă - ambele mijloace aduc atingere drepturilor legitime de proprietate (Costea, 2005).

În ultimă instanţă, denominarea este un mijloc intervenţionist pentru atingerea, îndoielnică, a unui obiectiv dificil de apreciat: diminuarea anticipărilor inflaţioniste. Încercarea de a tempera inflaţia prin recursul la resorturile psihologice ale publicului oferă mai degrabă măsura incapa-cităţii autorităţii politice de a se abţine de la deschiderea robinetului cu bani. Denominarea nu constituie, astfel, nicio garanţie împotriva inflaţiei viitoare; din contră, ea poate reprezenta un instrument perfid de perpetuare a erorii colective că moneda etatistă poate fi sănătoasă.

Pe de altă parte, denominarea atrage şi costuri însemnate. Reconfigurarea programelor de calculator şi tipărirea noilor bancnote a presupus costuri însemnate. Cea mai bună dovadă că aceste costuri nu pot fi trecute cu vederea este, paradoxal, tocmai faptul că cheltuielile BNR cu denominarea sunt considerate secret de stat şi nu au fost încă făcute publice.

În concluzie, este interesant de remarcat că, prin această propunere, Banca Naţională recunoaşte implicit adevărul esenţial că o masă monetară nominal mai redusă nu are un efect depresiv asupra activităţii economice, că derularea schimburilor de bunuri şi servicii pe piaţă contra monedă poate fi realizată de o cantitate oarecare de monedă, cu alte cuvinte că orice cantitate de monedă este optimă. Aceasta este echivalent cu a spune că, într-un sistem cu monedă fiduciară, sporirea masei monetare - prin orice mijloace s-ar înfăptui ea - nu are nicio justificare economică.

În cele din urmă, după mai bine de un deceniu de manipulare monetară grosolană, România a intrat pe un făgaş dezinflaţionist clar. Astăzi, performanţa politicii monetare constituie unul din cele mai apre-ciate capitole ale realizărilor politicii economice. Dincolo de scepticismul cu care trebuie să privim întotdeauna rezultatele managementului monetar etatist, se pune totuşi următoarea întrebare: în ce măsură încetinirea infla-ţiei este rodul măiestriei guvernului şi a guvernatorului băncii centrale, mai degrabă decât consecinţa inevitabilă a încorsetării la care a fost supus statul român în ceea ce priveşte posibilitatea utilizării pârghiilor monetare pentru expropriere şi redistribuirea inflaţionistă?

Într-un anumit sens, răspunsul este relativ simplu. După un deceniu de inflaţie, hiperinflaţie, dezinflaţie şi apoi iar inflaţie, cicluri electorale şi supraveghere apatică şi îngăduitoare a funcţionării băncilor, guvernatorul BNR nu poate merita, într-adevăr, altceva decât premiul pentru cel mai longeviv bancher central din lume. Ceea ce s-a şi întâmplat. În toţi anii tranziţiei, banca centrală a eşuat în a juca rolul de instituţie independentă de puterea politică şi de grupurile de interese ţesute în jurul acesteia. Lăsând la o parte perioada de timp în care conducătorul acestei instituţii a fost şi şeful guvernului, activitatea guvernatorului BNR s-a încadrat perfect în proverbul potrivit căruia preşedintele băncii centrale trebuie să cola-boreze cu guvernul, altminteri şi-ar pierde independenţa.

În ceea ce ne priveşte, experienţa recentă în materie de inflaţie este lăudabilă, dar ea ar trebui pusă în principal pe seama presiunilor economice şi politice, atât interne cât şi externe. Perspectiva integrării europene reprezintă factorul care a disciplinat comportamentul statului român şi a pavat drumul către însănătoşirea monedei naţionale.

[1] Două entităţi financiare au fost utilizate în mod special pe post de canal de transmisie al injecţiilor monetare către grupurile privilegiate politic: Bancorex şi Banca Agricolă. Aceste două bănci au înregistrat pierderi imense şi, în cele din urmă, şi-au încetat funcţionarea. La un moment dat, subvenţia implicită generată de creditele BNR acordate agriculturii ajunsese la 10 la sută din PIB, nu întâmplător chiar în anul 1993, anul în care s-a înregistrat cea mai ridicată rată a inflaţiei (Isărescu, 2003).

[2] vezi Dăianu (1999), p. 323 şi următoarele.

[3] Presa a relatat pe larg, la vremea respectivă, „devalizarea" sistemului bancar. Vezi, Evenimentul Zilei, 18 septembrie 2006, p. 2-3, pentru un rezumat al falimentării Bancorex.

[4] Mai bine-zis, clasa „experţilor" economici însărcinaţi să gestioneze imaginea publică a autorităţii politice a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a convinge publicul larg de importanţa menţinerii instituţiilor monetare existente.

[5] Isărescu (2003, p. 15) afirmă în legătură cu această dezbatere: „Varianta cea mai rigidă, cea a Consiliului Monetar, pare în acest context cea mai puţin atrăgătoare, argumentele în acest sens putând fi rezumate, în câteva cuvinte, astfel: Consiliul Monetar obligă la numeroase măsuri deosebit de dure în plan fiscal şi al politicii de venituri, iar economia devine extrem de vulnerabilă la şocuri externe. Dacă măsurile de ordin intern nu sunt aplicate, Consiliul Monetar eşuează, aşa cum s-a întâmplat în Argentina, fără a se fi cules roadele urmărite. Dacă măsurile de ordin intern sunt adoptate, dispare însăşi necesitatea unei formule atât de drastice cum este Consiliul Monetar". La o analiză atentă, sensul argumentului de mai sus este greu de înţeles. Cineva ar putea susţine, la fel de bine, că „semaforizarea intersecţiilor presupune forţarea automobiliştilor să îşi adapteze corespunzător comportamentul rutier. Dar, dacă automobiliştii îşi iau oricum toate măsurile de precauţie, semaforizarea nu este necesară". Dintr-o perspectivă mai largă, orice regulă de drept este inutilă dacă lumea se comportă deja aşa cum presupune aceasta. Însă această observaţie nu justifică sofismul argumentaţiei care, după cum am văzut, poate fi folosită pentru abandonarea oricărei reguli sau instituţii.