Despre originea banilor

I.Introducere

Există un fenomen vechi şi care, într-o măsură deosebită, a atras atenția filosofilor sociali şi cercetătorilor economici, faptul că anumite produse (acestea fiind în civilizaţiile avansate monedele din piese de aur şi argint, precum şi, ulterior, documentele care reprezintă aceste monede) au devenit medii de schimb universal acceptate. Este evident chiar și pentru un profan, că o marfă trebuie oferită de către proprietarul acesteia în schimbul alteia, mai utilă pentru el. Dar faptul că fiecare unitate economică a unei naţiuni ar trebui să fie pregătită pentru schimbul mărfii sale pentru discuri metalice mici, aparent inutile ca atare sau pentru documentele care le reprezintă pe acestea din urmă, este o procedură atît de opusă cursului normal al lucrurilor, încît nu putem să fim suprinși că pînă și un gînditor distins ca Savigny consideră acest fenomen că este absolut "misterios".

Nu trebuie să se presupună că forma monedelor sau documentelor, utilizate ca monedă curentă, constituie enigma în acest fenomen. Ne putem îndepărta de aceste forme şi să revenim la etapele anterioare de dezvoltare economică, care încă există în unele ţări, unde vom descoperi metale preţioase într-o stare nemonetizată care servesc drept mijloc de schimb şi chiar şi anumite alte mărfuri, vite, piei, cuburi de ceai, plăci de sare, scoici etc.; încă ne confruntăm cu acest fenomen, tot trebuie să explicăm de ce omul economic (Homo Economicus) este gata să accepte un anumit tip de marfă, chiar dacă nu are nevoie de ea sau dacă nevoia sa pentru acesta este deja complet satisfăcută, în schimbul tuturor produselor pe care el le-a adus pe piaţă, indiferent de nevoile sale, în primul rînd produsele pe care încearcă să le achiziționeze prin tranzacțiile sale.

Şi, prin urmare, de la primele eseuri de contemplare a fenomenelor sociale pînă în vremurile noastre, un lanţ neîntrerupt de dizertații asupra naturii şi calităţilor specifice ale banilor în relaţia lor cu tot ceea ce constituie comerțul. Filozofii, juriştii şi istoricii, precum şi economiştii şi chiar şi matematicienii, s-au ocupat cu această problemă notabilă, şi nu există nici un popor civilizat, care să nu-și fi adus contribuția la literatura de specialitate abundentă din acest domeniu. Care este natura acestor discuri mici sau documente, care în sine par să nu servească niciunui scop util şi care totuşi, în contradicţie cu restul experienţelor, trec dintr-o o mînă în alta, în schimbul bunurilor cele mai folositoare, ba, pentru care fiecare este atît de nerăbdător să-și predea mărfurile sale? Sînt banii un membru organic al lumii mărfurilor sau reprezintă o anomalie economică? Ar trebui să atribuim practicii comerciale și valorii sale aceleaşi cauze precum ale altor bunuri sau sînt produse distincte ale convenţiei şi autorității?

II. Încercările de pînă în prezent pentru a identifica o soluţie

Astfel, cu greu se poate susţine că au fost obținute rezultate ale investigației în problema de care ne ocupăm, că acestea sînt proporţionale fie cu marea dezvoltare în domeniul cercetării istorice în general sau cu eforturile de timp şi intelect utilizate pentru identificarea unei soluţii. Fenomenul enigmatic al banilor, chiar și în prezent, este fără o explicaţie satisfăcătoare; şi nici măcar nu există încă un acord cu privire la întrebările cele mai fundamentale ale naturii şi funcţiilor acestora. Chiar și în prezent nu avem nicio teorie satisfăcătoare în privința banilor.

Ideea la îndemînă pentru o explicaţie a funcţiei specifice a banilor ca mediu universal de schimb, s-a referit la o convenţie generală sau o dispoziție legală. Problema, pe care ştiinţa trebuie să o rezolve aici, constă în a da o explicaţie unui curs de acţiune general, omogen, urmărit de fiinţele umane implicate în comerț, care, luate concret, sînt fără îndoială, în interesul comun şi, totuşi, par să intre în conflict cu interesele cel mai apropiate şi imediate ale persoanelor contractante. În aceste condiţii, ce explicație poate fi mai logică decît atribuirea procedurii de mai sus unor cauze aflate în afara sferei consideraţiilor individuale? Să se presupună că anumite mărfuri, în special metalele preţioaseau devenit medii de schimb printr-o convenţie generală sau prin lege, în interesul binelui comun, a rezolvat dificultatea, şi aparent a rezolvat-o mai uşor şi natural, în măsura în forma monedelor părea a fi reglementată de stat. Aceasta este, de fapt, opinia lui Platon, Aristotel şi a juriştilor romani, urmați îndeaproape de scriitorii medievali. Chiar şi evoluţiile mai moderne în teoria banilor nu au depășit, în esenţă, acest punct de vedere.

Examinată cu miniozitate, ipoteza care stă la baza acestei teorii a dat naștere unor numeroase îndoieli. Un eveniment de o importanţă atît de mare şi universală şi de o notorietate inevitabilă, precum stabilirea prin lege sau convenţie a unui mediu universal de schimb, cu siguranţă ar fi fost reţinută în memoria umanității, cu atît mai mult, cu cît aceasta ar fi trebuit să fie efectuat într-un număr mare de locuri.

Totuși, pînă în prezent niciun monument istoric demn de încredere nu ne informează cu privire la vreo tranzacţie care conferă recunoaşterea mediilor de schimb aflate deja în uz sau care se referă la adoptarea acestora de către popoarele din culturile relativ recente, cu atît mai puţin să ateste o iniţiere dintre cele mai timpurii epoci ale civilizaţiei economice în utilizarea banilor.

Şi, de fapt, majoritatea teoreticienilor care au abordat această temă nu se opresc la explicarea banilor după cum se menţionează mai sus. Adaptabilitatea specifică a metalelor preţioase pentru baterea monedei a fost observată şi de către Aristotel, Xenofon şi Pliniu şi, într-o măsură mult mai mare, de John Law, Adam Smith şi discipolii săi, toți cautînd o explicaţie suplimentară a calităților speciale ale acestora pentru alegerea ca mijloc de schimb. Cu toate acestea, este clar că alegerea metalelor preţioase prin lege şi convenţie, chiar dacă este efectuată ca o consecinţă a adaptabilităţii lor aparte pentru scopuri monetare, presupune originea pragmatică a banilor şi a selecţiei acestor metale, şi că această presupoziţie este neistorică. Nici măcar teoreticienii mai sus menționați nu confruntă cinstit problema care trebuie rezolvată, explicînd modul în care s-a ajuns ca anumite produse (metalele preţioase în anumite etape ale culturii) au trebui să fie promovate în rîndul maselor printre toate celelalte produse de bază şi au fost acceptate ca mediu de schimb general recunoscut. Este o întrebare care priveşte nu doar originea, dar de asemenea și natura banilor şi poziţia acestora în raport cu oricare alte mărfuri.

III. Problema genezei unui mediu de schimb

În comerțul primitiv omul economic ajunge treptat la înţelegerea avantajelor economice care pot fi obţinute prin exploatarea oportunităţilor existente de schimb. Obiectivele sale sînt îndreptate în primul rînd, în conformitate cu simplitatea tuturor culturilor primitive, numai la ceea ce se află la îndemînă. Şi numai în această proporţie valoarea de utilizare a mărfurilor pe care încearcă să le achiziţioneze, sînt luate în considerare în negocierile sale. În astfel de condiţii fiecare om are intenţia de a obţine prin intermediul schimbului bunuri de care doar el are nevoie, în mod direct, şi să le respingă pe cele de care nu are deloc nevoie sau pentru care nevoile îi sînt suficient satisfăcute. Așadar, este clar, că, în aceste condiţii, numărul de schimburi efectiv realizate trebuie să se situeze în limite foarte înguste. Luaţi în considerare cît de rar este cazul ca o marfă deţinută de cineva să aibă o valoare mai mică decît o altă marfă deţinută de altcineva! Iar pentru aceasta din urmă să fie relația opusă. Dar mult mai rar se întamplă ca acești doi indivizi să se întîlnească! Într-adevăr, gîndiţi-vă la dificultăţile specifice care obstrucţionează schimbul imediat al mărfurilor în aceste cazuri, unde cererea şi oferta nu coincid cantitativ; de exemplu, în cazul în care un bun indivizibil trebuie schimbat pentru o varietate de bunuri în posesia altei persoane sau, într-adevăr, ca pentru astfel de produse există cerere numai în anumite momente diferite şi pot fi furnizate numai de către diferite persoane! Chiar şi în cazuri relativ simple şi atît de des recurente, cînd un individ, A, dorește o marfă deținută de B, iar B doreșteun bun deținut de C, iar C vrea unul care este deţinut de A , chiar şi aici, în condiții de barterul simplu, schimbul mărfurilor în cauză ar fi, de regulă, anulat.

Aceste dificultăţi s-au dovedit a fi obstacole absolut insurmontabile în calea comerțului şi, în acelaşi timp, pentru producţia de mărfuri care nu se vînd regulat, dar acestea nu constituie o explicație veritabilă a diferitelor grade ale capacității de schimb (Absatzfahigkeit) a mărfurilor. Diferenţa existentă între articolele de comerţ este de cel mai înalt interes pentru teoria banilor şi pieţei în general. Eşecul tentativei de a explica adecvat fenomenele specifice comerţului, constituie nu doar o breșă lamentabilă în ştiinţa noastră, dar, de asemenea, este una dintre cauzele esenţiale ale stadiului înapoiat al teoriei monetare. Teoria banilor presupune în mod necesar o teorie a vandabilității mărfurilor. Dacă vom înţelege acest lucru, vom fi capabili să înţelegem modul în care lichiditatea aproape nelimitată a banilor este doar un caz special, - prezentînd doar o diferenţă de grad - al unui fenomen general al vieţii economice , şi anume, diferenţa de vandabilitate a mărfurilor în general.

IV. Mărfuri mai mult sau mai puţin vandabile

Este o eroare în economie, pe cît de predominantă atît de generalizată, că toate produsele, la un moment definit de timp şi pe o anumită piaţă, se poate presupune că stau fiecare una cu cealaltă într-o relaţie definită de schimb, cu alte cuvinte, pot fi schimbate reciproc în voie, în cantităţi definite. Nu este adevărat că, în orice piaţă dată 10 qintale dintr-un un articol sînt egale cu 2 qintale dintr-un alt bun și egale cu 3 kg. dintr-un al treilea articol şi aşa mai departe. Chiar și observarea cea mai superficială a fenomenelor de piaţă ne învaţă că nu stă în puterea noastră, atunci cînd am cumpărat un articol la un anumit preţ, să-l vindem din nou imediat la acelaşi preţ. Dacă am încerca să vindem un articol de îmbrăcăminte, o carte sau o operă de artă, pe care tocmai am cumpărat-o, în aceeaşi piaţă, chiar dacă o singură dată, înainte ca vreo condiţie conjuncturală să se fi modificat, ne vom convinge uşor că o astfel de ipoteză este falacioasă. Preţul la care oricine poate cumpăra de bunăvoie o marfă de pe o anumită piaţă şi la un moment dat de timp şi preţul la care poate dispune de aceeaşi plăcere sînt, în esenţă, două mărimi diferite.

Acest lucru se aplică atît preţurilor bunurilor vîndute en-gros, precum şi celor vîndute cu amănuntul. Chiar şi astfel de bunuri comercializabile precum porumbul, bumbacul, fonta nu pot fi vîndute în mod voluntar la preţul la care le-am cumpărat. Comerţul şi speculaţiile ar fi cele mai simple lucruri din lume, dacă teoria "echivalențelor obiective în bunuri" ar fi fost corectă, dacă ar fi fost de fapt adevărat că într-o anumită piaţă şi la un moment dat mărfurile ar putea fi vîndute la același preț cu care au fost cumpărate, în relaţiile cantitative definite, ar putea, pe scurt, ca la un anumit preţ să fie la fel de uşor vîndute precum au fost dobîndite. În orice caz, nu există niciun astfel de lucru ca o vandabilitate generală a mărfurilor în acest sens. Adevărul este că, pînă și în cele mai bine organizate pieţe, în timp ce noi am putea să cumpărăm cînd şi ceea ce ne place, la un preţ definit ( şi anume: preţul de achiziţie), putem dispune numai de ea din nou, cînd şi cum ne place, cu o pierdere( şi anume: preţul de vînzare).

Pierderea cu care se confruntă oricine care este obligat să cedeze un articol la un moment dat, în comparaţie cu preţurile de achiziţie curente, este foarte variabilă, după cum observăm în comerţul din pieţele de mărfuri specifice. Dacă porumbul sau bumbacul vor fi eliminate de pe o piaţă organizată, vînzătorul va fi în măsură să facă acest lucru, practic în orice cantitate, în oricare moment dorește, la preţul curent sau cel puţin cu o pierdere de doar cîțiva bănuți din suma totală. Dacă ar fi o chestiune de eliminare, în cantităţi mari, a pînzei și mătăsii, vînzătorul va fi nevoit, în mod regulat, să se mulţumească cu un procent semnificativ de diminuare a preţului. Mult mai rău este cazul celui care la un anumit moment trebuie să scape de instrumente astronomice, preparate anatomice, scrieri în limba sanscrită şi astfel de articole greu vandabile!

Dacă numim bunuri sau articole mai mult sau mai puţin vandabile, în conformitate cu gradul de ușurință mai mare sau mai mic cu care pot fi vîndute pe o piaţă în orice moment convenabil la preţurile curente sau cu diminuarea mai mare sau mai mică ale acestora, putem vedea din ceea ce s-a spus, că există o diferenţă evidentă în această conexiune dintre produse. Cu toate acestea, şi în ciuda importanţei sale practice deosebite, nu poate fi spus că acest fenomen a fost luat în considerare prea mult în știinţa economică. Motivul acestui fapt este, în parte împrejurarea, că această investigaţie cu privire la fenomenele preţului a fost direcţionată aproape în exclusivitate la cantităţile de mărfuri tranzacționate şi nu la facilitatea mai mare sau mai mică cu care mărfurile care pot fi vîndute la preţuri normale. De asemenea, în parte, motivul este metoda profund abstractă prin care a fost tratată vandabilitatea mărfurilor, fără a fi analizate toate circumstanţele.

Omul care merge la piaţă cu marfa sa, de regulă, intenţionează să o vîndă, în nici un caz, indiferent la orice preţ, dar la un nivel care corespunde situaţiei economice generale. Dacă analizăm diferitele grade de vandabilitate ale bunurilor astfel încît să indice rolul pe care îl are asupra vieţii practice, putem face acest lucru doar consultînd ușurința mai mare sau mai mică cu care acestea pot fi vîndute la preţuri care corespund situației economice generale, adică, la preţuri economice (3). Un produs este mai mult sau mai puţin vandabil în funcție de cît sîntem de capabili, să prevedem cu mai mult sau mai puţin succes, să dispunem de acesta la preţuri corespunzătoare situaţiei economice generale, la preţuri economice.

În plus, intervalul de timp în care o marfă poate fi vîndută la preţ economic, are o importanţă mare pentru ancheta privind vandabilitatea (lichiditatea). Este indiferent dacă cererea pentru o marfă este redusă sau dacă pe alte meleaguri vandabilitatea sa este redusă, dacă proprietarul poate aștepta momentul oportun, şi în termen lung, va putea să o vîndă la prețuri economice. Deoarece această condiţie este adesea absentă în cadrul activităţilor economice, se naște pentru scopuri practice o diferenţă importantă, pe de o parte, între aceste mărfuri pe care ne aşteptăm să le vindem la un moment dat la un preț economic (sau cel puţin aproximativ economic) şi, pe de altă parte, a bunurilor pentru care nu avem o astfel de perspectivă, sau cel puţin nu în aceeaşi măsură, şi de a dispune de preţuri economice pentru care proprietarul prevede că va fi necesar să aştepte o perioadă de timp, care poate fi lungă sau scurtă, pentru a fi în măsură să le vîndă la preţuri accesibile sau reducă mai mult sau puţin sensibil preţul.

Din nou, trebuie să se ţină cont de factorul cantitativ în lichiditatea mărfurilor. Unele mărfuri, ca urmare a dezvoltării pieţelor şi speculaţiilor, sînt capabile, în orice moment, de a fi vîndute practic în orice cantitate, la prețuri economice sau aproximativ economice. Alte produse pot fi vîndute doar la preţuri economice în cantităţi mai mici, proporţionale cu creşterea treptată a cererii efective, atingînd un preţ relativ redus în cazul unei livrări mai mari.

V. Cauzele diferitelor grade de lichiditate ale mărfurilor

Gradul la care o marfă pate fi vîndută, pe o anumită piaţă, în orice moment, la preţuri care să corespundă situaţiei economice (preţuri economice), depinde de următoarele împrejurări.

Am putea continua, în acelaşi mod în care am considerat gradul de lichiditate al mărfurilor pe pieţe concrete şi momente clare, să stabilească limitele spaţiale şi temporale a lichidității lor. De asemenea, în aceste privinţe vom observa în pieţele noastre unele mărfuri au o lichiditate care este aproape nelimitată în spațiu sau timp, iar pentru altele vînzarea este mai mult limitată.

Limitele spaţiale ale lichidității mărfurilor sînt condiţionate în principal:

Limitele de timp pentru lichiditatea mărfurilor sînt în principal condiţionate,

Toate aceste circumstanţe, de care depind diferitele grade şi diferitele limitele spațiale şi temporale, ale lichidității mărfurilor, explică de ce anumite mărfuri pot fi vîndute cu uşurinţă şi siguranţă în pieţele definite, şi în limite spațiale şi temporale, în orice moment şi, practic, în orice cantitate, la preţuri care să corespundă situaţiei economice generale, în timp ce lichiditatea altor mărfuri este limitată în spaţiu şi timp, şi chiar aceste vînzări ale mărfurilor în cauză sînt dificile, şi, în măsura în care cererea nu poate fi aşteptată, nu poate fi realizată, fără o diminuare mai mult sau mai puţin sensibilă a preţului.

VI. Geneza mediilor de schimb

Mult timp, în centrele de schimb, obiectul unor observaţii universale a fost faptul că pentru anumite produse exista o cerere mai mare, mai constantă şi mai eficientă decît pentru alte mărfuri mai puţin dorite, în anumite privinţe, primele corespunzînd dorinței celor care pot şi doresc să le tranzacționate, această dorință fiind în acelaşi timp universală şi, întotdeauna imperfect îndeplinită ca urmare a deficitului de relativ al mărfurilor în cauză. De asemenea a fost observat că persoana care doreşte să achiziţioneze anumite produse determinate în schimbul propriului produs este într-o poziţie mai favorabilă, dacă va aduce pe piaţă produse de acest gen, decît dacă el vizitează pieţele cu bunuri care nu pot prezenta aceste avantaje sau cel puţin nu în aceeaşi măsură. Astfel echipat, el are posibilitatea de a achiziţiona acele bunuri pe care doreşte să le obţină, nu doar cu mai mare uşurinţă şi siguranță, dar, de asemenea, datorită cererii stabile şi mai predominante pentru produsele proprii, la preţuri corespunzătoare situaţiei economice generale (la preţuri economice). În aceste condiţii, atunci cînd cineva a adus pe piață mărfuri care nu sînt foarte vandabile, în mintea lui cea mai importantă idee este să le schimbe, nu doar că se întîmplă să aibă nevoie de acestea, dar, dacă acest lucru nu poate fi efectuat în mod direct, de asemenea și pentru alte bunuri, pe care, deși nu le dorea, au fost totuşi mai vandabile decît propriile bunuri. Făcînd acest lucru, cu siguranţă, nu atinge obiectul final al comerțului, achiziţionarea de bunuri indispensabile pentru el, totuşi, el se apropie de acest obiectiv. Prin modul sinuos în care se mediază schimbul, el cîştigă perspectiva de realizare a scopului său mai economic şi mai sigur decît dacă el s-ar fi limitat la schimbul direct. De fapt, acest lucru pare să fi fost cazul pretutindeni. Cu o cunoaştere tot mai mare a propriilor intereselor individuale, fiecare cu interesele sale economice, fără convenţie, fără constrîngere legală, ba, chiar şi fără a ţine seama de interesul comun, oamenii au fost conduşi, la schimbul de mărfuri destinate schimbului ("marfa" lor) pentru alte bunuri destinate în mod egal schimbului, dar mai vandabile.

Odată cu extinderea comerțului în spaţiu şi cu expansiunea previziunii pe intervale tot mai lungi de timp în vederea satisfacerii nevoilor materiale, fiecare individ învaţă din propriile sale interese economice să ţină seama că schimbarea bunurilor sale mai puţin vandabile pentru aceste mărfuri speciale care au prezentat, pe lîngă faptul de fi extrem de vandabile în localitatea respectivă, un interval larg de vandabilitate atît în timp şi spaţiu. Aceste mărfuri vor fi calificate în funcție de costurile, ușurința transportului, posibilitatea de păstrare (în legătură cu o cerere corespunzătoare echilibrată şi distribuită pe scară largă), pentru a asigura posesorului o putere, nu doar "aici" şi "acum ", dar aproape nelimitată în timp şi spaţiu, asupra tuturor celelalte bunuri de pe piaţă, la preţuri economice.

Cu trecerea timpului, omul a devenit din ce în ce familiarizat cu aceste avantaje economice, în principal, printr-o imagine de ansamblu devenită tradiţie, şi de obiceiul de a acţiona economic, acele mărfuri, care relativ atît în spațiu și timp sînt cele mai vandabile, au devenit marfă în fiecare piaţă ar, nefiind doar în interesul fiecăruia să le accepte în schimb pentru propriile produse mai puțin vandabile, dar care, sînt de fapt, cele pe care el nu le acceptă uşor. Şi capacitatea lor de vînzare superioară depinde numai de capacitatea de vînzare relativ inferioară a oricărui alt tip de marfă, prin care numai acestea au fost capabile să devină, mijloace general acceptate de schimb.

Este evident cît de semnificativ este factorul obicei în geneza mediului de schimb cu utilizare generală. Este în interesul economic al fiecărui comerciant să schimbe mărfurile mai puţin vandabile pentru cele mai vandabile. Dar acceptarea unui mediu de schimb presupune deja o cunoaştere a cîștigurilor din partea acelor subiecţi economici care sînt de aşteptat să accepte în schimbul produsului lor, o marfă care este probabil complet inutilă pentru ei. Cert este că această cunoaștere nu apare în fiecare parte a unei naţiuni, în acelaşi timp. În primă instanţă numai un număr limitat de subiecţi economici vor recunoaşte avantajul unei astfel de proceduri, un avantaj care, în sine, este independent de recunoaşterea generală a unui bun ca mijloc de schimb, în măsura în care un astfel de schimb, întotdeauna şi în toate circumstanţele, aduce unitatea economică mai aproape de ţelul său (de achiziţionarea de lucruri utile de care are nevoie cu adevărat). Dar este admis că nu există o metodă mai bună de iluminare a cuiva în privința intereselor sale economice decît perceperea succesului economic al celor care folosesc mijloacele potrivite pentru a-și asigura propriile lor nevoi. Prin urmare, este de asemenea clar că nimic nu poate să fi fost atît de favorabil genezei unui mediu de schimb precum acceptarea de către o parte a subiecților cei mai exigenţi şi capabili economic a propriul lor cîştig economic şi preferinţa pentru bunurile eminamente vandabile în raport cu toate celelalte, pentru o perioadă considerabilă de timp. În acest fel, experiența şi obișnuința cu siguranţă au contribuit într-o măsură semnificativă să determine ca bunurile, care au fost cel mai vandabile, să fie acceptate în orice moment nu doar de către mulţi, dar în cele din urmă de toți subiecţii economici în schimbul bunurilor lor mai puţin vandabile, şi nu doar atît, ci pentru a fi acceptați din prima, cu intenţia de a-i schimba din nou. Bunurile care au devenit astfel mediul de schimb general acceptat au fost numiți Gelt de către germani, de la verbul „gelten” ( a plăti, a efectua) , în timp ce alte naţiuni și-au denumit banii, în principal în funcție de substanţa folosită, (5 *) forma monedelor, (6 *) sau chiar anumite tipuri de monede. (7 *)

Nu este imposibil ca mediul de schimb, ce servește binelui comun în sensul cel mai absolut al cuvîntului, să fie instituit, de asemenea, prin intermediul legislaţiei, precum alte instituţii sociale. Dar acest lucru nu este nici modalitatea principală şi nici singura care a generat originea banilor. Geneza lor poate fi urmărită în procesul descris mai sus, în pofida naturii acestui proces, dar ar fi explicat foarte incomplet, dacă ar fi să-l numim "organic" sau să indicăm banii ca pe ceva "primordial" sau "o creştere primitivă", şi aşa mai departe. Lăsînd la o parte ipotezele care sînt nesănătoase istoric, putem înţelege pe deplin originea banilor doar învăţînd să vizualizăm stabilirea procedurii sociale cu care ne confruntăm, ca rezultat spontan, ca o consecință neprevăzută a eforturilor speciale, individuale ale membrilor unei societăţi, care încetul cu încetul au croit drumul lor spre o discriminare de grade diferite a lichidității mărfurilor.

VII. Diferenţierea dintre mărfurile care au devenit medii de schimb și celelate mărfuri

Cînd mărfurile relativ cel mai vandabile au devenit „bani”, marele eveniment are în primul rînd ca efect creşterea substanţială a lichidității originale ridicate. Fiecare subiect economic, aduce pe piaţă produse mai puţin vandabile, pentru a achiziţiona bunuri de un alt tip și are un interes puternic de a transforma ceea ce deține în primă instanţă în mărfuri care au devenit bani. Pentru astfel de persoane, prin schimbul produselor mai puţin vandabile pe care le dețin, pentru cele care, precum banii, care sînt cele mai vandabile, ating nu doar, ca pînă acum, o probabilitate mai mare, dar certitudinea de a fi capabili să achiziţioneze cantităţi echivalente de orice fel de marfă existente în piaţă. Şi controlul lor asupra acestora, depinde pur şi simplu de plăcerea lor şi de alegerea lor. Pecuniam habens, habet omnem rem quem vult habere (Deținînd bani, deții tot ceea ce dorești!).

Pe de altă parte, cel care aduce pe piaţă mărfuri, altele decît bani, se găsește într-o poziție mai mult sau mai puţin dezavantajoasă. Pentru a obţine posesia asupra a ceea ce oferă piaţa, el trebuie pentru început să convertească bunurile sale în bani. Natura dezavantajului său economic este demonstrată de faptul că este obligat să depăşească o dificultate înainte de-și putea atinge scopul, dificultate care nu există (fiind deja depăşită) pentru omul care deţine un stoc de bani.

Acest lucru are o semnificație mai mare pentru viaţa practică, în măsura în care depăşirea acestei dificultăți constă necondiţionat în aducerea bunurilor mai puţin vandabile pe piaţă, dar depinde în parte de circumstanţe asupra cărora comerciantul nu are nici un control. Cu cît sînt mai puţin vandabile mărfurile sale, cu atît mai sigur este ca el va trebui fie să sufere o reducere a preţului economic sau să se mulţumească cu aşteptarea momentului cînd va fi posibil ca el să efectueze un schimb la prețuri economice. Cel care dorește, într-o eră a economiei monetare, să schimbe orice fel de bunuri, care nu sînt bani, pentru alte bunuri oferite pe piaţă, nu poate fi sigur că va atinge acest rezultat, la un moment dat sau în orice interval de timp predeterminat, la preţuri economice. Şi cu cît sînt mai puţin vandabile bunurile aduse pe piață de un subiect economic, cu atît mai nefavorabilă scopurilor proprii va poziţia sa economică comparativ cu poziţia celor care aduc bani pe piaţă. Luaţi în considerare, de exemplu, proprietarul unui stoc de instrumente chirurgicale care este obligat brusc din cauza unei primejdii sau prin presiunea creditorilor, să îl transforme în bani. Preţurile obținute vor fi extrem de accidentale, ba chiar mai mult, lichiditatea produselor fiind limitată, vor fi destul de incalculabile. Şi acest lucru este valabil în cazul tuturor categoriile de schimburi ale bunurilor care, raportate la timp, sînt obligatorii. (9 *)

Situația celui care vrea să schimbe de îndată pe piaţă o marfă care a devenit bani, în alte bunuri oferite pe această piaţă, este diferită. El își va realiza acest scop, nu doar cu certitudine, dar de obicei la un preţ corespunzător situaţiei economice generale. Ba mai mult, obiceiul de a acţiona economic ne-a făcut atît de siguri că sîntem în măsură să procurăm bani în schimbul oricăror bunuri pe piaţă, de cîte ori dorim, la preţurile corespunzătoare situaţiei economice, că în cea mai mare parte nu conștientizăm cîte achiziţii zilnice ne propunem să facem, care sînt achiziții obligatorii, în raport de dorințele noastre şi momentul încheierii acestora. Pe de altă parte, vînzările obligatorii, ca urmare a dezavantajelor economice pe care le implică de obicei, forțează atenţia părţilor implicate, într-o manieră inconfundabilă. Prin urmare, ceea ce constituie o particularitate a unei mărfi care a devenit bani este, că deţinerea ei ne oferă în orice moment posibilitatea să procurăm ce considerăm a fi adecvat, asigurîndu-ne controlul oricărei mărfi existente pe piaţă şi de obicei la prețuri ajustate la situaţia economică a momentului; pe de altă parte, controlul conferit de alte tipuri de mărfuri asupra bunurilor pe piaţă este relativ dacă nu chiar absolut, în ceea ce priveşte timpul şi în parte preţul incert.

Efectul produs de astfel de bunuri care sînt relativ cele mai vandabile și care devin bani este o diferenţiere în creştere între gradul lor de vandabilitate şi cel al tuturor celelalte bunuri. Iar această diferenţă în vandabilitate încetează să mai fie cu totul treptată şi trebuie să fie considerată într-un anumit aspect ca ceva absolut. Practica de zi cu zi, precum şi jurisprudenţa, care aderă strîns pentru cea mai mare parte a noţiunilor predominante în viaţa de zi cu zi, disting două categorii, în mijloacele necesare de comerț: bunurile care au devenit bani şi bunurile care nu au devenit bani. În esenţă, vom găsi că fundamentul acestei distincţii se află în această diferenţă, în vandabilitatea mărfurilor menţionate mai sus; o diferenţă atit de importantă pentru viaţa practică şi care mai tîrziu exacerbează intervenţia statului. În plus, această distincţie îşi găseşte expresia în limbaj în diferenţa de sens conferite de termenii "bani" şi "articole", "a cumpăra" şi "a schimba". Dar oferă, de asemenea, explicaţia superiorității cumpărătorului asupra vînzătorului, asupra căreia au existat considerente multiple, dar pînă acum a fost inadecvat explicată.

VIII. Cum metalele prețioase au devenit bani

Mărfurile, care în relaţiile locale şi de timp date sînt cele mai vandabile, au devenit bani în interiorul naţiunilor la momente diferite şi între naţiuni diferite, în acelaşi timp, fiind diverse în natură. Motivul pentru care metalele preţioase au devenit mediul curent de schimb generalizat între toate popoarele din civilizaţiile economice avansate, se datorează faptului că lichiditatea lor este de departe superioară tuturor celorlalte mărfuri şi, în acelaşi timp, deoarece acestea sînt considerate apte pentru funcţiile concomitente şi subsidiare de bani.

Nu există nici un centru de populaţie, care nu să nu aibă de la începuturile civilizaţiei sale dorinţa profundă pentru metale preţioase, în vremurile primitive datorită utilității şi frumuseţii lor ornamentale specifice în sine și, ulterior, ca materiale alese pentru decoruri arhitecturale şi mai ales pentru podoabe şi vase de toate tipurile. În ciuda rarității lor naturale, sînt bine distribuite geografic şi, în comparație cu cele mai multe alte metale, sînt ușor de extras şi prelucrat. Persoanele care doresc să achiziţioneze metale preţioase datorită tipului de dorințe care sînt îndeplinite de către acei membri ai comunităţii care pot realiza cel mai eficace barter şi, astfel, dorinţa pentru metale preţioase este o în general mai eficientă.

Cu toate acestea, limitele dorinţei efective pentru metale preţioase se extind, de asemenea, la aceste straturi ale populaţiei care pot să realizeze barter mai puțin eficace, din motive de divizibilitate mare a metalelor preţioase şi bucurie oferite de cheltuirea lor chiar în cantităţi foarte mici în fiecare sector al economiei. Pe lîngă aceasta, există limite largi în timp şi spaţiu a vandabilității metalelor preţioase, fiind consecinţe, pe de o parte, a distribuţiei aproape nelimitate în spaţiu a nevoii pentru ele, împreună cu un cost scăzut de transport în comparaţie cu valoarea lor şi pe de altă parte, de termenul lor de valabilitate nelimitat şi costul relativ redus de tezaurizare a lor. În nicio economie naţională, care a avansat dincolo de primele etape de dezvoltare nu există nicio altă marfă a cărei vandabilitate să fie atît de puţin limitată într-un asemenea număr de aspecte - personal, cantitativ, spaţial şi temporal - ca metalele preţioase. Nu poate fi pus la îndoială faptul că, înainte cu mult timp ca acestea să fi devenit un mediu de schimb general recunoscut în rîndul foarte multor popoare, acestea satisfăceau o cerere pozitivă şi eficientă în toate timpurile şi locurile, şi practic în orice cantitate pe piaţă.

Astfel a apărut o situație care a rezultat în mod necesar din importanța specială pentru care au deveni bani. Pentru oricine a fost în aceste condiţii, avînd oricare din metalele preţioase la dispoziţia sa, nu a avut doar perspectiva rezonabilă de a fi capabil să le convertească în toate pieţele în orice moment şi, practic, în toate cantităţile, dar de asemenea - şi acest lucru este la urma urmei criteriul lichidității - perspectiva de a le converti la preţurile corespunzătoare în orice moment situaţiei economice generale, la preţuri economice. Dorinţa proporţională puternic persistentă şi omniprezența din partea comercianților cei mai eficienți a mers mai departe pentru a exclude preţurile de moment, de urgenţă, de accident, în cazul metalelor preţioase, cum este cazul oricăror alte bunuri, mai ales datorită caracterului lor ( scumpe, durabile şi uşor de conservat) devenind cel mai popular mijloc de tezaurizare şi, de asemenea, cel mai favorizat pentru schimb.

În aceste condiţii, ideea predominantă în mintea comercianților mai inteligenți şi apoi, pe măsură ce situația a ajuns să fie mai general înţeleasă, în mintea fiecăruia, că stocul de mărfuri destinate a fi schimbate pentru alte bunuri trebuie să în primul rînd să fie exprimat în metale preţioase sau trebuie să fie convertite în acestea sau deja s-au satisfăcut nevoile pentru ele în această privinţă. Dar, în şi prin această funcţie, metale preţioase deja constituie mediul general curent de schimb. Cu alte cuvinte, funcţionează ca mărfuri pentru care fiecare caută să își schimbe bunurile sale pe piaţă, de regulă, nu în vederea consumului, dar în întregime datorită lichidității lor speciale, cu intenţia de a le schimba ulterior pentru alte mărfuri direct utile. Niciun accident, nici consecinţa constringerii de către stat, nicio convenţie voluntară a comercianţilor nu au efectuat acest lucru. Întelegerea interesului individual a făcut ca toate naţiunile mai avansate economic să accepte metalele preţioase ca bani, de îndată ce un număr suficient au fost colectate şi introduse în comerţ. Evoluția de la bani mai puţin costisitori la cei mai scumpi, depinde de cauze similare.

Această evoluţie a fost ajutată material de raportul de schimb între metale preţioase şi alte mărfuri supuse unor fluctuaţii mai mici, mai mult sau mai puţin, decît cea existentă între cele mai multe alte bunuri, o stabilitate care se datorează circumstanţelor specifice participante la producţie, consum şi schimbul de metale preţioase şi este astfel în legătură cu motivele aşa-numite intrinseci care determină valoarea lor de schimb. Aceasta constituie încă un motiv pentru care fiecare om, în primă instanţă (adică pînă el investeşte în bunuri direct folositoare pentru el), ar trebui să dețină un stoc disponibil de metale preţioase, (sau să convertească în metale bunurile pe care le posedă). Ușurința rezultată cu care acestea pot servi ca fungibile în relaţiile de obligaţii, au condus la forme de contract care au facilitat comerțul; acest lucru sporind semnificativ vandabilitatea metalelor preţioase, şi, astfel, adoptarea lor ca bani. În cele din urmă metalele preţioase, ca urmare a particularității lor de culoare, sunet şi, de asemenea, parţial, masa lor specifică, nu sînt dificil de recunoscut în practică, calitatea şi greutatea putînd fi uşor controlate; aceasta a contribuit la creșterea lichidității lor materiale, încurajînd adoptarea şi difuzia lor ca bani.

IX. Influenţa statului

Banii nu au fost generați de legislație. În originea lor, reprezintă o instituție socială şi nu o instituţie de stat. Sancţiunea de către autoritatea de stat este o noţiune străină banilor. Pe de altă parte, cu toate acestea, prin recunoaşterea de stat şi a reglementărilor statului, instituţia socială a banilor a fost perfecţionată şi adaptată nevoilor multiple şi variate ale unui comerţ în evoluţie, la fel cum drepturile tradiţionale au fost perfecţionate şi ajustate prin lege. Trataţi iniţial în funcție de greutate ca şi alte mărfuri, metale preţioase au fost utilizate apoi în funcție de număr sub formă de monede iar lichiditatea lor intrinsecă mare a cunoscut o creştere substanţială. Stabilirea și menținerea unor monede a făcut să crească încrederea publicului prevenind riscul cu privire la autenticitatea lor, greutate și puritate (şi mai presus de toate asigurarea circulaţiei acestora), au făcut ca peste tot să fie recunoscute funcțiile importante ale administraţiei de stat.

Dificultăţile întîmpinate în comerţ şi modurile de plată din orice ţară rezultate din acţiunea mai multor produse concurente care servesc drept monedă, produc insecuritate în comerţ, fac necesară conversia diferitelor medii circulante, conducînd la recunoaşterea legală a anumitor mărfuri ca bani ( standarde monetare legale). Toate aceste măsuri au îmbunătăţit funcționarea metalelor preţioase ca bani, dar cu siguranţă nu au fost responsabile pentru transformarea acestora în bani.

Oricum, toate aceste măsuri nu au transformat de la început metalele preţioase în bani, ci doar le-au perfecţionat funcţia de bani.