Citeşte capitolele disponibile online

Din vremuri imemoriale, libertatea pare a fi valoarea cea mai de preţ pentru oameni. Filozofia socială a Occidentului este, în esenţă, o filozofie a libertăţii, pe care s-a construit de altfel întreaga prosperitate şi civilizaţie umană. Însă, de-a lungul timpului, nu puţine sunt doctrinele care au răstălmăcit adevărata semnificaţie şi virtute a libertăţii. Aproape toate doctrinele care au stat la baza regimurilor totalitare au pretins că oferă indivizilor libertate. Socialismul, de exemplu, promitea „clasei muncitoare” eliberarea de sub exploatarea capitalistă; în realitate, de facto şi de jure, politica socialistă de „planificare pentru libertate” nu putea reprezenta decât „planificare pentru sclavagism”, adică tocmai eliberarea individului de demnitatea umană şi aruncarea lui îndărătul civilizaţiei, ceea ce s-a şi întâmplat. Probabil că libertatea omului în societate este cel mai explorat domeniu al filozofiei politice şi ştiinţelor sociale din toate timpurile şi cel în care s-au afirmat unele dintre cele mai strălucite minţi ale omenirii. Simpla lor trecere în revistă indică un exerciţiu impresionant, însă nu neapărat necesar. Ceea ce contează cu adevărat ţine de înţelegerea faptului că eforturile filozofilor şi ale oamenilor de ştiinţă au vizat necesitatea unei teorii a libertăţii, cu scopul de a defini criteriul fundamental de evaluare a societăţii, de transformare a acesteia într-o societate mai dreaptă, mai bună.

CUPRINS

I.    Libertatea - categorie ştiinţifică fundamentală

Capitolul 1. Economia libertăţii ca economie a dreptului de proprietate

Capitolul 2. Libertatea – analiză empirică

II.  Proprietatea - categorie a ştiinţei economice şi fundament indispensabil al libertăţii

Capitolul 3. Economia dreptului de proprietate: fundamente a-priori

Capitolul 4. Economia pozitivă a dreptului de proprietate

III.    Conceptualizarea libertăţii şi proprietăţii din perspectiva economiei instituţionale

Capitolul 5. Instituţiile în ştiinţa economică: economia instituţională

Capitolul 6. Instituţii, libertate şi dezvoltare: filiaţia de idei

IV.   Constrângeri instituţionale asupra proprietaţii private în România post-decembristă

Capitolul 7. Problema caselor naţionalizate, a terenurilor şi pădurilor

Capitolul 8. Determinante instituţionale ale eşecului reformei proprietăţii

Capitolul 9. Rent-seeking şi capturarea statului: farmecul facilităţilor

Capitolul 10. Aspecte privind limitarea transferului drepturilor de proprietate

V. Măsurarea libertăţii economice: analiză empirică şi corelaţii statistice

Capitolul 11. Cum se „măsoară” libertatea economică?

Capitolul 12. Indicatorul Libertăţii Economice şi alţi indicatori ai dezvoltării economice

VI.   Analiza realităţilor europene: a crescut sau nu libertatea economică?

Capitolul 13. Modelul instituţional european din perspectiva libertăţii economice

Capitolul 14. UE şi România în clasamentul libertăţii economice

VII. Criză economică şi reformă instituţională din perspectiva libertăţii economice

Capitolul 15. Criza statului bunăstării şi sensul schimbării instituţionale

Capitolul 16. Crizele financiare ale UE: deficitele bugetare şi datoriile publice

Capitolul 17. Măsuri anticriză şi reforme pe termen scurt; stimulentele financiare şi austeritate

VIII.   Elemente strategice privind reforma modelului european

Capitolul 18. Pactul de Stabilitate, Tratatul Lisabona şi Strategia EU 2020: coerenţă şi incoerenţă

Capitolul 19. Reforma modelului european: descentralizare şi liberalizare

Capitolul 20. Repere instituționale ale reformelor structurale: educația, sănătatea, pensiile

Citeşte capitolele disponibile online

Cartea de faţă este o analiză a erorilor economice care, în cele din urmă, s-au generalizat într-o măsură atât de mare încât au devenit aproape o nouă credinţă. În calea acestei evoluţii a stat o singură piedică, reprezentată de contradicţiile interne ale noii credinţe, care i-au împărţit pe cei ce acceptau premise identice într-o sută de „şcoli” distincte, pentru simplul motiv că este imposibil să greşeşti în mod consecvent în chestiuni legate de experienţa practică. Diferenţa dintre o şcoală şi alta constă numai în faptul că unul dintre grupuri se sensibilizează mai repede faţă de altul la absurdităţile la care-l conduc falsele sale premise şi devine din acel moment inconsecvent, fie în urma abandonării premiselor false, fie a acceptării unor concluzii decurgând din ele, mai puţin deranjante şi absurde în raport cu cele ce ar decurge logic.

Cu toate aceste, nu există un guvern important în lume, în acest moment, a cărui politică economică să nu fie influenţată, dacă nu chiar aproape în întregime determinată, de acceptarea unora dintre aceste erori. Poate cea mai rapidă şi mai sigură modalitate de a înţelege mecanismele economice constă în analizarea în detaliu a unor astfel de erori şi în special a erorii principale care stă la baza lor. Aceasta este supoziţia de la care porneşte această carte, precum şi titlul său ambiţios şi agresiv.

Prin urmare, cartea se constituie în primul rând într-o expunere. Ea nu revendică originalitatea ideilor de bază pe care le dezvoltă, ci mai degrabă încearcă să arate că multe dintre ideile considerate în prezent drept inovaţii sclipitoare sau progrese reprezintă, de fapt, doar reeditări ale vechilor erori şi o dovadă în sprijinul dictonului care spune că cei ce nu cunosc trecutul sunt condamnaţi să îl repete.Eseul de faţă este „clasic”, „tradiţional” şi „ortodox”; cel puţin acestea sunt epitetele cu care cei ale căror sofisme sunt supuse aici analizei vor încerca, fără îndoială, să-l discrediteze. Dar persoana dedicată studiului şi al cărei scop este de a afla adevărul într-o cât mai mare măsură nu va fi intimidată de astfel de adjective. Nu va rămâne pentru totdeauna în căutarea unei revoluţii, a unui „nou început” în gândirea economică. Cu siguranţă, mintea sa va fi la fel de receptivă la ideile noi, ca şi la cele vechi; dar cel puţin va avea satisfacţia de a renunţa la sforţările neobosite şi exhibiţioniste de căutare a noului şi a originalităţii cu orice preţ. După cum observa Morris R. Cohen, „Ideea că putem discredita părerile tuturor gânditorilor ce ne-au precedat nu lasă cu siguranţă loc pentru speranţa ca propria noastră muncă să se dovedească de valoare pentru ceilalţi.”

Întrucât aceasta este o expunere, mi-am permis să mă exprim liber şi fără să aduc o recunoaştere în detaliu a ideilor altora (cu excepţia celor câteva note de subsol şi citate). Acest lucru este inevitabil atunci când scrii într-un domeniu în care au lucrat multe dintre minţile cele mai luminate ale lumii. Această carte datorează însă atât de mult operelor a trei scriitori, încât nu pot să nu menţionez acest fapt. Referindu-mă la tipul de expunere pe care se bazează această discuţie, cel mai mult datorez eseului lui Frédéric Bastiat, Ce qu’on voit et ce qu’on ne voit pas, scris în urmă cu aproape un secol. Lucrarea de faţă poate fi de fapt considerată drept o modernizare, extindere şi generalizare a modului de abordare din pamfletul lui Bastiat. În al doilea rând, sunt dator faţă de Philip Wicksteed: capitolele despre salarii şi ultimul capitol, în special, datorează mult cărţii sale Commonsense of Political Economy. În al treilea rând sunt dator faţă de Ludwig von Mises. Trecând peste tot ceea ce acest elementar tratat ar putea datora scrierilor sale în general, trebuie să mă refer în mod special la expunerea sa cu privire la maniera în care se propagă procesul inflaţiei monetare.

Când am analizat erorile de gândire, am considerat cel puţin recomandabilă menţionarea anumitor nume. Ar fi fost necesare argumentaţii pentru fiecare scriitor criticat în parte, cu citate exacte şi ţinându-se cont de importanţa pe care o acordă unei probleme sau alteia, aprecierile pe care le face, ambiguităţile şi inconsecvenţele proprii fiecăruia ş.a. Iată de ce sper să nu dezamăgească pe nimeni absenţa unor nume precum Karl Marx, Thorstein Veblen, Major Douglas, lordul Keynes, profesorul Alvin Hansen şi ale altora în cele ce urmează. Cartea nu intenţionează să prezinte greşelile anumitor autori, ci erorile economice în forma lor cea mai des întâlnită, cu largă răspândire sau influenţă semnificativă. Oricum, atunci când au ajuns să fie foarte răspândite, erorile devin anonime. Subtilităţile şi neclarităţile ce se pot găsi la autorii responsabili în cea mai mare măsură de propagarea lor nu mai au însemnătate. O doctrină se simplifică; sofismul ce se putea găsi în spatele unei înlănţuiri de caracterizări, ambiguităţi sau ecuaţii matematice iese în evidenţă. Sper, prin urmare, să nu fiu acuzat de adoptarea unei atitudini partizane pe motiv că o doctrină aflată azi în circulaţie, în forma în care am prezentat-o eu, nu este identică cu cea formulată de lordul Keynes sau de vreun alt autor. Ceea ce interesează aici sunt opiniile grupurilor influente politic şi pe baza cărora acţionează guvernele, nu originile istorice ale acestor opinii.

În fine, sper să mi se ierte faptul că am recurs atât de rar la date statistice. Încercarea de a prezenta o fundamentare statistică în ceea ce priveşte efectele taxelor vamale, controlului preţurilor, inflaţiei sau restricţiilor privind unele mărfuri cum ar fi cărbunele, cauciucul şi bumbacul, ar fi dus la modificarea dimensiunilor acestei cărţi cu mult peste cele de acum. În plus, ca om de presă activ, sunt cât se poate de conştient de rapiditatea cu care datele statistice se depreciază şi sunt înlocuite cu cifre mai recente. Cei interesaţi de anumite probleme economice sunt sfătuiţi să citească dezbateri ale acestora la zi, cu documentare statistică: nu vor considera dificilă interpretarea corectă a datelor statistice prin prisma principiilor de bază învăţate.

Am încercat să scriu această carte într-o formă cât se poate de simplă şi de lipsită de termeni tehnici dar păstrând acurateţea corespunzătoare, astfel încât să fie pe deplin înţeleasă de cititorul lipsit de orice pregătire economică prealabilă.

În timp ce cartea de faţă a fost concepută ca un întreg, trei capitole au apărut deja ca articole distincte şi doresc să mulţumesc publicaţiilor New York Times, American Scholar şi New Leader pentru permisiunea pe care mi-au acordat-o de a retipări materialul publicat iniţial în paginile lor. Sunt profund recunoscător profesorului von Mises pentru citirea manuscrisului şi pentru sugestiile de mare ajutor pe care mi le-a făcut. Desigur, răspunderea pentru opiniile exprimate îmi revine în întregime mie.

Henry Hazlitt, New York, 25 martie 1946

ECOL mulțumește Libertas Publishing și fondatorului acesteia, Iulian Tănase, pentru sprijinul acordat publicării online, integrale şi în premieră, a "Economiei într-o lecţie".

Citeşte capitolele disponibile online

Educaţia este în zilele noastre, mai mult decât oricând, subiectul dezbaterilor politice, sindicale şi guvernamentale. Tocmai acest lucru face ca acest aspect esenţial al vieţii oamenilor să fie atât de îndepărtat de aceştia. Educaţia a fost smulsă legilor naturii umane şi introdusă cu forţa în temniţa legislaţiei. Etatizarea educaţiei, ca sistem menit să orienteze într-o anumită direcţie - dezirabilă pentru deţinătorii controlului politic - generaţiile tinere, a atins apogeul degradării. Educarea maselor, ca scop nobil promovat de iniţiatorii educaţiei de stat, a devenit în prezent educare de dragul educaţiei. Beneficiarii educaţiei au încetat să mai fie - din momentul monopolizării acesteia de către stat - copiii, tinerii, familiile acestora. Locul acestora este deţinut actualmente de grupurile de interese ascunse sub masca interesului naţional pe care îl reprezintă „binele” generaţiilor tinere şi viitorul ţării.

Sistemul educaţiei de stat funcţionează, astăzi mai mult ca oricând, în afara relaţiei fireşti pe care ar trebui să o aibă cu năzuinţele beneficiarilor săi. „Legile educaţiei” au reuşit performanţa de a scoate în ilegalitate acţiunea umană şi de a legifera, totodată, primatul deciziilor birocraţilor, sindicaliştilor, profesorilor, politicienilor asupra vieţii generaţiilor actuale şi ale celor care vor urma. Iluziile şi deziluziile oferite cu generozitate de către decidenţii politicilor educaţionale sub poleiala strălucitoare a consensului, programelor, strategiilor inerent sortite eşecului, îşi găsesc rezultanta inevitabilă în (in)capacitatea economiei de a se dezvolta.

Pe acest fond am iniţiat demersul de faţă în cadrul căruia mi-am propus să aprofundez semnificaţia educaţiei şi contribuţia acesteia la realizarea unui obiectiv care, deşi aparent, excede sfera acţiunii umane poate fi, totuşi, rezultatul acesteia: dezvoltarea economică.

Cartea poate fi cumparata de la libraria on-line a editurii ASE: Educatie si libertate : repere institutionale ale dezvoltarii

Citeşte capitolele disponibile online

Într-o epocă în care teoria eronată a valorii obiective elaborată de economiștii clasici alimenta ideologia alienată a socialismului, trei gînditori, C. Menger, L.M.Walras și S. Jevons, folosind metode diferite, au rezolvat paradoxul valorii (paradoxul apa-diamant), nu prin ameliorarea teoriei clasice, ci prin descoperirea unui element nou, utilitatea marginală. Momentul care a marcat această schimbare fundamentală de paradigmă este cunoscut în istoria gîndirii ca Revoluția Marginalistă.

Se întîmplă deseori ca o descoperire extraordinară sau un progres formidabil al științei să ramînă mult timp necunoscut publicului larg. Aceasta revoluție a stiintei economice nu a avut meritul de a naște un curent politic, în schimb a reușit să explice întocmai elementele vieții economice ale oamenilor. Dintre cei trei reprezentanți ai "revoluţiei marginaliste", Carl Menger se distinge drept cel mai important, punînd bazele metodei praxeologice de cercetare în economie, care a reușit să integreze acţiunea umană în teoria economică şi în logica imuabilă a relaţiei mijloace - scopuri. 

Deși analizează problemele economice într-o singură carte, căreia i s-au adaugat și o serie de articole excelente, impactul acestora asupra evoluţiei știintelor sociale a fost enorm. Dacă subiectul științei economice a fost recunoscut corect încă de la început ca fiind omul, obiectul preocuparilor umane, bunul, a fost inițial analizat ca o noțiune abstractă. Primul pas realizat de Menger pentru explicarea comportamentului economic al oamenilor a fost analiza bunurilor ca noțiuni concrete, iar în cadrul acesteia a reușit ierarhizarea nevoilor, teorie consacrată în secolul XX sub denumirea de Piramida lui Maslow.

Încă din perioada în care a lucrat ca jurnalist a observat diferența evidentă între factorii pe care economiștii clasici îi considerau responsabili pentru formarea prețului și modul practic în care acționează oamenii, îndeosebi în ipostaza de consumatori. Abordarea lui Menger a fost în termeni de cauză și efect, iar analiza sa în privința capacității individului de a recunoaște conexiunile de cauzalitate dintre bunuri şi dorințe a condus direct la o critică devastatoare a socialismului. Mises şi Hayek au folosit ideile din această carte pentru a demonstra faptul că dreptul de proprietate asupra resurselor economice se opune planificării. Socialismul împiedică utilizarea eficientă a cunoştinţelor privind cererea de consum şi mijloacele de producţie. Fără drepturile de proprietate reale lipsește sistemul de comunicaţii în societate cunoscut sub numele de sistemul de preţuri. Menger a explicat clar modul în care preţurile de piaţă, precum şi alte fenomene specifice pieţei, apar ca efecte neintenționate ale proceselor de evaluare subiectivă.

O altă contribuție formidabilă este explicarea originilor banilor. "Banii nu sînt creația statului!" afirmă Menger, demonstrînd în schimb că sînt rezultatul unei evoluții institutionale de tip ordine spontană a barterului.

Contribuţiile din această carte sînt monumentale, rezolvînd mai multe probleme vitale ale știintei economice în doar cîteva sute de pagini. Categoric, toţi cei care intenționează să studieze economia sau orice altă ştiinţă socială ar trebui să citească mai întîi  Principiile economiei.

Cartea a fost publicată pe Internet și în limbile Germană, Engleză, Spaniolă.

Citeşte capitolele disponibile online

Istoria omenirii apare ca istorie a luptei pentru libertate ori pentru subminarea libertăţii în societate. „Puterea libertăţii" sau „libertatea puterii"? - iată întrebarea ultimă căreia trebuie să îi facă faţă, fără echivoc, filozofia politică şi ştiinţa economică. Or însăşi părăsirea logică a unui astfel de echivoc deschide calea binefacerilor învăţăturii economice şi posibilitatea de a gândi societatea astfel încât ordinea sa instituţională să fie etică, dreaptă şi - în corolar - să genereze prosperitatea dorită. Spunem „în corolar" deoarece „spiritul" capitalismului este unul al libertăţii personale, nu neapărat al prosperităţii materiale şi al acumulării de capital, care sunt însă tot produsele libertăţii.

Asemeni lui Tocqueville, nu credem că adevărata dragoste de libertate s-a născut numai din simpla apreciere a bunurilor materiale pe care ea le procură. Din acest motiv, economia de piaţă, ca desăvârşire a libertăţii individului în societate împotriva puterii statului, transcede firesc cadrul prosperităţii materiale: „puterea libertăţii" izvorăşte din iubirea de libertate, care este iubire de aproape, în timp ce „libertatea puterii" trădează iubirea de putere, care arată iubire de sine.

Cartea de faţă a fost zămislită cu credinţa că învăţămintele ştiinţei economice, împletite cu virtuţile moralei creştine, asigură „lecţia completă" - necesară şi suficientă - pentru exercitarea cu folos a darului raţiunii. Consecinţa unei asemenea credinţe este tocmai acest periplu intelectual, bogat din punct de vedere tematic, tineresc şi entuziast din punctul de vedere al proiectului de cercetare, în care am filtrat intransigent - prin rigoarea logicii - ideea că economia de piaţă (capitalismul sau ordinea proprietăţii private) semnifică starea naturală a societăţii omeneşti.

De-a lungul întregii noastre radiografii a economiei de piaţă, pe care am dorit-o a fi una completă, am argumentat de ce buna credinţă a omului de ştiinţă trebuie să formeze principiul vital al acestuia, acela de a furniza şi apăra ideile corecte, sănătoase, care protejează viaţa, împotriva ideilor incorecte care, mai devreme sau mai târziu, o vor distruge. În lumea modernă, construită de şi în jurul politicilor statului, în rarele situaţii în care economistul nu este tentat să îmbrace haine de policy-maker, el deţine o responsabilitate în plus pentru destinul ideilor pe care le promovează.

Citeşte capitolele disponibile online

Criza economică începută în 2007 şi cu termen de finalizare incert reprezintă un subiect preocupant pentru multă lume. Este probabil cea mai gravă criză din ultimii 80 de ani. Este de asemenea, ocazia pentru economişti de a da cărţile pe faţă şi de a pactiza deschis cu una din cele două tabere doctrinare principale: curentul mainstream care se declară în favoarea creşterii rolului statului în economie, respectiv grupul celor care cred în virtuţile sistemului economic de piaţă.

Avem o explicaţie oficială a crizei, furnizată de instituţiile publice, potrivit căreia problema îşi are originea în comportamentul nepotrivit al agenţilor economici (cuvinte cheie: egoism, lăcomie, speculaţie ş.a.) şi în imposibilitatea pieţei de a funcţiona lin, asigurând alocarea corespunzătoare a resurselor (cuvinte cheie: asimetrie informaţională, capcana lichidităţii, deflaţie ş.a.). Această versiune a crizei nu duce lipsă de susţinători.

Pe de altă parte, există argumente care susţin că tocmai intervenţia statului a sădit seminţele turbulenţelor financiare pe care le traversăm în prezent. Potrivit celor care le susţin, reţeta prescrisă de autorităţi nu poate duce la atenuarea dificultăţilor economice ci, din contră, la agravarea lor.

Această lucrare caută să sprijine ce-a de-a doua tabără intelectuală. Argumentele intervenţioniştilor nu m-au convins; ele sunt atât de nerealiste şi inconsistente încât cred că merită criticate cu tărie. Demersul reclamă şi mai multă convingere, dat fiind că în România nu există practic o luptă de idei pe marginea identificării cauzelor crizei şi soluţiilor potrivite pentru aceasta. Miza este mare: se joacă atât bunăstarea societăţii cât şi viitorul economiei ca ştiinţă. Niciun economist serios nu poate privi de pe margine.

Citeşte capitolele disponibile online

Conţinutul Economiei Instituţionale este circumscris problemelor centrale din ştiinţa economică şi filozofia politică: care sunt regulile, adică instituţiile, ce pot structura societatea astfel încât ordinea instituţională să fie etică, dreaptă, şi în ce măsură acest aranjament instituţional susţine progresul economic. Prăbuşirea socialismului, reconsiderarea rolului guvernelor, intensificarea globalizării vieţii economice sunt schimbări în modul de organizare socială care au atras atenţia asupra importanţei definitorii a aspectelor instituţionale. Studierea instituţiilor a dat naştere unui domeniu oarecum distinct în ştiinţa economică. Astfel, abordarea economică a instituţiilor, analiza instituţională, se detaşează atât prin actualitate, cât mai ales prin realismul argumentelor sale.

În plan didactic, lucrarea de faţă este menită să satisfacă exigenţele teoretice şi aplicative ale unui curs universitar. În acest sens, raţionamentele de bază şi analiza conceptelor cheie sunt completate cu aplicaţii şi recomandări bibliografice. Prin maniera de concepere, întrebările de aprofundare şi studiile de caz au rolul de a capta interesul cititorilor, de a stimula dezbaterile şi creativitatea actului didactic.

Lucrarea se adresează, în principal, celor ce studiază ştiinţa economică şi, în particular, celor interesaţi de adevăratele surse ale prosperităţii economice. Însă subiecte precum dreptul de proprietate, legea, sistemul politic şi alegerea publică, ordinea socială, libertatea, au o rezonanţă aparte pentru toţi cei preocupaţi, atât la nivel ştiinţific cât şi pragmatic, de destinul societăţii umane.

Citeşte capitolele disponibile online

Scopul acestei lucrări este să ofere o perspectivă comparativă asupra instituţiilor monetar-bancare contemporane. Problematica monetară reprezintă, fără îndoială, unul dintre cele mai complexe şi incitante domenii de cercetare economică. Este, totodată, un domeniu căruia i s-a acordat o vastă atenţie în literatura de specialitate.

În ultimele decenii, sub impactul nemulţumirii crescânde faţă de starea monedei şi a activităţii bancare ce a cuprins comunitatea academică a economiştilor, asistăm la reaprinderea unei dezbateri (la modă cu mai bine de un secol în urmă) ce părea la un moment dat definitiv stinsă. Această dezbatere se referă la organizarea sistemului monetar-bancar actual, la măsura în care acesta promovează aspiraţiile către prosperitate ale tuturor indivizilor. Discuţia in speţă s-a purtat şi se poartă încă pe două fronturi.

Pe de o parte, criticile vizează rolul băncii centrale în cadrul sistemului monetar, aici putând fi incluse numeroase probleme precise: este banca centrală rezultatul acţiunii guvernului sau produsul pieţei libere, cum/dacă ar trebui constrânsă activitatea băncii centrale, poate concurenţa monetară să ofere rezultate mai bune decât banca centrală, serveşte moneda de hârtie mai bine interesele societăţii decât moneda-marfă etc. Pe de altă parte, unii autori au punctat existenţa unor slăbiciuni încă mai de substanţă în interiorul aranjamentelor monetar-bancare existente. Acestea se referă la fragilitatea inerentă a activităţii bancare cu rezerve fracţionare şi la imposibilitatea apariţiei pe o piaţă liberă a acestei instituţii - şi deci, la incompatibilitatea dintre practicarea rezervelor fracţionare şi respectarea cadrului juridic necesar unei societăţi libere.

Citeşte capitolele disponibile online

Cartea cercetează, atât din perspectivă teoretică dar şi empirică, sursele instituţionale ale prosperităţii, în particular instituţia dreptului de proprietate, împreună cu suportul legal şi etic al acesteia. Raţionamentele economice se întregesc atunci când sunt aşezate în cadrul eticii, de vreme ce economia, dreptul şi etica sunt în mod natural corelate. Cu toate acestea, în rândul majorităţii oamenilor „de ştiinţă" există credinţa că este imposibilă o teorie obiectivă a dreptăţii bazată pe principii etice universale. Obsedat de paradigma maximizării, scientismul neoclasic din teoria economică pretinde că subiective sunt nu doar scopurile şi mijloacele acţiunii umane, ci orice altceva.

Problema este că, în absenţa validării etice obiective, judecăţile asupra eficienţei devin irelevante ştiinţific şi nefaste pentru credibilitatea instituţiilor fundamentale, cum este legea, de exemplu. În lumea reală, guvernată de politici generatoare de avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii, conceperea de soluţii Pareto optimale este, evident, imposibilă. În acest caz, problema devine „eficienţă da, dar pentru cine?".

Faptul că absenţa proprietăţii private este sinonimă cu imposibilitatea calculului economic atrage consecinţe profunde în planul sistemelor economice şi al politicilor publice. Este vorba, de fapt, de reluarea argumentului misesian al imposibilităţii calculului economic în socialism şi de actualizarea acestuia în cazul sectorului public, ca insulă de socialism a oricărei economii de piaţă. De unde, prin extrapolare, şi spectaculoasele teoreme de „imposibilitate": imposibilitatea formulării de criterii ale eficienţei independente de etica drepturilor de proprietate, imposibilitatea planificării raţionale în socialism, imposibilitatea impozitării „neutre", imposibilitatea limitării sferei etatiste datorită logicii electorale a democraţiei politice etc.

Citeşte capitolele disponibile online

„Educaţia mea este, desigur, o resursă pentru mine. Dar educaţia mea este, de asemenea, o resursă şi pentru alţi oameni. Educaţia mea afectează calitatea vieţii oamenilor cu care interacţionez în viaţă. Aceasta este o caracteristică a educaţiei care nu poate fi modificată decât dacă percep o taxa ori de câte ori deschid gura"... Astfel, analiza economică a educaţiei din perspectiva teoriei externalităţilor şi a bunurilor publice devine pe deplin justificată. Însă, educaţia nici nu este bun public şi nici nu generează, în mod necesar, externalităţi pozitive. 

În prezent, aproape toate sistemele educaţionale sunt dominate şi structurate de reguli ce reflectă voinţele organismelor guvernamentale, care finanţează şi administrează educaţia formală, devenită astfel o educaţie de stat. Educaţia formală "asigurată" de guvernele democratice ale celor mai dezvoltate ţări nu diferă fundamental, în concepţie şi rezultate, de sistemele educaţionale moştenite de ţările foste socialiste; de altfel, istoria implicării statului în educaţie, atât în cazul sistemelor politice totalitare cât şi în democraţiile occidentale, arată că, de-a lungul timpului, şcoala publică a fost în mâna puterii politice instrumentul indispensabil pentru a insufla sau impune treptat anumite valori ideologice.

Monopolul public asupra educaţiei favorizează nivelarea oricăror diferenţe existente în performanţele profesionale şi în realizările didactice şi ştiintifice. Aceste diferenţe nu se regăsesc, sub nicio formă, în remunerarea principalului factor de producţie al domeniului, profesorul. De exemplu, spre deosebire de majoritatea domeniilor vieţii sociale, remunerarea profesorilor în toate sistemele educaţionale de stat este stabilită birocratic şi continuă să rămână uniformă, în ciuda tuturor contraargumentelor economice.