Citeşte capitolele disponibile online

Istoria omenirii apare ca istorie a luptei pentru libertate ori pentru subminarea libertăţii în societate. „Puterea libertăţii" sau „libertatea puterii"? - iată întrebarea ultimă căreia trebuie să îi facă faţă, fără echivoc, filozofia politică şi ştiinţa economică. Or însăşi părăsirea logică a unui astfel de echivoc deschide calea binefacerilor învăţăturii economice şi posibilitatea de a gândi societatea astfel încât ordinea sa instituţională să fie etică, dreaptă şi - în corolar - să genereze prosperitatea dorită. Spunem „în corolar" deoarece „spiritul" capitalismului este unul al libertăţii personale, nu neapărat al prosperităţii materiale şi al acumulării de capital, care sunt însă tot produsele libertăţii.

Asemeni lui Tocqueville, nu credem că adevărata dragoste de libertate s-a născut numai din simpla apreciere a bunurilor materiale pe care ea le procură. Din acest motiv, economia de piaţă, ca desăvârşire a libertăţii individului în societate împotriva puterii statului, transcede firesc cadrul prosperităţii materiale: „puterea libertăţii" izvorăşte din iubirea de libertate, care este iubire de aproape, în timp ce „libertatea puterii" trădează iubirea de putere, care arată iubire de sine.

Cartea de faţă a fost zămislită cu credinţa că învăţămintele ştiinţei economice, împletite cu virtuţile moralei creştine, asigură „lecţia completă" - necesară şi suficientă - pentru exercitarea cu folos a darului raţiunii. Consecinţa unei asemenea credinţe este tocmai acest periplu intelectual, bogat din punct de vedere tematic, tineresc şi entuziast din punctul de vedere al proiectului de cercetare, în care am filtrat intransigent - prin rigoarea logicii - ideea că economia de piaţă (capitalismul sau ordinea proprietăţii private) semnifică starea naturală a societăţii omeneşti.

De-a lungul întregii noastre radiografii a economiei de piaţă, pe care am dorit-o a fi una completă, am argumentat de ce buna credinţă a omului de ştiinţă trebuie să formeze principiul vital al acestuia, acela de a furniza şi apăra ideile corecte, sănătoase, care protejează viaţa, împotriva ideilor incorecte care, mai devreme sau mai târziu, o vor distruge. În lumea modernă, construită de şi în jurul politicilor statului, în rarele situaţii în care economistul nu este tentat să îmbrace haine de policy-maker, el deţine o responsabilitate în plus pentru destinul ideilor pe care le promovează.

Citeşte capitolele disponibile online

Criza economică începută în 2007 şi cu termen de finalizare incert reprezintă un subiect preocupant pentru multă lume. Este probabil cea mai gravă criză din ultimii 80 de ani. Este de asemenea, ocazia pentru economişti de a da cărţile pe faţă şi de a pactiza deschis cu una din cele două tabere doctrinare principale: curentul mainstream care se declară în favoarea creşterii rolului statului în economie, respectiv grupul celor care cred în virtuţile sistemului economic de piaţă.

Avem o explicaţie oficială a crizei, furnizată de instituţiile publice, potrivit căreia problema îşi are originea în comportamentul nepotrivit al agenţilor economici (cuvinte cheie: egoism, lăcomie, speculaţie ş.a.) şi în imposibilitatea pieţei de a funcţiona lin, asigurând alocarea corespunzătoare a resurselor (cuvinte cheie: asimetrie informaţională, capcana lichidităţii, deflaţie ş.a.). Această versiune a crizei nu duce lipsă de susţinători.

Pe de altă parte, există argumente care susţin că tocmai intervenţia statului a sădit seminţele turbulenţelor financiare pe care le traversăm în prezent. Potrivit celor care le susţin, reţeta prescrisă de autorităţi nu poate duce la atenuarea dificultăţilor economice ci, din contră, la agravarea lor.

Această lucrare caută să sprijine ce-a de-a doua tabără intelectuală. Argumentele intervenţioniştilor nu m-au convins; ele sunt atât de nerealiste şi inconsistente încât cred că merită criticate cu tărie. Demersul reclamă şi mai multă convingere, dat fiind că în România nu există practic o luptă de idei pe marginea identificării cauzelor crizei şi soluţiilor potrivite pentru aceasta. Miza este mare: se joacă atât bunăstarea societăţii cât şi viitorul economiei ca ştiinţă. Niciun economist serios nu poate privi de pe margine.

Citeşte capitolele disponibile online

Conţinutul Economiei Instituţionale este circumscris problemelor centrale din ştiinţa economică şi filozofia politică: care sunt regulile, adică instituţiile, ce pot structura societatea astfel încât ordinea instituţională să fie etică, dreaptă, şi în ce măsură acest aranjament instituţional susţine progresul economic. Prăbuşirea socialismului, reconsiderarea rolului guvernelor, intensificarea globalizării vieţii economice sunt schimbări în modul de organizare socială care au atras atenţia asupra importanţei definitorii a aspectelor instituţionale. Studierea instituţiilor a dat naştere unui domeniu oarecum distinct în ştiinţa economică. Astfel, abordarea economică a instituţiilor, analiza instituţională, se detaşează atât prin actualitate, cât mai ales prin realismul argumentelor sale.

În plan didactic, lucrarea de faţă este menită să satisfacă exigenţele teoretice şi aplicative ale unui curs universitar. În acest sens, raţionamentele de bază şi analiza conceptelor cheie sunt completate cu aplicaţii şi recomandări bibliografice. Prin maniera de concepere, întrebările de aprofundare şi studiile de caz au rolul de a capta interesul cititorilor, de a stimula dezbaterile şi creativitatea actului didactic.

Lucrarea se adresează, în principal, celor ce studiază ştiinţa economică şi, în particular, celor interesaţi de adevăratele surse ale prosperităţii economice. Însă subiecte precum dreptul de proprietate, legea, sistemul politic şi alegerea publică, ordinea socială, libertatea, au o rezonanţă aparte pentru toţi cei preocupaţi, atât la nivel ştiinţific cât şi pragmatic, de destinul societăţii umane.

Citeşte capitolele disponibile online

Scopul acestei lucrări este să ofere o perspectivă comparativă asupra instituţiilor monetar-bancare contemporane. Problematica monetară reprezintă, fără îndoială, unul dintre cele mai complexe şi incitante domenii de cercetare economică. Este, totodată, un domeniu căruia i s-a acordat o vastă atenţie în literatura de specialitate.

În ultimele decenii, sub impactul nemulţumirii crescânde faţă de starea monedei şi a activităţii bancare ce a cuprins comunitatea academică a economiştilor, asistăm la reaprinderea unei dezbateri (la modă cu mai bine de un secol în urmă) ce părea la un moment dat definitiv stinsă. Această dezbatere se referă la organizarea sistemului monetar-bancar actual, la măsura în care acesta promovează aspiraţiile către prosperitate ale tuturor indivizilor. Discuţia in speţă s-a purtat şi se poartă încă pe două fronturi.

Pe de o parte, criticile vizează rolul băncii centrale în cadrul sistemului monetar, aici putând fi incluse numeroase probleme precise: este banca centrală rezultatul acţiunii guvernului sau produsul pieţei libere, cum/dacă ar trebui constrânsă activitatea băncii centrale, poate concurenţa monetară să ofere rezultate mai bune decât banca centrală, serveşte moneda de hârtie mai bine interesele societăţii decât moneda-marfă etc. Pe de altă parte, unii autori au punctat existenţa unor slăbiciuni încă mai de substanţă în interiorul aranjamentelor monetar-bancare existente. Acestea se referă la fragilitatea inerentă a activităţii bancare cu rezerve fracţionare şi la imposibilitatea apariţiei pe o piaţă liberă a acestei instituţii - şi deci, la incompatibilitatea dintre practicarea rezervelor fracţionare şi respectarea cadrului juridic necesar unei societăţi libere.

Citeşte capitolele disponibile online

Cartea cercetează, atât din perspectivă teoretică dar şi empirică, sursele instituţionale ale prosperităţii, în particular instituţia dreptului de proprietate, împreună cu suportul legal şi etic al acesteia. Raţionamentele economice se întregesc atunci când sunt aşezate în cadrul eticii, de vreme ce economia, dreptul şi etica sunt în mod natural corelate. Cu toate acestea, în rândul majorităţii oamenilor „de ştiinţă" există credinţa că este imposibilă o teorie obiectivă a dreptăţii bazată pe principii etice universale. Obsedat de paradigma maximizării, scientismul neoclasic din teoria economică pretinde că subiective sunt nu doar scopurile şi mijloacele acţiunii umane, ci orice altceva.

Problema este că, în absenţa validării etice obiective, judecăţile asupra eficienţei devin irelevante ştiinţific şi nefaste pentru credibilitatea instituţiilor fundamentale, cum este legea, de exemplu. În lumea reală, guvernată de politici generatoare de avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii, conceperea de soluţii Pareto optimale este, evident, imposibilă. În acest caz, problema devine „eficienţă da, dar pentru cine?".

Faptul că absenţa proprietăţii private este sinonimă cu imposibilitatea calculului economic atrage consecinţe profunde în planul sistemelor economice şi al politicilor publice. Este vorba, de fapt, de reluarea argumentului misesian al imposibilităţii calculului economic în socialism şi de actualizarea acestuia în cazul sectorului public, ca insulă de socialism a oricărei economii de piaţă. De unde, prin extrapolare, şi spectaculoasele teoreme de „imposibilitate": imposibilitatea formulării de criterii ale eficienţei independente de etica drepturilor de proprietate, imposibilitatea planificării raţionale în socialism, imposibilitatea impozitării „neutre", imposibilitatea limitării sferei etatiste datorită logicii electorale a democraţiei politice etc.

Citeşte capitolele disponibile online

„Educaţia mea este, desigur, o resursă pentru mine. Dar educaţia mea este, de asemenea, o resursă şi pentru alţi oameni. Educaţia mea afectează calitatea vieţii oamenilor cu care interacţionez în viaţă. Aceasta este o caracteristică a educaţiei care nu poate fi modificată decât dacă percep o taxa ori de câte ori deschid gura"... Astfel, analiza economică a educaţiei din perspectiva teoriei externalităţilor şi a bunurilor publice devine pe deplin justificată. Însă, educaţia nici nu este bun public şi nici nu generează, în mod necesar, externalităţi pozitive. 

În prezent, aproape toate sistemele educaţionale sunt dominate şi structurate de reguli ce reflectă voinţele organismelor guvernamentale, care finanţează şi administrează educaţia formală, devenită astfel o educaţie de stat. Educaţia formală "asigurată" de guvernele democratice ale celor mai dezvoltate ţări nu diferă fundamental, în concepţie şi rezultate, de sistemele educaţionale moştenite de ţările foste socialiste; de altfel, istoria implicării statului în educaţie, atât în cazul sistemelor politice totalitare cât şi în democraţiile occidentale, arată că, de-a lungul timpului, şcoala publică a fost în mâna puterii politice instrumentul indispensabil pentru a insufla sau impune treptat anumite valori ideologice.

Monopolul public asupra educaţiei favorizează nivelarea oricăror diferenţe existente în performanţele profesionale şi în realizările didactice şi ştiintifice. Aceste diferenţe nu se regăsesc, sub nicio formă, în remunerarea principalului factor de producţie al domeniului, profesorul. De exemplu, spre deosebire de majoritatea domeniilor vieţii sociale, remunerarea profesorilor în toate sistemele educaţionale de stat este stabilită birocratic şi continuă să rămână uniformă, în ciuda tuturor contraargumentelor economice.