Ce înseamnă să fii liber să alegi?

Odată cu criza economică internaţională declanşată în 2008, cea mai gravă din epoca postbelică, critica capitalismului este din nou la modă în mediul intelectual, iar politicienii din toată lumea – trecând sub tăcere propriul rol în provocarea acestui fenomen regretabil – nu au întârziat să profite de această ocazie pentru a-şi extinde şi mai mult controlul asupra economiei şi societăţii în ansamblu. Căci, când o criză – de orice natură ar fi ea – loveşte societatea, opinia publică acceptă ca statul să îşi asume cu titlu provizoriu puteri excepţionale de intervenţie, ignorând ceea ce Robert Higgs a numit „efectul roţii cu clichet”, conform căruia la sfârşitul crizei o bună parte din aceste excepţii vor fi instituţionalizate şi ca urmare rolul statului va extins în mod permanent[i].

Noul puseu intervenţionist, deşi nu beneficiază de prestigiul utopic al socialismului de altădată – din fericire epuizat după căderea comunismului – a resuscitat mai intens ca niciodată în ultimii treizeci de ani atât vechile acuze privind instabilitatea şi inechitatea capitalismului, cât şi vechile remedii dirijiste de inspiraţie mai mult sau mai puţin keynesistă, reuşind chiar – aşa cum o demonstrează ultima carte a lui Richard Posner[ii] – să îi facă până şi pe unii dintre cei mai vizibili avocaţi-declaraţi ai libertăţii economice de până acum să se îndoiască de virtuţile pieţei libere.

În aceste condiţii, publicarea unei noi ediţii româneşti[iii] a Free to Choose de Milton Friedman şi Rose Friedman – una dintre cele mai populare pledoarii în favoarea capitalismului scrisă în secolul trecut – capătă semnificaţia unei salutare puneri în perspectivă a dezbaterilor fundamentale în materie de economie politică de astăzi şi dintotdeauna.

Apărută iniţial în 1980, la sfârşitul unui deceniu marcat de stagnare economică şi înaintea ultimei recesiuni semnificative care a cuprins SUA şi întreg spaţiul occidental până la cea din momentul de faţă, cartea preia titlul şi structura unui serial documentar realizat de soţii Friedman pentru canalul de televiziune PBS care s-a bucurat în epocă de un mare succes la public. Ca şi în film, Milton şi Rose Friedman explică cititorilor de-a lungul a zece capitole de ce „mâna invizibilă” a lui Adam Smith şi principiile libertăţii individuale şi guvernământului limitat ale lui Thomas Jefferson sunt la fel de valabile astăzi ca şi în 1776, anul în care printr-o uimitoare coincidenţă au văzut lumina zilei atât Avuţia Naţiunilor cât şi Declaraţia de Independenţă; ce înseamnă de fapt piaţa liberă şi cum intervenţiile guvernului în economie şi în societate dincolo de funcţiile sale minimale de arbitru şi furnizor de securitate publică conduc la rezultate nedorite, ba chiar în totală contradicţie cu obiectivele urmărite de adepţii acestora, şi suprimă condiţiile care fac posibilă libertatea personală.

Teza fundamentală a Free to Choose este că libertatea politică nu poate exista fără libertate economică şi că libertatea economică este temelia pe care se dezvoltă libertatea socială şi politică. La baza acestei concluzii stă ideea, fundamentală pentru gândirea lui Milton Friedman, că forţele pieţei sunt nişte forţe în sensul suveran al cuvântului, distincte dar totuşi asemănătoare forţelor naturii. În condiţiile respectului pentru proprietatete privată, a libertăţii contractuale şi a liberei întreprinderi, ele ordonează în mod armonios viaţa socială a invizilor umani şi provoacă o creştere continuă a prosperităţii. În schimb, în momentul în care acestea sunt ignorate sau încălcate, chiar şi cu cele mai bune intenţii în gând, efectele benefice ale forţelor pieţei se transformă în efecte perverse. Căci intervenţia guvernului în economie nu poate aboli forţele pieţei. Ele rămân la fel de valabile într-o economie liberă cât şi într-o economie mixtă ori într-una planificată sau de comandă. Dar dacă în sfera economică „mâna invizibilă” a pieţei duce la prosperitate şi lasă indivizilor cea mai mare libertate, în sfera politică ea produce însărăcire şi libertatea de alegere este inevitabil înlocuită cu coerciţia şi supunerea faţă de planurile şi directivele unui grup mai mult sau mai puţin restrâns de indivizi.

Cel dintâi capitol al cărţii, intitulat „Puterea Pieţei”, explică cititorului cum sistemul de preţuri funcţionează ca un transmiţător de informaţii care colectează, după cum a explicat Friedrich A. Hayek[iv], fără planificarea sau controlul cuiva, date privind condiţiile de cerere şi ofertă a mii şi milioane de bunuri care altfel nu ar putea fi cunoscute de nimeni şi le comunică într-o formă condensată producătorilor, antrepenorilor şi consumatorilor, creând structura de stimulente necesară pentru adoptarea unui comportament economicos şi pentru dezvoltarea unei cooperări voluntare extinse şi în acelaşi timp distribuind veniturile în conformitate cu contribuţia fiecăruia la valoare de piaţă a bunurilor. Coordonarea complexă din activitatea economică, cum ar fi producţia unui creion descrisă de Leonard Read în eseul "I, Pencil”[v], la care au contribuit o mulţime de indivizi de pe mai multe continente fără ca niciunul să fie capabil să producă de unul singur un obiect atât de banal, este consecinţa neintenţionată a acţiunilor unui număr mare de indivizi care îşi urmăresc propriul interes. Ea nu este rezultatul unui plan derulat de cineva anume, ci o ordine spontană rezultată ca urmare a interacţiunii descentralizate dintre numeroşi indivizi cu scopuri foarte diferite. Geneza limbajului, cercetarea ştiinţifică sau cultura unei societăţi sunt alte două exemple de ordini complexe rezultate fără planificarea cuiva, ca urmare a acţiunii descentralizate şi voluntare a numeroşi indivizi.

Din nefericire, capacitatea pieţei libere de a creşte prosperitatea şi de a potenţa libertatea tuturor indivizilor este puţin înţeleasă şi – aşa cum se arată în capitolul al doilea al cărţii – în locul unei economii libere în care oricine poate contracta cu oricine cumpărarea sau vânzarea de bunuri şi servicii o adevărată „tiranie a controalelor” a fost instaurată sub vălul democraţiei şi al intereselor speciale de grup în majoritatea ţărilor lumii. Astfel, migraţia liberă a persoanelor, o regulă de bază în spaţiul occidental înainte de Primul Război Mondial, a fost abolită sau a fost puternic restricţionată; comerţului internaţional liber a fost limitat prin tarife vamale sau cote de import instituite cu deplina ignorare a principiului avantajului comparativ, cu scopul de a proteja  anumite industrii considerate strategice sau în curs de dezvoltare (aşa-numitele infant industry); libertatea de a exercita numeroase profesiuni – de la cea de avocat şi medic şi până la cea de actor sau de instalator – a fost sever restricţionată de sistemul de caste profesionale creat de reglementările statului; libertatea de a produce diverse bunuri a fost limitată de instituirea unor monopoluri de stat sau de numeroasele licenţe costisitoare ce trebuie obţinute şi de reglementările stufoase ce trebuie respectate şi care decid pentru tine, cum cât sau unde să produci; libertatea de a alege pe ce să îţi cheltui banii a fost limitată de interzicerea unor produse, cum ar fi drogurile sau anumite tipuri de medicamente; libertatea de a munci peste program în termenii unei înţelegeri încheiate cu angajatorul a fost limitată de prevederile stipulate de guvern într-un Cod al Muncii; iar libertatea de a deţine proprietate a fost limitată de instituirea unui număr tot mai mare de taxe şi impozite împovărătoare. 

Capitolul al treilea al cărţii, intitulat „Anatomia unei crizei”, prezintă succint una dintre contribuţiile care i-au adus faima lui Milton Friedman şi care a rescris istoria economică a „Marii Crize” din 1929, un eveniment capital din istoria secolului trecut, care a zdruncinat încrederea în piaţa liberă, creând condiţiile favorabile pentru ascensiunea tuturor ideologiilor anti-liberale ale secolului XX: nazismului în Germania, militarismul în Japonia, comunismului în China şi dirijismul în Occident. Contrar interpretărilor dominante, Milton Friedman nu consideră „Marea Criză” un eşec al pieţei, ci un eşec guvernamental într-un sector foarte precis : banii. În lucrarea A Monetary History of the United States, 1867-1960[vi], scrisă împreună cu Anna Schwartz şi publicată în 1963, Milton Friedman arată că „Marea Criză” este rezultatul erorilor băncii centrale americane, Federal Reserve System, în exercitarea rolului său de creditor de ultimă instanţă. Deşi evenimentele cereau în opinia lui Friedman creşterea lichidităţii pe piaţă, între anii 1929 şi 1932 Federal Reserve a operat o reducere semnificativă a masei monetare în circulaţie, o măsură care a amplificat panica bancară din epocă şi a agravat scăderea fără precedent a activităţii economice. În absenţa băncii centrale, precizează Friedman, bancherii privaţi ar fi organizat case de compensare (clearing houses) care ar fi sărit în ajutorul băncilor solvabile luate cu asalt de deponenţi, aşa cum s-a întâmplat în timpul crizei din 1907, iar criza din 1929 nu ar fi devenit niciodată „Marea Criză” care a cuprins, în scurt timp, cea mai mare parte a lumii.

Teoria lui Milton Friedman privind legătura dintre scăderea bruscă a cantităţii de bani din economie (deflaţie), ca urmare a eşcului băncii centrale de a administra circulaţia banilor, şi crizele economice reprezintă una dintre cele mai influente moşteniri lăsate de acesta în teoria economică, iar odată cu criza din prezent ea a dat naştere la noi controverse. Actualul guvernator al Federal Reserve, Ben Bernanke, un fost profesor de economie şi autor al mai multor lucrări asupra „Marii Crize”, este considerat unul dintre discpolii lui Milton Friedman, iar acţiunile sale fără precent pentru salvarea de la faliment a sectorului financiar-bancar american (triplarea bazei monetare, linii speciale de credite, achiziţii directe de active non-guvernamentale ş.a.m.d.) sunt văzute ca o dezvoltare creativă a puterilor de creditor de ultimă instanţă a băncii centrale în conformitate cu prescripţiile friedmanite pentru a evita o nouă „Mare Criză” ca cea din 1929. Cu toate aceste, printre cei mai notabili critici ai lui Ben Bernanke în această perioadă s-a numărat tocmai Anna Schwartz, „mama monetarismului” şi colaboratoarea lui Milton Friedman, care a declarat într-un interviu apărut în toamna lui 2008 în Wall Street Journal, la scurt timp după falimentul băncii de investiţii Lehman Brothers, că guvernatorul Federal Reserve se luptă cu un război din trecut[vii]. În opinia acesteia, criza din prezent nu este una de lichiditate, ci una de încredere, fiind cauzată de dificultatea de a evalua valoarea reală a activelor financiare derivate deţinute în volume mari de bănci. În consecinţă, intervenţiile fără precedent ale Federal Reserve se bazează pe un diagnostic greşit şi riscă să producă o inflaţie galopantă în perioadă următoare, dacă cantitatea suplimentară de bani aruncată pe piaţă nu va fi retrasă în mod ordonat la timp. Însă controversele academice privind criza actuală, cea mai gravă din epocă postbelică, şi măsurile friedmanite sau non-friedmanite adoptate de Federal Reserve sunt abia la început şi vor ocupa cu siguranţă pentru mulţi ani de-acum înainte generaţii întregi de economişti.

Al patrulea capitol al cărţii, intitulat cum nu se poate mai bine „Din leagăn până la mormânt”, este o incursiune în realitatea – mai puţin strălucitoare decât lozincile – funcţionării statului asistenţial edificat în forţă în SUA începând cu „Marea Criză”, dar apărut în Europa încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu Staatssozialismus-ul lui Otto von Bismark. Cheltuielile cu asistenţa socială, pe diverse capitole, au ajuns să constituie în epoca noastră cea mai mare parte a cheltuielilor guvernamentale. Din acest motiv, statul a ajuns să solicite un procent tot mai mare din venitul indivizilor, povara fiscală variind de la o ţară la alta  între o treime şi puţin peste jumătate din PIB. Cu toate acestea, rezultatele statului bunăstării lasă mult de dorit. Multe din programele „New Deal” au fost un dezastru intelectual şi practic, însă fascinaţia politicienilor pentru planuri măreţe de transformare a societăţii, care fac apel la compasiunea pentru dificultăţile celor mai fragili membri ai societăţii, este la fel de mare astăzi ca şi la începutul secolului trecut, după cum o demonstrează proiectul administraţiei Barack Obama de a naţionaliza complet serviciile de asistenţă medicală din SUA. În realitate însă, majoritatea programelor asistenţiale nu redistribuie veniturile de la cei mai bogaţi la cei mai săraci, ci conform „legii lui Aron Director”, bogaţii şi săracii sunt cei care subvenţionează clasa mijlocie. Aceste programe sunt, pe de altă parte, caracterizate printr-o extraordinară ineficienţă, generată de birocraţiile stufoase create pentru a le administra, căci structura de stimulente a acestora se bazează pe cel mai defectuos mod de a cheltui bani din punct de vedere economic, şi anume a cheltui banii altora pentru binele altora. Toate aceste programe de stat, de la asistenţă pentru şomeri şi până la pensii publice, o schemă piramidală frauduloasă, care riscă să se prăbuşească sub presiunea evoluţiei demografice, ar trebui abolite şi înlocuite cu măsuri bazate pe libertatea şi responsabilitatea individuală, măsuri care stimulează indivizii să îşi amelioreze condiţia în loc să îi stimuleze să „trişeze sistemul” şi care înlocuiesc ineficienţa birocraţiei de stat cu forţele creative ale pieţei. Căci, aşa cum se arată în capitolele şase, „Ce se întâmplă cu şcolile noastre?”, şapte, „Cine protejează consumatorul?” şi opt, „Cine protezeajă lucrătorul?”, competiţia liberă şi sistemul de preţuri reprezintă soluţia la una dintre cele mai importante procupări sociale, cum ar fi asigurarea celei mai bune educaţii pentru generaţiile următoare, dar şi cea mai eficientă garanţie pentru ameliorarea calităţii bunurilor şi serviciilor ori pentru asigurarea prosperităţii muncitorilor.

Capitolul al cincilea al cărţii, „Am fost creaţi egali”, parafrazează o sintagmă-cheie din Declaraţia de Independenţă şi se opreşte asupra relaţiei spinoase dintre libertate şi egalitate, în timp ce ultimul capitol propriu-zis înainte de încheiere, „Remediu pentru inflaţie”, revine la una din temele macroeconomice care i-au adus notorietatea lui Milton Friedman. Ideea că toţi oamenii sunt egali reprezintă una dintre marile idei liberale introduse în filozofia politică, însă în epoca modernă – după abolirea sclaviei – conceptul de egalitate a pierdut pentru cea mai mare parte a opiniei publice conotaţiile sale liberale şi de la egalitatea în drepturi sau egalitatea formală dintre indivizi, indiferent de rasă, etnie, sex sau condiţie socială, s-a ajuns la ideea că statul ar trebui să asigure o egalitate de rezultate sau oportunităţi egale pentru toţi indivizii. Asigurarea unei egalităţi efective între indivizi este o absurditate, afirmă Friedman, pe care nici chiar susţinătorii ideei de egalitate de şanse nu o susţin deoarece este practic imposibilă. În schimb, ceea ce aceştia doresc este de fapt o mai mare echitate în distribuirea bunurilor în societate, o idee care - arată Friedman – este nu doar în contradicţie cu cea de libertate individuală, dar face neclară însăşi ideea de echitate ca atare. Este oare echitabil ca un individ mai puţin talentat ori harnic sa primească aceiaşi recompensă de pe urma eforturilor sale ca şi un individ netalentat şi mai puţin harnic? Cei care doresc o egalitate reală pot, într-o societate liberă, adera la una dintre numeroasele comunităţi religioase sau laice care îşi fac din egalitate un principiu de existenţă, însă crearea unei societăţi egalitariste în ansamblu prin coerciţia statului nu va duce decât la reducerea prosperităţii ecoonomice şi la împărţirea societăţii în două clase inegale, ca în regimurile comuniste, cea a celor care comandă şi cea a celor care se supun. Capitalismul, deşi accepta inegalitatea de capacităţi şi de venituri,  nu este sistemul care promovează inegalitatea, aşa cum consideră criticii săi de carieră, ci sistemul care produce cea mai mare prosperitate pentru cei mai mulţi.

Capitolul final al cărţii, despre inflaţie şi consecinţele ei explică – după un survol al crizei din anii 1970, caracterizată printr-un puseu inflaţionist care a afectat puternic economia SUA – de ce controlul inflaţiei relevă în ultimă instanţă exclusiv de banca centrală, instituţia statului care deţine în epoca modernă un regretabil monopol al ofertei de bani din economie. Conform celui mai celebru dicton al lui Milton Friedman, „inflaţia este oricând şi oriunde un fenomen monetar”, căci – dată fiind cererea relativ constantă de deţineri monetare a publicului – atunci când rata de creştere a masei monetare (ritmul în care banca centrală tipăreşte bani, adesea pentru a achita deficitele guvernului) depăşeşte rata de creştere a economiei reale (cantitatea efectivă de bunuri şi servicii) nivelului general al preţurilor într-o economie, aşa cum este el măsurat de regulă de un indice al bunurilor de consum, va creşte, provocând o scădere a veniturilor reale ale populaţiei şi o distorsiune în planurile de afaceri ale antrepenorilor, care nu de puţine uneori are consecinţe grave asupra creşterii economice în ansamblu.  Soluţia combaterii inflaţiei se impune de la sine: constrângerea băncilor centrale, chiar şi printr-un amendament constituţional, să păstreze o rată anuală redusă şi predictibilă de creştere a ofertei de bani.

La treizeci de ani de la prima apariţie, Libertatea de a alege rămâne un tur de forţă indispensabil în gândirea liberală a secolului XX şi un veritabil manifest pentru redescoperirea virtuţilor unei societăţi de oameni liberi. În Europa de Est, căderea comunismului, deşi a adus cu sine o largire a libertăţii individuale şi o ameliorare a condiţiilor de trai, nu a dus din nefericire şi la o nouă apreciere pentru libertatea individuală, economia de piaţă şi tradiţia liberală în general, care să aprindă imaginaţia şi entuziasmul publicului pentru o societate de oameni liberi aşa cum au reuşit gînditorii liberali din secolul al XIX-lea [viii] . Statul comunist a fost înlocuit cu statul asistenţial şi cu un intervenţionism pragmatic, elastic, de centru, importat volens nolens din Occident, unde – în ciuda progreselor înregistrate de măsurile şi ideile liberale în anii 1980 – face obiectului unui larg consens politic şi intelectual. Cu toate acestea, şi în pofida resurgenţei politicilor keynesiste şi creşterii extraordinare a statului pe fondul crizei actuale, principiile libertăţii individuale şi avantajele libertăţii economice sunt astăzi la fel de actuale ca întotdeauna.  Căci, în definitiv, ele nu înseamnă altceva decât să fii liber să alegi.