Cine plăteşte impozitele?
Bogdan Tatavura
Toate promisiunile electorale au un element comun, acela că statul poate oferi diferite ajutoare, facilităţi, subvenţii şi, astfel, va creşte nivelul de trai al cetăţenilor. Dar, pentru orice distribuire de resurse, statul este nevoit să colecteze sumele corespunzătoare (prin natura sa nefiind capabil să creeze valoare adaugată). Forţa acestor promisiuni are însă la bază un mit întreţinut de politicienii socialişti, potrivit căruia firmele sînt cele care plătesc impozitele, cetăţenii nefiind afectaţi direct. Dar, la o analiză mai atentă, se va observa cu uşurinţă că aceasta este o credinţă greşită.
Pe măsură ce se apropie momentul alegerilor generale, politicienii romani sînt prinşi într-o competiţie a promisiunilor electorale populiste, lipsite de orice fundament economic. Campionul acestor declaraţii pare să fie, pînă în acest moment, P.S.D.-ul prin vocea preşedintelui său, Mircea Geoană, deşi nici discursurile politicienilor din partidele ce conţin cuvîntul liberal în titulatura lor nu diferă prea mult.
Mitologie fiscală
Toate aceste promisiuni au un element comun, acela că statul va oferi o serie de ajutoare, facilităţi, subvenţii cetăţenilor şi prin aceasta le va creşte nivelul de trai. Dar pentru orice distribuire de resurse, statul este nevoit să colecteze sumele corespunzătoare (prin natura sa nefiind capabil să creeze valoare adaugată).
Forţa acestor promisiuni are însă la bază un mit întreţinut de politicienii socialişti, care susţine că firmele sînt cele care plătesc impozitele, cetatenii nefiind afectati direct de aceasta. Dar la o analiză mai atentă se va observa cu uşurinţă că este o credinţă greşită, iar teoria bunurilor şi îndeosebi clasificarea mengeriană a bunurilor, reprezintă antidotul împotriva acestei prejudecăţi.
Cred că pentru început trebuie clarificat rolul părţilor implicate în procesul impozitării (cetăţeni, firme, întreprinzători, consumatori, etc). Oamenii decid să ofere un bun sau un serviciu pe o piaţă întrucît doresc sa fie clienţi pe alte pieţe şi, prin aceasta, să-şi satisfacă nevoile. Aşadar, fiecare cetăţean se afla într-o dublă ipostază: întreprinzător (oferă un bunuri sau servicii in schimbul altor bunuri) şi consumator (utilizează bunurile sau serviciile oferite de ceilalţi oameni pentru a-şi satiface nevoile). O categorie specială de întreprinzători sînt cei care îşi închiriază forţa de muncă, pe care îi numim salariaţi, persoanele juridice reprezintă cealaltă categorie de întreprinzători, numiţi în limbajul uzual, firme.
Sigur, în arealul unei economii naţionale, pot exista întreprinzători care nu sînt cetăţeni, investitorii straini, fiind, prin urmare, posibil să nu fie consumatori în acea zona geografică. De asemenea, există consumatori în acelaşi areal care nu au calitatea de întreprinzători: turiştii străini.
Bunurile economice care satisfac direct o nevoie sînt numite bunuri de consum fiind incluse în clasa I, bunurile economice care servesc la realizarea bunurilor de consum se numesc produse intermediare şi fac parte din cea de-a II-a clasă de bunuri, cele care servesc la realizarea celor din această clasă, fac parte din clasa a III-a, ş.a.m.d. De exemplu, dacă un cetăţean cumpară o pîine pentru consumul propriu, acea pîine este un bun de consum, iar cetăţeanul este numit consumator final. Dar pentru fabricarea acelei pîini sînt necesare o serie de bunuri economice precum făina, drojdia, etc., acestea se numesc produse intermediare şi fac parte din clasa a doua de bunuri, grîul utilizat pentru realizarea făinii este tot un produs intermediar, făcînd parte din clasa a treia de bunuri, cerealele păioase de pe cîmp din care se recoltează grîul sînt bunuri din clasa a patra, etc.
Aşadar, din multitudinea de bunuri economice existente, pîinea reprezintă bun de consum dacă este utilizată pentru satisfacerea directă a unei nevoi (în acest caz nevoia de hrană). În cazul în care pîinea ar fi fost utilizată pentru realizarea altui bun, de exemplu pesmeţi sau pentru hrana unor animale domestice, nu ar mai fi fost bun de consum, ci produs intermediar iar acelasi cetăţean nu ar mai fi avut calitatea de consumator final, ci ar fi fost întreprinzător.
Plata impozitelor versus colectarea impozitelor
Cînd un om cumpară o pîine pentru a se hrăni cu aceasta, el plateşte preţul unitar final ce conţine toate cheltuielile acumulate în procesul de fabricaţie a respectivului bun, cît şi a bunurilor din clasele superioare (produsele intermediare) corespunzătoare acelei pîini. Astfel, consumatorul final plateşte toate cheltuielile şi impozitele acumulate succesiv, în momentul în care plateşte preţul bunului de consum. Toate cheltuielile de producţie, transport, proiectare, ş.a., toate impozitele (impozitul pe profit, T.V.A.-ul, accizele pe combustibil, taxa de drum etc.), cît şi profitul întreprinzătorului sînt încorporate în preţul bunului de consum. Singurul element care nu este inclus în preţul final sînt pierderile pe care le înregistrează întreprinzătorul (persoană fizică sau organizaţie), fiind nevoit să le suporte singur.
Aşadar, fiecare cetăţean în calitatea sa de consumator final plăteşte impozitele, iar cu cît impozitele sînt mai mari acestea se vor reflecta proporţional în preţul final al produselor pe care le cumpără, scăzîndu-i puterea de cumpărare. În acest context, întreprinzătorii (firmele) colectează impozitele încorporate în preţul final de la consumatorii finali şi le transferă administraţiilor financiare de stat. Rolul de agent de colectare al întreprinzătorilor nu este unul asumat voluntar, ci este impus prin legislaţie.
Se ridică firesc întrebarea, de ce totuşi întreprinzătorii (firmele) sînt supăraţi cînd cresc impozitele, din moment ce nu ei le plătesc? Răspunsul îl gasim în pasajul anterior. Cu cît cresc impozitele cu atît puterea de cumpărare a cetăţenilor scade, iar o putere de cumpărare mai mică, reprezintă o cantitate mai mică de produse vîndută, ceea ce se va reflecta în reducerea profitului.
O critică ce poate fi adusă acestui raţionament se poate referi la dorinţa de a investi a companiilor producătoare de bunuri, în ţările cu un nivel de impozitare scăzut, dar şi cu o putere de cumpărare redusă, precum China. Răspunsul este cît se poate de clar: exporturile! Nivelul redus al impozitelor se reflectă într-un nivel redus al preţului final ce va face ca acele produse să fie competitive pe pieţele internaţionale, companiile investind în astfel de ţări în situaţia în care totalul cheltuielilor şi impozitelor precum şi cheltulielile de transport şi taxele vamale sînt mai mici decît totalul cheltuielilor şi impozitelor din ţara importatoare. În acest mod, companiile îşi sporesc profiturile, crescînd vînzările datorită produselor mai ieftine realizate în alte ţări. Pe masură ce creşte puterea de cumpărare în ţara de origine a produselor datorită investiţiilor de capital şi aceasta va deveni o piaţă pentru respectivele produse.
Cît de mare trebuie să fie nivelul de impozitare?
Nivelul de impozitare se referă la ponderea totală a impozitelor în preţul final al bunurilor de consum, fiind însumate toate impozitele care influenţează realizarea acelui produs. Nu există nicio influenţă pozitivă asupra cetăţenilor, datorită căreia un sistem fiscal să utilizeze mai multe impozite mai mici, comparativ cu un impozit unic mai mare care să reprezinte suma tuturor impozitelor.
Avantajul unui sistem fiscal bazat pe un impozit unic este evident. Un număr mare de impozite mai mici presupune existenţa unei birocraţii mari ce implică existenţa unor cheltuieli birocratice mai mari ce se vor reflecta în creşterea preţului şi scăderea puterii de cumpărare, dar şi blocarea economiei datorită mecanismului greoi al transferului de informaţii birocratice.
Un alt aspect este reprezentat de faptul că un impozit unic ar elimina posibilitatea impozitării progresive, reprezentînd impunerea, prin legislaţie, a obligativităţii asupra agenţilor economici mari de a colecta impozite mai mari comparativ cu intreprinzătorii mici. Dincolo de caracterul discriminator al impozitării progresive şi de încălcarea principiului egalităţii tuturor în faţa legii, impozitarea progresivă este o masură nerealistă. Companiile mari vor alege alte ţări, fiind obligate să colecteze mai mult la acelaşi nivel al preţului, competitorii mici obligîndu-i să-şi menţină preţul, iar după plecarea companiilor mari, în contextul reducerii ofertei, preţul va creşte. De asemenea, există posibilitatea ca marile companii să utilizeze diferite metode de a evita impozitarea suplimentară, de exemplu, prin divizarea companiei mari în mai multe companii mici, avînd aceiaşi proprietari.
De asemenea, impunerea unui impozit pentru bunurile de lux, care sînt cumpărate doar de cei mai bogaţi consumatori finali ar fi nerealistă întrucît aceştia le-ar cumpăra din alte ţări sau îşi vor schimba cetăţenia. De exemplu, dacă taxele pentru înmatricularea yacht-urilor vor fi mai mari în România decît în Bulgaria, proprietarii acestor ambarcaţiuni le vor înscrie în cea de-a doua ţară, capacitatea de migrare a oamenilor cu venituri mari fiind superioară. În plus, ponderea în bugetul de stat a impozitului suplimentar impus produselor de lux este nesemnificativ, povara impozitarii revenind cetăţenilor de rînd.
În concluzie, cetăţenii, în calitate de consumatori finali, sînt cei care plătesc impozitele, aşadar, ei ar trebui să decidă şi cît trebuie să fie nivelul de impozitare. Eu nu văd decît un singur mod în care poate fi realizată aceasta. La propunerea guvernului, nivelul de impozitare poate fi crescut sau scăzut, dar de fiecare dată, decizia în privinţa respectivei modificări va aparţine cetăţenilor care vor valida sau nu prin referendum noul nivel de impozitare.
O astfel de masură ar reprezenta o limitare a puterii arbitrare a guvernanţilor, toate politicile economico-sociale fiind posibile în măsura în care cetăţenii sînt dispuşi să plătească pentru acestea. Pentru a avea cu adevărat efect, ar trebui blocate celelalte forme de impozitare mascată precum, creşterea masei monetare prin tipărirea de monedă. O soluţie ar fi revenirea la etalonul aur. Nu cred însă că vreun politician va accepta o limitare de acest tip, impunerea în constituţie a unui astfel de sistem ar trebui să aibă sprijinul societăţii civile.
salariati si intreprinzatori
Fata de cele prezentate in acest articol as avea de facut urmatoarul comentariu. Nu exista o categorie speciala de intreprinzatori. Exista doar intreprinzatori proprietari de capital care isi asuma riscul initierii unei afaceri. Este adevarat ca literatura din domeniul antreprenoriatului include salariatii in randul intreprinzatorilor pe motiv ca acestia suporta riscul pierderii locurilor de munca sau a salariilor. Insa, Rothbard demonstreaza foarte bine eroarea unui asemenea rationament. Am retinut la randul meu aceasta abordare pentru a o prezenta intr-un studiu publicat anterior pe site. Ar fi absurd sa presupunem ca un functionar public, salariat la randul sau, este intreprinzator. Tratarea pripita a coordonatelor ce definesc antreprenoriatul si intreprinzatorul au condus la extinderea eronata a conceptului in sfera politica. Intr-o oarecare masura apare si o contradicitie in ceea ce sustineti. Daca salariatii, evident consumatori, sunt o categorie aparte de intreprinzatori, deducem ca si intreprinzatorii platesc impozite sau macar unii dintre ei.
salariatii ca intreprinzatori
Descrierea dumneavoastra este corecta strict in privinta activitatii unui intreprinzator. Si eu am scris aceasta in articol:„ Singurul element care nu este inclus în preţul final sînt pierderile pe care le înregistrează întreprinzătorul (persoană fizică sau organizaţie), fiind nevoit să le suporte singur.”
Intr-adevar, daca ne referim strict la activitatea sa, intreprinzatorul este cel care pierde investitia realizata in trecut, furnizorii sai de forta de munca si ceilalti furnizori (de materiale, materii prime,s.a.) pierd doar un client si oportunitatile viitoare. Asadar, salariatul suporta, de pe urma falimentului angajatorului caruia ii inchiriaza forta de munca, acelasi gen de pierdere ca si ceilalti furnizori. Acest argument (al lui Böhm-Bawerk ) este corect in privinta teoriei marxiste a exploatarii si se refera strict la activitatea intreprinzatorului. Faptul ca ceilalti furnizori (de materii prime, materiale si chiar de forta de munca) nu suporta pierderea acelui intreprinzator (sau o parte din aceasta), nu demonstreaza ca ei nu sint intreprinzatori, ci doar ca acestia nu sint „exploatati”.
Salariatii, insa, nu suporta doar riscul pierderii clientului (locului de munca) si a veniturilor in viitor, asa cum sugerati dumneavoastra, ci risca si investitia pe care au realizat-o in trecut. Fiecare salariat investeste anterior in capacitatea sa de munca, prin instruirea intr-o meserie pentru care aloca resurse. Sa presupunem ca individ urmeaza cursurile unei instituitii de invatamint, se instruieste pentru o meserie, se angajeaza pe un post corespunzator meseriei sale si dupa o scurta perioada, din cauza unei inovatii tehnice, acea meserie devine inutila. De exemplu, meseria de potcovar a devenit inutila odata cu aparitia automobilului, meseria de strungar a devenit inutila odata cu aparitia CNC-urilor. Aceste categorii de salariati au pierdut investitia realizata in instruirea lor. Mai mult, fiecare salariat risca sa-si piarda capacitatea de munca in cazul unui accident. De exemplu, un fotbalist profesionist tinar, proaspat angajat la o echipa de fotbal, care anterior a investit in calitatile sale fizice, prin antrenament, alimentatie adecvata, timp, antrenor personal, isi poate pierde capacitatea de munca in urma unei accidentari. Asadar, fiecare salariat investeste si risca!
Salariatul, identic oricarui intreprinzator, suporta o serie de cheltuieli si se afla in cautarea maximizarii cistigului („profitului”). Orice salariat suporta cheltuielile de transport de la locuinta sa la locul de munca, suporta cheltuielile alimentare suplimentare (un miner consuma mai multe calorii), etc. De asemenea, ca orice intreprinzator, salariatul se afla continuu in cautarea unui loc de munca „mai bun”(mai bine platit, unde depune un efort mai mic, mai aproape de locuinta sa, etc.). Astfel, daca salariatul suporta o serie de cheltuieli pentru a putea sa-si desfasoare activitatea, iar venitul sau este salariul complet, cred ca putem sa vorbim si de un „profit” al salariatului. Nu exista situatii in care un salariat sa accepte un loc de munca atit de indepartat de locuinta sa, incit cheltuielile de transport sa fie mai mari sau egale cu salariul sau (exceptind situatia in care primeste alte beneficii), dimpotriva.
Nu inteleg ce contradictie apare in ceea ce am scris. Am aratat ca toti cetatenii sint consumatori (exceptie fiind indivizii care se izoleaza de societate si cei care nu participa la schimbul economic oficial: sihastrii, etc). Asadar, fiecare cetatean plateste impozite corespunzator consumului pe care-l realizeaza. Toti acestia platesc impozite (si profesorul de liceu, si functionarul public, si parlamentarul, si proprietarul unei brutarii care produce si vinde piine), dar nu in ipostaza de furnizori, ci in cea de consumatori, de aceea activitatea pe care ei o presteaza ca furnizori este irelevanta pentru plata impozitelor. Daca va referiti la faptul ca anumite categorii de intreprinzatori (inaltii functionari) obtin beneficii de pe urma distribuirii resurselor statului obtinute prin impozitare, aceasta este o alta discutie.
indivizii nu platesc impozite in calitate de consumatori
draga Bogdan, in legatura cu cine suporta o anumita taxa sau impozit, cred ca mai trebuie reflectat. Chiar eu am avut o discutie cu colegii mei despre incidenta impozitarii, una dintre ele fiind postata chiar in Comentariile articolului meu cu salariul minim. Concluzia noastra este urmatoarea: indivizii platesc impozite si taxe in calitate de furnizori ai unui bun sau serviciu, iar nu in cea de consumatori.
Tu ai scris: "Toti acestia platesc impozite (si profesorul de liceu, si functionarul public, si parlamentarul, si proprietarul unei brutarii care produce si vinde piine), dar nu in ipostaza de furnizori, ci in cea de consumatori, de aceea activitatea pe care ei o presteaza ca furnizori este irelevanta pentru plata impozitelor"
Iata cateva extrase din Man, Economy and State a lui Rothbard in legatura cu chestiunea de mai sus. It is a myth (in both mainstream economics and the public at large) that taxes on a firm can be “passed on” to customers. If firms could really do this—i.e. raise prices to generate extra revenues to offset a new tax—then why didn’t the firms do it before? It is true that a tax will eventually raise prices paid by consumers, but this is achieved by lowering profitability and hence supply, which then raises the equilibrium price.
[...] Even in the “obvious” case of a general sales tax, it is simply not true that businesses can pass on price hikes to customers. What happens instead is that the tax is shifted backwards to the imputed DMVPs of the factors of production. Thus a firm reacts to a new tax not by raising its prices to customers, but by lowering its payments to factor owners. The idea that the increased cost will be passed on to the consumer by the employer is an illustration of perhaps the single most widespread fallacy on taxation: that businessmen can simply shift their higher costs forward onto the consumers in the form of higher prices. All the economic theory expounded in this book shows the error of this doctrine. For the price of a given product is set by the demand schedules of the consumers. There is nothing in higher costs or higher taxes which, per se, increases these schedules; hence, any change in selling prices, whether higher or lower, will decrease the revenues of the business involved. For each business, on the market, tends to be, at all times, at its “maximum profit point” in relation to the consumers. Prices are already at their point of maximum return for the business; therefore, higher taxes or other costs imposed on the firm will reduce their net incomes rather than be smoothly and easily passed on to consumers. We thus arrive at this significant conclusion: no tax (not just an income tax) can ever be shifted forward.
astept cu interes comentariul tau dupa ce vei citi cele de mai sus.
Raspuns
Draga Gabriel, raspunsul l-a oferit Carl Menger in urmatorul exemplu.
Sa presupunem ca un fermier care locuieste relativ izolat dispune de cinci saci de cereale; acesti saci fiind resursele necesare satisfacerii nevoilor sale: primul sac ii asigura supravietuirea, cel de-al doilea este folosit pentru imbunatatirea dietei sale ce ii asigura aportul nutritiv suplimentar pentru a putea munci (actiona), al treilea sac pentru reprezinta semintele necesare insamintarii pentru a-si asigura resursele anul viitor, al patrulea sac pentru a produce bauturi alcoolice, al cincilea pentru animale de companie. Daca este nevoit sa renunte la un sac pentru ca un dregator ce are ca atributie colectarea anuala a unui sac de griu de la fiecare fermier, ii colecteaza aceasta cantitate (un sac), in acest caz este clar ca el a renuntat la satisfacerea unei nevoi (intretinerea animalelor de companie) si deci el a pierdut/ platit acest impozit (un sac/an) in calitate de consumator (a renuntat la satisfacerea celei mai putin importante nevoi).
Asemanator, daca inlocuim fermierul izolat un un individ (persoana fizica autorizata) care presteaza o activitate economica si prin aceasta a cistigat 5 mii u.m in anul anterior (T0), va repartiza cite o mie de u.m. pentru cinci tipuni de nevoi fermierului, pentru anul in curs. (T1). Presupunem ca in acest an nu mai doreste sa lucreze, iar statul a impus o taxa (TVA) de 25% pentru toate produsele. Statul nu mai incaseaza acest impozit prin intermediul unui dregator ci prin intermediul firmelor care devin astfel agenti de colectare.
Daca pretul tuturor produselor creste cu 25%, individului nostru este nevoit sa renunte la satisfacerea tipului de nevoi pe care le considera cel mai putin importate (presupunind ca doreste sa-si asigure complet celelalte nevoi). Chiar daca furnizorii bunurilor care satisfac ultimul tip de nevoie ca importanta (electronice, calatorii in tari exotice) isi reduc veniturile cu 25% incercind sa mentina preturile la acelasi nivel, vinzarile lor vor fi afectate intrucit consumatorii vor plati mai mult pentru produsele pe care le considera importante (alimente, energie) si nu vor mai avea resurse pentru acestea.
Presupunerea ca impozitele afecteaza mai intii furnizorii prin reducerea vinzarilor (indiferent de preferintele consumatorilor) este gresita deoarece aceasta inseamna ca se va reduce, in mod egal, volumul vinzarilor tuturor bunurilor, ceea ce este neadevarat. Reducerea vinzarilor cu 25% pentru toate produsele ar insemna ca oamenii vor cumpara si cunsuma cu 25% mai putin din fiecare bun si ca toate nevoile lor vor fi satisfacute mai putin cu 25%, ceea ce nu se intimpla in realitate. Oamenii isi asigura mai intii nevoile care le asigura supravietuirea (apa, hrana, s.a.) renuntind la bunurile care le satisfac nevoi pe care le considera mai putin importante. In cazul in care vinzarile scad in aceeasi proportie, inseamna ca oamenii vor fi infometati, dar vor continua sa cumpere produse de lux, ceea ce este neadevarat.
Un individ care locuieste in desert si are nevoie si cumpara 2 litri de apa pe zi si doua ziare, acestea avind acelasi pret, in cazul in care va creste impozitul cu 50% , el nu va consuma 1 litru de apa pe zi si un ziar, riscind astfel deshidratarea, ci va renunta la ambele ziare pentru a-si acoperi necesarul de apa.
Gabriel, imi poti arata comentariul de la articolul tau despre salariul minim in care se arata ca furnizorul plateste impozitele?
salut
salut din nou Bogdane,
cred ca ar trebui sa avem in vedere ca cei 5000 castigati de individul nostru sunt de fapt venituri obtinute de acesta in calitate de furnizor de servicii, iar nu de consumator. rothbard arata ca ofertantul unui bun nu va creste pretul de vanzare al bunului sau, ci isi va reduce oferta de bunuri. mai mult chiar, el va cauta sa reduca remunerarea factorilor de productie care au contribuit la obtinerea bunului sau.
aceeasi logica se aplica si in cazul celui care are sacii de grau. el nu-i are pur si simplu, ci el i-a "produs".
Bogdane, in definitiv, speta aceasta este identica cu problema salariului minim pe care am abordat-o in discutia anterioara. uita-te la sectiunea articole. http://www.ecol.ro/content/despre-%E2%80%9Ebinefacerile%E2%80%9D-salariului-minim
http://www.cised.ro/web-content/html/proiecte_salariul%20complet_scurt.html
Salut
Si eu te salut din nou Gabriele!
Evident ca un om ca sa consume trebuie mai intii sa obtina resursele. Dar nimeni nu produce ceva doar de dragul productiei. Orice individ ofera ceva celorlalti (produce si vinde piine, isi inchiriaza forta de munca, etc.) pentru a-si procura mijloacele necesare satisfacerii nevoilor sale, iar orice obiect pe care-l obtine in urma actiunii (muncii) sale este lipsit de valoare daca nu corespunde direct (bunuri de clasa I) sau indirect (bunuri din clasele superioare) unei nevoi. Fiecare individ ofera un bun sau un serviciu celorlalti membri ai societatii, pentru ca isi doreste altceva in schimb, asadar, oferta este consecinta dorintei individului de a-si acoperi (cel putin) o nevoie! Astfel, calitatea de furnizor este subordonata celei de consumator.
Tu afirmi ca in cazul cresterii impozitarii “ofertantul unui bun nu va creste pretul de vanzare al bunului sau, ci isi va reduce oferta de bunuri” [indiferent de preferintele consumatorilor], ceea ce inseamna ca toti furnizorii isi vor reduce cantitatile de bunuri vindute, in mod egal, indiferent de tipul de produs pe care il ofera. Aceasta ipoteza este infirmata de experienta, dar si de legea utilitatii marginale.
Reducerea cantitatii de bunuri vindute reprezinta si reducerea corespunzatoare a cantitatii de bunuri. Din afirmatia ta reiese ca vinzarile (si deci cumparile) de bunuri se va reduce in mod egal pentru toate bunurile. In realitate indivizii isi acopera cit mai complet nevoile de baza (pe care le considera cele mai importante) renuntind la alte bunuri care satisfac nevoi mai putin importante. Oamenii continua sa cumpere aceleasi cantitati de alimente, dar cantitatile cumparate (si deci vindute) de bunuri de lux se reduc drastic.
Presupunerea ca o crestere drastica a impozitelor (de 90%) va reduce in mod egal cantitatea (vinduta si cumparata) de alimente si cantitatea (vinduta si cumparata) de bunuri de lux, este neadevarata. Oamenii nu vor muri de foame pentru a-si cumpara in continuare o particica dintr-un bun sau serviciu de lux, ci vor aloca resursele pe care le detin pentru acoperirea cit mai completa a nevoilor de baza. Cum transmit consumatorii preferintele lor catre furnizori?
Intr-adevar, oferta de bunuri se reduce, dar nu prin mecanismul prezentat de tine, ci invers, ca urmare a reducerii puterii de cumparare a consumatorilor care isi vor directiona resursele catre satisfacerea celor mai importante nevoi. Oferta bunurilor alimetare se va reduce foarte putin (sau chiar deloc) in timp ce oferta de bunuri de lux se va reduce drastic.
Interesant este ca, prin cele doua link-uri, faci referire la o situatie pe care cred ca eu am descris-o pentru prima data intr-un articol despre piata muncii. Este adevarat ca salariatul este furnizorul fortei de munca si ca salariul complet este pretul platit de angajatori si primit de salariat, dar pe piata asigurarilor salariatul devine client. Asadar , legislatia muncii conditioneaza posibilitatea unui om de a fi furnizor pe piata muncii, de cumpararea unor „abonamente” lunare pentru asigurari sociale, colectate prin intermediul angajatorului sau.
Cred ca aici apare o confuzie. Contributiile la asigurarile sociale nu reprezinta impozite. De exemplu, contributiile obligatorii la fondurile de pensii private (Pilonul II) nu reprezinta venit al statului, fiind insa impunerea prin lege a cumpararii unui bun/serviciu. Practic salariatul este obligat (in calitatea sa de consumator) sa cumpere mai intii bunurile/serviciile obligatorii (asigurarile sociale) si apoi sa cumpere celelalte bunuri pe care le considera utile pentru satisfacerea nevoilor sale. De asemenea, nu sint impozite toate veniturile la bugetul statului, de exemplu, biletul platit la intrarea intr-un muzeu, gradina botanica, s.a.
In concluzie, impozitele reprezinta plata obligatorie inclusa in pretul final al unui bun de consum ce se varsa in bugetul statului, nereprezentind pretul pentru cumpararea unui bun sau serviciu (cum este cazul asigurarilor sociale obligatorii), ci o componenta care se adauga pretului bunurilor, colectata prin intermediul furnizorilor. Asigurarile sociale sint colectate de angajatori (clientii de pe piata muncii).
salut
faptul ca productia este subordonata consumului, adica ceea ce ai prezentat in primul paragraf, nu trebui comentat mai ales ca nu a fost punct de analiza in demersul nostru anterior. sunt convins ca toti privim in acelasi mod problema.
in al doilea rand, sunt interesat sa aflu cum ai ajuns la concluzia (derivata din explicatia mea) ca o crestere a impozitarii va determina o reducere a ofertelor individuale de bunuri in mod egal. nu cred si, deci, nu am sustinut un asemenea punct de vedere cum ca isi vor reduce in mod egal. nu exista nici un argument aprioric in acest sens, d'apoi unul empiric. Eu am spus doar ca atunci cand statul impune un anumit impozit asupra unui bun (sau il va creste pe cel existent), firmele din domeniu nu vor putea transfera acest impozit in cresterea pretului. De ce? Pentru ca ele sunt patronate de consumatori ale caror preferinte se pot schimba in timp (citatul din Mises oferit ca raspuns la un alt comentariu... pe care-l vom analiza putin mai tarziu!)
Este plauzibil sa gandim ca acestea urmareau (si continua sa urmareasca) maximizarea eficientei economice, deci implicit si practicarea acelui nivel al pretului care sa-i permita un nivel maxim al incasarilor la un volum dat de bunuri vandute.
eu spun ca, in urma impozitarii, firmele isi vor reduce oferta deoarece este mai putin rentabil acum sa produci si sa vinzi bunul (adica se deplaseaza curba ofertei pietei catre stanga)... deci ca urmare a acestei evolutii creste pretul. dupa cate inteleg eu, tu spui ca oferta se reduce ca urmare a reducerii puterii de cumparare a consumatorilor. in primul rand, o reducere a puterii de cumparare a consumatorilor inseamna de fapt o reducere a veniturilor reale ale acestora... si deci, conform invatamintelor economice (chiar si mainstream), va avea loc o reducere a cererii bunului respectiv (adica, o deplasare spre stanga daca excludem bunurile Giffen). ori, o reducere a cererii duce la o reducere a pretului... deci nu putem obtine cele doua efecte sustinute de tine: reducerea ofertei si respectiv cresterea pretului.
daca vom fi de acord ca veniturile unei firme vor fi mai mici in comparatie cu situatia anterioara impozitarii, atunci putem spune ca diferenta dintre venitul anterior si cel actual (mai mic) este povara fiscala suportata de firma. daca avem in vedere cererea (sau mai bine zis consumatorii) vom observa ca doar cel care pretuiesc bunul la o valoare monetara mai mare decat noul pret (obtinut din reducerea ofertei, nu a cererii) vor fi dispusi sa-l cumpere. adica, ei vor reprezenta pentru firma cererea solvabila actuala. ceilalti, care la pretul initial puteau sa cumpere, acum vor migra catre un alt concurent sau catre bunuri substituibile. aceasta analiza este valabila, indiferent de clasa de bunuri analizata: inferioare, normale, de lux.
unde mai pui ca intrebarea lui Rothbard este extrem de profunda cu privire la incidenta taxarii: in conditiile in care orice intreprinzator este interesat sa practice un nivel al pretului cat mai mare cu conditia sa fie "vandabil" pe piata, el va trebui sa astepte cresterea impozitarii astfel incat sa poata creste pretul? nu, el deja tindea catre acel pret, daca vrei, optimal.
nu stiu de ce tot insisti cu afirmatia ca eu spun ca va afecta in mod egal pe toti producatorii. incerc sa revin cu o explicatie mai clara: nu are cum sa influenteze in mod egal pe ofertanti din mai multe motive. in primul rand, fiecare ofertant are costuri de oportunitate diferite ale afacerii sale... unul poate sa iasa de pe piata in timp ce altul poate sa ramana deaorece face inca profit economic. fiecare firma se confrunta cu factori de productie mai mult sau mai putin elastici, adica capacitatea de negociere a unei remunerari difera in mod cert. mai mult, capacitatea fiecarui intreprinzator de a fi mai creativ in substituirea factorilor de productie este diferita. cred ca ti-am dat suficiente argumente in a arata ca nu poate ca un impozit sa reduca in mod egal cantitatile produse de firmele existente.
o ultima mentiune referitoare la replica comentariului meu. cred ca trebuie sa facem o distinctie clara intre cumpararea unui bilet la un muzeu (public) si "cumpararea" asigurarii sociale obligatorii. vezi tu, eu nu consider ca un individ, in calitate de angajat, de exemplu, poate fi numit client al asigurarilor sociale. intre cele doua situatii de mai sus, exista o diferenta extrem de importanta daca introducem un principiu liberal fundamental: nonagresiunea. cum poate fi numit client cineva care este fortat sa cumpere un bun pe care nu-l doreste! pentru ca daca l-ar dori nu ar fi fost nevoie de coercitie, nu?
pe cand, in cazul muzeului, individul este chiar patronul acestuia (chiar daca muzeul nu va da neaparat faliment in cazul lipsei de clienti). daca vrea, poate sa-l viziteze, daca nu, nu.
spre exemplu, daca cineva te obliga sa te droghezi (sub amenintarea cu pistolul), inseamna ca esti client pe o asemenea piata?
cu alte cuvinte, in opinia mea, contributiile obligatorii sunt impozite. cat despre afirmatia ca nu toate veniturile la bugetul de stat pot fi considerate impozite, ai dreptate. analiza mea anterioara confirma acest lucru.
Consumator versus intreprinzator
Dupa cum am vazut, parerile sunt impartite, osciland intre sustinerea ideii potrivit careia impozitele sunt platite in totalitate de consumator si cea potrivit careia acestea sunt platite in totalitate de catre intreprinzator. Parerea mea este ca adevarul este situat undeva la mijloc si anume - partial, impozitele sunt suportate de catre consumator si partial de catre intreprinzator. Voi explicita acest punct de vedere in cele ce urmeaza. In unele state exista o diferenta considerabila intre venitul brut al unui angajat si venitul net al acestuia. Aceasta diferenta este reprezentata de taxe pe venit, contributii la diferite fonduri si impozit. Asadar, venitul angajatului este considerabil redus de masuri interventioniste si deci, la prima vedere, angajatul in calitatea sa de consumator este dezavantajat. Cu toate acestea, in momentul angajarii, orice persoana isi negociaza salariul net, si nu pe cel brut, fiecare dintre noi fiind interesat de ceea ce castiga efectiv si nu de cifre lipsite de fundament. Asadar, angajatorul se vede pus in postura de a suporta niste impozite mai mari si deci de a plati mai mult. Conform articolului publicat mai sus, aceste impozite se reflecta in pretul produselor/serviciilor pe care intreprinzatorul le comercializeaza pe piata. Este adevarat faptul ca intreprinzatorul are dreptul de a augmenta pretul output-ului sau astfel incat acesta sa includa toate impozitele pe care este nevoit sa le plateasca datorita faptului ca opereaza pe o piata cvasi-socialista. Cu toate acestea, aceasta masura nu ar putea fi sustenabila pe termen lung decat in conditiile in care fie nu ar exista firme concurente, fie acestea ar adopta aceleasi masuri. In conditiile in care firmele concurente nu ar include toate impozitele in pretul produsului finit, acestea s-ar lovi initial de o profitabilitate scazuta, dar, pe termen mediu pana la lung, vor castiga, datorita modificarii preferintelor clientilor catre produsele lor, mai ieftine decat ale concurentei. Asadar, intreprinzatorul ce va incerca sa isi mentina nivelul profitabilitatii constant prin includerea taxelor si impozitelor in pretul produsului finit va fi in cele din urma socs de pe orice piata concurentiala. In concluzie, consider ca taxele si impozitele sunt suportate atat de catre angajat, in calitatea sa de consumator, cat si de intreprinzator, in calitatea sa de producator. Nu cred ca poate fi vorba despre impozite suportate exclusiv de consumatori si exclusiv de intreprinzatori, deoarece interventionismul guvernamental are efecte reductive asupra venitului ambelor categorii de agenti economici. In ceea ce priveste incheierea articolului, consider ca nu poate fi pus in discutie un asa-numit nivel optim al impozitului, stabilit prin referendum. Imi sustin afirmatia precedenta prin faptul ca imposibilitatea calcului economic exista la nivelul organizatiilor ce nu aduc valoare adaugata (statul) si deci nici politicienii si nici populatia nu sunt in masura sa decida un nivel adecvat de impozite si taxe. Mai mult, lipsa de cunostinte fundamentale in domeniul economic sau propriile interese ale populatiei cu venituri reduse ar putea duce la niste rezultate dezastroase ale referendumului si ar distorsiona si mai mult realitatea obiectiva.
De acord, dar....
Irina, argumentul tau referitor imposibilitatii calculului economic mi-a amintit opinia lui Mises in privinta calcului economic din Politici economice (Capitalismul si inamicii sai):
"Autorii socialişti n-au bănuit niciodată că industria, şi toate operaţiile întreprinderilor moderne se întemeiază pe calcul. Inginerii nu sunt în nici un caz singurii care fac planuri pe bază de calcule, oamenii de afaceri o fac de asemenea. Şi, calculele oamenilor de afaceri se întemeiază toate pe faptul că, într-o economie de piaţă, preţurile monetare ale bunurilor nu-l informează numai pe consumator, ele furnizează de asemenea oamenilor de afaceri informaţii vitale despre factorii de producţie, cea mai importantă funcţie a pieţei nefiind numai de a determina costul ultimei părţi a procesului de producţie şi al transferului de bunuri în mâinile consumatorului, ci şi costurile acelor trepte de producţie care au condus aici." http://misesromania.org/157/
Cind statul creste nivelul de impozitare, transmite o informatie clara tuturor intreprinzatorilor, cu privire la nivelul noului impozit. Experientele anterioare, dar si cunoasterea preferintelor consumatorilor, ii determina pe intreprinzatorii care furnizeaza bunuri a caror cerere este elastica, sa majoreze pretul. In ramura alimentelor, concurenta este foarte puternica; fiind o piata atomizata, profiturile sint relativ egale si foarte reduse (uneori la limita acceptabilului) astfel incit o crestere substantiala a impozitarii ii determina pe intreprinzatori sa creasca preturile.
Este adevarat ca, in conditiile unei cresteri moderate a nivelului de impozitare, este posibil ca majoritatea covirsitoare a intreprinzatorilor sa decida mentinerea preturilor, prin transferarea unei parti din profit catre aceste impozite, dar acesta nu demonstreaza ca intreprinzatorul plateste impozitele intrucit si profitul intreprinzatorului era platit tot de consumator. Singurul element care nu este platit de consumator este pierderea, aceasta fiind platita de intreprinzatori.
In privinta identificarii ipostazei in care un individ plateste impozitele, este irelevanta ponderea pretului factorilor de productie sau a profitului si al impozitarii in pretul final. De exemplu, cind un individ cumpara un aliment pentru consumul propriu ce contine doua ingrediente principale (A si B), in momentul in care plateste acest aliment, plateste de fapt pretul bunurilor corespunzatoare de ordin 2, profitul furnizorului si impozitele virate statului. Daca pretul ingredientului A creste, dar scade pretul ingredientului B, astfel incit costul total ramine neschimbat, nu inseamna ca individul in ipostaza de consumator nu plateste si pretul ingredientului B din alimentul pe care l-a cumparat, dimpotriva. Identic, daca din pretul final scade ponderea profitului si creste cea a impozitelor, nu demonstreaza ca nu consumatorul este cel care plateste impozitele incorporate in acel pret.
In aceeasi carte, exista si opinia lui Mises in privinta relatiei dintre consumatori si intreprinzatori:
"Când oamenii presupun, sau pretind, că există o diferenţă între producătorii şi consumatorii produselor marilor firme, ei comit o eroare gravă. [...] Cei ce gândesc că puterea marilor firme este enormă comit, de asemenea, o eroare, deoarece marile afaceri depind în întregime de patronajul celor ce le cumpără produsele: chiar şi cea mai mare întreprindere îşi pierde puterea şi influenţa, de îndată ce îşi pierde clienţii." http://misesromania.org/156/
“Consumatorul american, individul, este deopotrivă cumpărător şi patron” http://misesromania.org/157/
salut
vazand comentariile voastre, am decis sa comentez si eu putin cateva aspecte.
in primul rand, Bogdane, relatia dintre elasticitatea cererii si modificarea pretului este putin diferita. in conditiile in care consumatorii au posibilitatea de a substitui bunul respectiv (adica cererea este elastica), o crestere a pretului nu va face decat sa reduca veniturile firmei ofertante. ori nu cred ca cineva isi doreste acest lucru (mai ales cand e vorba de propriul capital investit). deci, cred ca ai vrut sa spui ca va reduce pretul... iar nu creste. sau, eventual, modifica elasticitatea cererii!
mai mult, o crestere substantiala a impozitarii va conduce in mod logic catre o abandonare a pietei respective de catre o parte a firmelor existente pe piata... deci o reducere a ofertei de bunuri; pus si simplu, pentru ca atractivitatea sectorului scade.
urmatorul paragraf al tau m-a surprins extrem de mult. tu spui ca "Este adevarat ca, in conditiile unei cresteri moderate a nivelului de impozitare, este posibil ca majoritatea covirsitoare a intreprinzatorilor sa decida mentinerea preturilor, prin transferarea unei parti din profit catre aceste impozite, dar acesta nu demonstreaza ca intreprinzatorul plateste impozitele intrucit si profitul intreprinzatorului era platit tot de consumator". aici recunosti posibilitatea ca intreprinzatorii sa suporte impozitul pe bunul respectiv, dar in final spui ca nu e de fapt adevarat. din contra, eu cred ca ai inceput sa intelegi rationamentul din spatele acestei probleme pe care noi am discutat-o in alta parte. acei consumatori care nu apreciaza bunul ca fiind mai valoros decat noul pret, nu-l vor mai cumpara in continuare. deci, ei nu au cum sa suporte taxa impusa.
Erata
@Gabriel, ai perfecta dreptate in privinta relatiei dintre elasticitatea cererii si modificarea pretului; am gindit ceva, dar am scris altceva. Fraza corecta din mesajul meu este aceasta: ” Experientele anterioare, dar si cunoasterea preferintelor consumatorilor, ii determina pe intreprinzatorii care furnizeaza bunuri a caror cerere este inelastica, sa majoreze pretul.”
Incerc sa explic mai bine ce am incercat sa arat. Sa presupunem ca intr-o economie exista doua categorii de bunuri : alimente si bunuri de lux (cu putin efort putem sa consideram ca cele doua categorii sint , de fapt, doua bunuri). In privinta alimentelor cererea este perfect inelastica (cantitatea ceruta/consumata ramine aceeasi), profitul intreprinzatorilor din aceasta ramura este de aproximativ 10% (±2), iar in privinta bunurilor de lux, cererea este perfect elastica.
Sa presupunem, de asemenea, ca exista un singur impozit, pe venit. Daca guvernul hotaraste cresterea acestuia, avem urmatoarele situatii:
1) Daca stabileste ca impozitul pe venit sa fie de 2% , in acest caz, cred ca toti intreprinzatorii vor accepta o reducere a profitului (la un nivel de aprox 8%) pentru a pastra nivelul preturilor.
2) Dar ce se intimpla daca guvernul stabileste nivelul impozitul la 25% din venit? Evident, ar depasi cu mult nivelul profitului si simpla modificare a raportului dintre profit si impozit nu rezolva nimic. Presiunea impozitarii nu poate fi transferata furnizorilor intrucit si acestia se afla intr-o situatie similara, sau folosind argumenul circular al lui Rothbard, se poate spune ca: ”in conditiile in care orice intreprinzator este interesat sa-si maximizeze profitul, cu conditia sa fie "vandabil" pe piata, el ar fi trebuit deja sa obtina cel mai mic pret al factorilor de productie de la furnizori, el deja tindea catre acel cost, daca vrei, minim.” Dar cred ca acesta este un sofism de circularitate, asemanator celui utilizat de Rothbard.
In cea de-a doua situatie furnizorii de alimente vor fi nevoiti sa majoreze preturile avind ca punct de reper procentul de 25%. Chiar daca furizorii de bunuri de lux au profituri mari si chiar daca nu vor creste preturile de vinzare deloc (incercind sa transfere cresterea impozitului in propriile profituri) , vinzarile lor vor scadea drastic, intrucit consumatorii vor incerca mai intii sa-si acopere nevoile de alimente cit mai complet, cu resursele de care dispun. Ipoteza conform careia intotdeauna (chiar si in aceasta a doua situatie) cresterea impozitelor nu influenteaza preturile de vinzare este neadevarata. Chiar daca pretul anumitor produse (bunurile de lux) ramine neschimbat, cantitatea vinduta va scadea drastic, altfel ar insemna ca oamenii au ales sa fie infometati.
Cred, insa, ca in cadrul discutiei am utilizat doua notiuni diferite: ipostaza in care un individ plateste impozitele si ipostaza in care un individ pierde de pe urma cresterii impozitelor. In pasajul anterior am analizat cea de-a doua situatie.
Referitor, la ipostaza in care un individ plateste impozitele cred ca se poate discuta de o abordare obiectiva, consumatorul plateste toate bunul, asadar plateste toate bunurile de ordin 2 (factorii de productie, profitul, impozitele) incorporate in acel bun de ordin 1 .O abordare subiectiva a acestei situatii , indica, de asemenea, ca plata impozitelor revine consumatorului intrucit intotdeauna modificarea ponderii impozitelor afecteaza (direct sau indirect) puterea de cumparare, influentind capacitatea de satisfacere a nevoilor (singurul motiv pentru un obiect dobindeste valoare).
@Irina, in articol nu am incercat sa pun in discutie asa-numitul nivel optim al impozitului, ci mai dregraba sa arat ca in relatia dintre stat (ca furnizor al unor servicii) si cetatean (cel care plateste acele servicii prin impozite), cel care trebuie sa stabileasca nivelul platii (si al serviciilor primite) este cetatenul, nicidecum statul.
Nu sint de acord ca referendumul ar avea consecinte dezatruoase, pentru ca propunerea privind noul nivel de impozitare ar apartine in continuare guvernului, cetatenii vor valida (sau nu) noul nivel al impozitului. In prezent validarea este realizata de Parlament, nu de cetateni.
Cred ca marele cistig al introducerii acestui sistem ar fi tocmai atentia pe care o vor acorda cetatenii impozitarii si, in generala, veniturilor statului, iar dezbaterile publice care vor aparea in intervalul dintre momentul propunerii guvenului de a modifica impozitul si cel al validarii (sau invalidarii) de catre cetateni ar avea ca o consecinta pozitiva sporirea “cunostintelor fundamentale in domeniul economic” si constientizarea “propriile interese ale populatiei”.
Solutia pe care am propus-o in final este democratica, daca ar fi fost liberala (in sensul moderat), ponderea votului ar fi fost proportionala cu cit a platit anterior cetateanul. Daca ar fi fost libertariana, referendumul nu s-ar fi justificat intrucit fiecare ar fi avut posibilitatea sa aleaga daca doreste sau nu sa cumpere servicii oferite de stat.
Impozitul e platit de consumator, nu de furnizor
In lantul realizarii produsului consumat efectiv de consumatorul final exista zale intermediare cu functie dubla furnizor-consumator. De aceea pare ca cel ce plateste impozitul e furnizorul, dar aceasta se intampla datorita faptului ca statul colecteaza impozitul inainte de realizarea produsului final (sau mai bine zis in fiecare etapa de realizare a produsului final). Impozitul apare ca datorie in momentul facturarii, deci in momentul in care apare un consumator si acel consumator plateste impozitul inclus in pretul dat pe produs (furnizorul produsului e doar colector de impozit). Daca nu apare consumatorul furnizorul chiar daca a produs bunuri nu va plati nimic statului sub forma de impozit.
salariati si intreprinzatori
Am constatat cu uimire ca, intr-un comentariu anterior, continuati sa includeti functionarii in randul intreprinzatorilor. Nimic mai nedrept pentru "breasla" intreprinzatorilor si, as adauga eu, nimic mai eronat in demersul de a lamuri semnificatia pietei si a antreprenoriatului in economia de piata. Poate vreti sa lamuriti intr-un viitor comentariu pe ce anume va bazati atunci cand faceti asemenea asocieri. Referitor la includerea salariatilor in categoria intreprinzatorilor, argumentul potrivit caruia acestia si-ar pierde salariile in urma concedierii sau falimentului nu este unul convingator pentru a-i incadra in randul intreprinzatorilor. Pierderea antreprenoriala are legatura cu ceva concret, real. Faptul ca eu nu imi voi primi salariul pe viitor nu inseamna ca l-am pierdut pentru simplul motiv ca nu il detineam. De exemplu, eu trebuie sa va prestez un serviciu in valoare de 300 lei. Daca dumneavoastra decideti sa nu mai apelati la serviciile mele nu inseamna ca eu am pierdut cei 300 lei ci doar ca nu i-am castigat desi de multe ori suntem tentati sa afirmam tocmai ca i-am pierdut. In cazul unui proprietar de capital lucrurile stau altfel. Daca eu mi-am vandut locuinta pentru a demara o afacere iar afacerea esueaza eu nu voi pierde profiturile asteptate ci valoarea pe care am investit-o anterior. Proprietatea mea se va diminua, valoric vorbind. Atat timp cat salariatii nu vin cu bani de acasa pentru a demara sau intretine afacerea respectiva ei nu sunt intreprinzatori pentru ca nu risca sa isi diminueze valoarea proprietatii lor.
salariati si intreprinzatori
Este neplacut ca sint nevoit sa repet ceea ce am scris intr-un mesajul anterior( 08/15/2008 - 10:12) :” Salariatii insa, nu suporta doar riscul pierderii clientului (locului de munca) si a veniturilor in viitor, asa cum sugerati dumneavoastra, ci risca si investitia pe care au realizat-o in trecut”.
Dumneavoastra afirmati ca un individ este intreprinzator daca aloca o parte din resursele sale pentru a cumpara capitalul necesar demararii unei afaceri. Sint de acord! De exemplu, un individ isi vinde locuinta pentru a cumpara o linie tehnologica de fabricare a piinii, produce si vinde piine, iar dupa o scurta perioada preferintele consumatorilor se modifica (apare un produs de substitutie superior si nimeni nu mai cumpara piine), afacerea esueaza si pierde valoarea pe care a investit-o anterior.
Dar daca un individ isi vinde locuinta, pentru a urma cursurile unei facultati si a dobindi cunostintele necesare pentru a se angaja, iar dupa scurt timp de la angajare, datorita aparitiei unei tehnologii noi, meseria sa nu mai este utila nimanui (intrucit clientul sau, angajatorul, prefera acea tehnologie noua), nu pierde valoarea pe care a investit-o anterior?
Primul individ este furnizor pe piata piinii (produce si vinde piine), iar cel de-al doilea este furnizor pe piata muncii (isi inchiriaza forta de munca). Care este diferenta fundamentala intre cele doua situatii astfel incit pe furnizorul de pe piata piinii sa-l consideram intreprinzator, iar pe cel de pe piata muncii, nu? Ambii investesc, sint furnizori si risca investitia realizata anterior!
salut
cred ca apare o neintelegere intre voi cu privire la piata pe care se manifesta individul. bogdane, in exemplul tau ai dreptate atunci cand spui ca si acel individ este intreprinzator (investitor) atunci cand isi vinde casa pentru a acumula capital uman... considerat a-i aduce beneficii superioare (adica, spre exemplu, un salariu mai mare). el, de fapt, cumpara anumite aptitudini pe care spera ca le poate folosi astfel incat sa-i aduca profituri aditionale.
dar el se manifesta ca intreprinzator (ofertant) doar pe piata capitalului uman. analizand ex post, putem vedea daca investitia sa a fost sau nu rentabila. spre exemplu, daca skills-urile dobandite nu mai sunt cautate pe piata (nu va exista nici un angajator dispus sa plateasca pentru serviciile sale), putem considera ca investitia s-a dovedit nerentabila, in sensul ca sporul de venituri obtinute ulterior nu compenseaza cheltuielile generate de dobandirea lor.
pe piata bunului obtinut si cu aportul muncii acestuia, angajatul nu mai poate fi considerat investitor. argumentul este cel subliniat de colegul meu: el este platit de intreprinzator (patron) indiferent ca acesta din urma reuseste sa vanda sau nu productia rezultata. deci, riscul antreprenorial pe piata bunului respectiv se manifesta doar in cazul patronului. el plateste intai factorii de productie, de aceea spunem ca profitul este venit rezidual (care poate fi pozitiv sau negativ).
in concluzie, consider ca de aici vine divergenta de opinii dintre voi. daca ii privim pe piete distincte, cred ca este corecta abordarea lui bogdan.
Salariat versus intreprinzator
Revin cu un comentariu in ceea ce priveste contradictiile ce apar la nivel de nuante - salariat versus intreprinzator. Voi incepe dand un exemplu. Un salariat primeste un salariu de 1500 de ron pentru munca pe care o presteaza la o anumita cumpanie. Pentru a ii oferi salariatului o remuneratie neta de 1500 ron, angajatorul plateste la stat inca 1100 ron. O forma legala de "evaziune fiscala" s-a transformat intr-o practica deja consacrata printre salariati si anume: acestia isi intemeiaza microintreprinderi al caror unic administrator sunt si factureaza prestarea de servicii angajatorului. Asadar relatia patron-salariat se transforma in relatia intreprinzator-intreprinzator, iar fostul angajat al firmei castiga datorita faptului ca taxele si impozitele la nivel de microintreprindere sunt in cuantum de maxim 35%, spre deosebire de aproximatix 60% din venit (suma pe care angajatorul o plateste suplimentar pe langa salariul net). Exemplul de mai sus demonstreaza faptul ca exista o sensibila diferenta de nuanta intre salariat si intreprinzator, diferenta ce rezida in urma statului oferit de reglementarile legale in vigoare. Putem oare spune ca persoana X ce lucreaza pentru o anumita companie si poarta statutul de salariat difera de persoana Y, desi in fond efectueaza aceleasi sarcini, doar datorita faptului ca persoana Y detine o companie? Evident nu! X isi asuma aceleasi riscuri ca si Y, investeste in propria sa dezvoltare personala si profesionala si are acelasi aport la profitabilitatea firmei angajatoare/colaboratoare. Asadar sustin ca, din moment ce riscurile si beneficiile se identifica intr-o mare masura, doi indivizi ar trebui tratati la fel din punct de vedere economic in cazul in care diferenta dintre ei rezida din faptul ca primul este persoana fizica si cel de-al doilea persoana juridica.
Impozitele sunt platite, de
Impozitele sunt platite, de regula, de catre furnizorii de servicii/antreprenorii/ "patronii" (ghilimelele sunt justificate, termenul e impropriu, patronii, de facto, ai unei firme fiind clientii), ele actioneaza in amonte si foarte rar pot fi transferate consumatorului.
Inclusiv faptul ca impozitele pe munca sunt platite exclusiv de catre salariati, care (atentie!), pe piata muncii, sunt "patronii"/furnizorii de servicii, nu este decat un argument in plus ce demonstreaza validitatea enuntului din prima fraza.
Cat despre salariati acestia nu risca in plus "nici o investitie pe care au realizat-o in trecut", asta daca nu cumva, odata cu concedierea, isi pierd si cunostintele, ablitatile sau capul cu totul (principalul motiv pentru inscrierea si urmarea cursurilor unei facultati este, sau ma rog, ar trebui sa fie, nu simpla dobandire de cunostinte, ci dobandirea abilitatilor specifice de acumulare a acelor cunostinte, sau, altfel spus, cum si unde sa cauti informatia).
"Impozitul apare ca datorie in momentul facturarii, deci in momentul in care apare un consumator si acel consumator plateste impozitul inclus in pretul dat pe produs (furnizorul produsului e doar colector de impozit)"
Odata ce acceptam ca acesta fraza este adevarata vine firesc si intrebarea: oare de ce, in cazul acesta, nu intalnim impozite de 200%? Sau 300%? Ce impiedica existenta unui asemenea nivel al impozitului?
De retinut: "cererea" e inelastica pana la nivelul pretului de consum (de vanzare) si cat se poate de elastica odata ce acesta e depasit.
@Irina Scarlat
"Pentru a ii oferi salariatului o remuneratie neta de 1500 ron, angajatorul plateste la stat inca 1100 ron."
NU angajatorul plateste la stat, ci angajatul in totalitate. Din pretul muncii sale. Aceasta "impartire" eronata, conform careia cel putin o parte a impozitelor sunt platite (ideea e sa se evidentieze ca nu sunt platite) de catre angajatori, a fost initiata si intretinuta de catre "stat" (stat = totalitatea birocratilor aflati in functii la un moment dat) cu scopul precis de a lovi in cel mai mare dusman al sau: proprietatea si initiativa privata.
Despre impozite
Daca statul mareste TVA-ul cu 0,001%, acest impozit va fi platit de intreprenzator din profitul sau; daca statul creste un impozit cu un procent semnificativ, aceasta crestere va fi transferata asupra consumatorilor prin cresterea proprotionala a pretului. Consumatorii, conform legii utilitatii marginale, vor plati mai mult pentru alimentele si produsele de baza si vor renunta sa consume produse pe care le considera de lux. Astfel, puterea de cumparare a consumatorilor scade.
Similar, daca statul impune cresterea salariului minim cu 1 leu/luna (celelalte conditii raminind neschimbate), cu siguranta angajatorii vor plati acest cost suplimantar din profit, daca exista o crestere semnificativa a salariului minim cu siguranta va creste somajul (fie direct intrucit angajatorii nu-si mai permit sa plateasca acel cost suplimentar, fie indirect prin mecanismului inflationist pe care l-am descris anterior: angajatorii din ramurile de productie a bunurilor de consum vor creste pretul, consumatorii vor avea mai putine resurse si vor cumpara mai putine produse de lux, multe intreprinderi din aceasta ramura fiind nevoite sa-si restringa activitatea).
O crestere nesemnificativa este suportata de intreprinzator din profit, o crestere semnificativa este transferata asupra consumatorilor a caror putere de cumparare scade. Ramurile care fabrica produse de baza (si care in general au rate scazute ale profitului) isi vor pastra clientii, iar domeniile marginale (cu profituri mai in perioadele de crestere economica) isi vor restringe activitatea. Elementul estential in discutia de mai sus cred ca este termenul "semnificativ".
Desigur, fiecare om este intreprinzator pe cel putin o piata pentru a fi consumator pe alte piete...
"daca statul creste un
"daca statul creste un impozit cu un procent semnificativ, aceasta crestere va fi transferata asupra consumatorilor prin cresterea proprotionala a pretului"
Neadevarat, primul efect al cresterii semnificative a taxei se va manifesta in amonte, prin scaderea productiei, mergand eventual pana la incetarea totala a productiei "la alb" si aparitia pietei "negre", d'abia apoi, in masura "permisivitatii" pietei si direct proportional cu inelasticitatea bunului, transferat consumatorului.
Daca mai tinem cont si de existenta alternativelor (bunurilor de substitutie), oricare ar fi bunul economic in cauza, o crestere de taxe nu va putea fi transferata complet si proportional consumatorului.
Exemplu: daca, de maine, painea ar fi oferita la un pret de 10 lei/kg ("justificarea" fiind cresterea taxelor) efectele imediate ar fi 2:
- cresterea pietei negre coroborate cu scaderea consumului.
- aparitia si cresterea utilizarii variantelor alternative: cuptoarele electrice de paine (nemaivorbind de cele "clasice" din mediul rural).
TVA-ul si energia electria
"Exemplu: daca, de maine, painea ar fi oferita la un pret de 10 lei/kg ("justificarea" fiind cresterea taxelor) efectele imediate ar fi 2:
- cresterea pietei negre coroborate cu scaderea consumului."
Destul de probabil, piata "la negru" creste pe masura ce creste nivelul de impozitare, insa este temperata de forta coercitiva a statului.
"- aparitia si cresterea utilizarii variantelor alternative: cuptoarele electrice de paine (nemaivorbind de cele "clasice" din mediul rural)."
Cresterea TVA de la 19% la 24% s-a aplicat si energiei electrice si cuptoarelor electrice.
Cunosc destul cazuri in care oamenii (in special din mediul rural) si-au redus consumul de electricitate, au renuntat la tv prin satelit/cablu s.a. pentru a consuma aceeasi cantitate de alimente; pentru situatia opusa, nu cunosc niciun caz.
Inca ceva:"Contributiile
Inca ceva: "Contributiile la asigurarile sociale nu reprezinta impozite." Sigur ca nu, acestea sunt taxe. Ca si pensia "privat-obligatorie", o idiotenie neta, in domeniul "privat" (ma rog, cat poate fi acesta de) neputandu-se vorbi de obligativitatea semnarii contractului, ci doar a respectarii conditiilor contractuale ex-post semnarii lui.
"daca exista o crestere
"daca exista o crestere semnificativa a salariului minim cu siguranta va creste somajul"
Perfect de acord, numai ca acesta este un argument in plus care dovedeste ca (sic!) costul impozitului este suportat, de regula si mai intai, de catre furnizor (pe piata muncii salariatul este furnizorul, iar antreprenorul este clientul/consumatorul)!
Iarasi sa afirmi ca, ca in cazul cresterii impozitelor (luam acelasi exemplu, al painii, la care pretul/kg ar ajunge la 10 lei), producatorii de paine ar incerca sa pastreze aceleasi marje ale productiei si, concomitent, sa incerce sa transfere intregul cost consumatorului, inseamna sa-i consideri pe acestia, absolut pe nedrept si eronat in opinia mea, mai inabili si incapabili de anticipare decat sunt ei in realitate (exceptie fac desigur cartelurile artificiale sustinute de legislatie - productia de combustibili). Anticiparea (cu asta se ocupa, de facto, agentii economici) ca acest pret nu poate fi platit, va duce, mai intai, la o incercare de redimensionare a costurilor, inainte ca scaderea puterii de cumparare a clientilor sa devina vizibila. Pe scurt, este vorba despre principiul imputatiei: in conditiile unei piete nealterate de interventionismul statului (o piata, din nefericire, ideala), adica de existenta prin impunere a barierelor artificial-birocratice, pretul de consum (la care are loc tranzactia) determina intotdeauna costul (care e, de facto, la randu-i, tot un pret).
Citatul si explicatia
Citatul se refera la salariul minim, iar explicatia se refera la impozit ("costul impozitului este suportat") :-) Salariul minim nu este un impozit!
Antreprenorul este clientul pe piata muncii, dar nu este consumatorul (in ipostaza de antreprenor); consumatorul este clientul final, cel care utilizeaza un bun din ordinul intii pentru satisfacerea directa a nevoilor sale; eu nu cunosc niciun caz in care un angajator sa considere ca munca altuia este un bun de consum (bun de ordin intii).
Producatorii de piine stiu foarte bine ca piinea este un aliment de baza, iar daca oamenii consuma si alte produse pe care le considera mai putin importane (produse marginale), producatorii de piine stiu ca o majorare a pretului piinii nu va modifica consumul de piine intrucit oamenii vor renunta la produsele mariginale si vor consuma aceeasi cantitate de piine. Producatorii de piine (si in general de alimente de baza) au o rata foarte mica a profitului tocmai pentru ca este o ramura sigura si din acest motiv exista o concurenta acerba. Mai clar, in ramurile producatoare de bunuri de stricta necesitate (alimente) exista o concurenta acerba deoarece cantitatea de bunuri consumate este cel mai putin afectata de fluctuatiile puterii de cumparare a consumatorilor. Pe de alta parte, in ramurile marginale (de exemplu constructii), profiturile sint foarte mari in perioada de crestere a puterii de cumparare, iar cind puterea de cumparare scade numarul de apartamente construite si vindute scade drastic.
Daca producatorii de piine au o rata a profitului de 5%, iar TVA-ul va creste cu 20% , producatorii nu vor inceta sa mai produca si sa vinda piine , deoarece cantitatea ceruta de catre consumatori este aceeasi. Conform legii utilitatii marginale , oamenii vor renunta sa consume bunurilemarginale (de lux) si vor continua sa se hraneasca. Este o dovada de neintelegere a naturii umane si a regulilor elementare ale economiei sa afirmi ca oamenii (exceptind cazurile patologice) nu se vor hrani, dar vor consuma produse de lux. Am explicat de multe ori acest lucru si il voi repeta de fiecare data cind este necesar.
Pretul la care este tranzactionat un bun ( chiar si un bun de consum ) este format de intervalul dintre pretul maxim al cererii si pretul minim al ofertei (perechile marginale). Teoria imputatiei ne arata ca valoarea bunurilor de ordin superior este creata de valoarea bunurilor de ordin intii, dar si valoarea piinii vindute de catre producator este determinata de capacitatea de a dobindi bunuri de ordin intii. Asadar, teoria imputatiei se aplica si producatorului. Recomand cartea Principiile economiei scrisa de C.Menger, intrucit observ o neintelegere a relatiei dintre teoria bunurilor (imputatiei), teoria schimbului (diferenta dintre valoarea de schimb si valoarea de utilizare) si teoria valorii (teoria utilitatii marginale).
Despre pierdere
"Cat despre salariati acestia nu risca in plus "nici o investitie pe care au realizat-o in trecut", asta daca nu cumva, odata cu concedierea, isi pierd si cunostintele, ablitatile sau capul cu totul (principalul motiv pentru inscrierea si urmarea cursurilor unei facultati este, sau ma rog, ar trebui sa fie, nu simpla dobandire de cunostinte, ci dobandirea abilitatilor specifice de acumulare a acelor cunostinte, sau, altfel spus, cum si unde sa cauti informatia)."
Evident, pe acest fir discutam despre pierdere economica. Daca un intreprinzator investeste timp, bani etc. intr-un utilaj specializat de fabricare a unor piese (de exemplu, potcoave), pe care nu-l poate transforma intr-un utilaj de fabricare eficienta a altor piese, in contextul aparitiei unei inovatii (*automobilul") care face ca respectivele piese sa devina complet inutile , intreaga investitie (resursele alocate pentru cumpararea utilajului) sint definitiv pierdute, intrucit valoarea utilajului este zero (sau in cel mai fericit caz poate fi vindut ca fier vechi). Valoarea utilajului este zero, intrucit valoarea bunurilor de ordin inferior (piesele produse - potcoavele) este zero (teoria mengeriana a bunurilor - imputatia).
Similar, daca un tinar investeste in capitalul sau uman, platitid un curs intr-un domeniu (un curs de potcovar), si imediat dupa absolvire o inventie va face ca respectiva meserie sa devina inutila, timpul alocat si banii cu care a platit acel curs reprezinta pierderi nete. Tinarul detine in continuare cunostintele, dar sint complet inutile intrucit meseria sa devine inutila, nemafiind dorita de oameni in contextul aparitiei noii inventii. Atit in cazul intreprinzatorului care a investit in utilaj cit si al tinarului absolvent care a investit in cunostine, ambii vor pastra lucrurile dobindite (utilajul si cunostintele), dar valoarea lor (si implicit pretul lor) este acum zero. Au pierdut.
Cred ca aceste explicatii sint evidente si pentru oamenii care nu au urmat cursurile unei facultati cu profil economic...
"Cunosc destul cazuri in
"Cunosc destul cazuri in care oamenii (in special din mediul rural) si-au redus consumul de electricitate, au renuntat la tv prin satelit/cablu s.a. pentru a consuma aceeasi cantitate de alimente"
De regula, consumul de alimente in mediul rural se face (aproape integral) din resurse proprii. Iar la oras, odata cu cresterea impozitarii, consumul de paine "fiscalizat" s-a redus continuu.
"Salariul minim nu este un impozit!"
Nu, este o taxa. Pe nici un guvernant nu-i intereseaza (decat poate la nivel declarativo - populist) nivelul salariului minim net, ci taxele aferente acestuia. Daca taxarea muncii ar fi zero nici un birocrat nu si-ar bate capul sa stabileasca si sa impuna un salariu minim. Aidoma, tot o taxa este, de exemplu, si obligatia dotarii masinii cu cauciucuri de iarna. Sau asigurarea obligatorie a locuintei. De fapt, singurele actiuni posibile ale statului sunt taxarea, impozitarea si controlul/coercitia prin reglementare/legislatie.
"Principiul imputatiei" este general valabil, am mai spus-o odata. "Valoarea de schimb" este tot una subiectiva.
"Daca producatorii de piine au o rata a profitului de 5%, iar TVA-ul va creste cu 20% , producatorii nu vor inceta sa mai produca si sa vinda piine, deoarece cantitatea ceruta de catre consumatori este aceeasi."
Nimeni n-a sustinut asa ceva (ca producatorii vor inceta sa mai produca si sa vanda paine). Doar ca:
- desi cantitatea ceruta e aceeasi consumul "fiscalizat" (adica cel vizibil) va scadea. Ceea ce inseamna clar ca transferul proportional si complet al costului taxarii catre consumator nu are loc. TVA va actiona mai intai in amonte, in structura productiei, abia apoi avand loc incercarea de transfer a lui catre consumator.
- Se pune intrebarea ce se intampla daca tva creste cu 200%?
De retinut: contrar parerii cvasi-unamime, de regul, tva-ul se extrage din pret! Faptul ca exista antreprenori care incearca sa faca altfel nu inseamna decat o dovada ca gradul de abilitate al acestora e diferit. Incercarea de transfer total (adica proportional) a taxelor catre consumator este o greseala antreprenoriala.
Pierderea neta in cazul bunurilor de capital este foarte rara (carutele, ca atare si potcoavele, e usor de observat, n-au disparut). Mai mult, pierderile in cazul capitalului uman sunt si mai rare, cvasi-inexistente.
Oricum, (aproape) orice persoana este, concomitent, si consumator si producator.
"Cred ca aceste explicatii sint evidente si pentru oamenii care nu au urmat cursurile unei facultati cu profil economic..."
Tocmai asta e problema: ce se/nu se preda in facultatile cu profil economic (sigur exista si exceptii).
Impozit = venit al statului
De regula, consumul de alimente in mediul rural se face (aproape integral) din resurse proprii.
Iar la oras, odata cu cresterea impozitarii, consumul de paine "fiscalizat" s-a redus continuu.
Aceasta afirmatie incalca si legea utilitatii marginale intrucit presupune ca oamenii nu mai consuma alimente, dar consuma aceeasi cantate de bunuri de lux sau inseamna ca pretul mediu al piinii a ramas acelasi (la fel si cantitatera vinduta/cumparata) intrucit "odata cu cresterea impozitarii, consumul de paine "fiscalizat" s-a redus continuu (iar oamenii au cumparat piine la negru). Mai mult, sa afirmi ca oamenii se adapteaza perfect si cumpara "la negru" piinea, ar insemna ca puterea lor de cumparare nu scade deloc, iar cresterea impozitelor nu ar avea niciun efect real asupra vietii oamenilor. Aici discutam despre efectele reale, semnificative, nu despre exemple particulare, conjuncturale sau accidentale.
Curba Laffer ne arata ca in urma cresterii impozitarii veniturile statului cresc pina la un punct de unde incep sa se reduca. Reducerea are loc inclusiv ca urmare a pietei "la negru", dar mai sint mult alti factori (migratia populatiei, migratia capitalurilor etc.). Acel prag este similar notiunii de "semnificativ" la care am facut referire mai sus, dar si inertiei (exista contracte in desfasurare pe care intreprinzatorii prefera sa le duca la capat chiar daca sint in pierdere deoarece pierderea cauzata de pe urma incalcarii contractului ar fi mai mare).
"Nu, este o taxa. Pe nici un guvernant nu-i intereseaza (decat poate la nivel declarativo - populist) nivelul salariului minim net, ci taxele aferente acestuia. Daca taxarea muncii ar fi zero nici un birocrat nu si-ar bate capul sa stabileasca si sa impuna un salariu minim. Aidoma, tot o taxa este, de exemplu, si obligatia dotarii masinii cu cauciucuri de iarna. Sau asigurarea obligatorie a locuintei. De fapt, singurele actiuni posibile ale statului sunt txarea, impozitarea si controlul/coercitia prin reglementare/legislatie."
Ionut, orice organizatie are nevoie de venituri pentru a putea exista. Statul obtine aceste venituri prin impozite; daca statul iti impune sa-ti cumperi o asigurare medicala privata , in acest caz banii pe care tu ii platesti nu reprezinta venit pentru stat; daca acelui serviciu la rindul sau nu este impozitat, din suma de bani pe care tu a platesti perntru asigurarea medicala doar procentul aferent iimpozitului junge la stat (consumatorul plateste impozitul, firmele doar colecteaza si transfera statului suma aferenta impozitului.)
Daca numim orice abuz al statului ca fiind impozit, riscam sa pierdem orice rigoare stiintifica a discutiei. Orice interventie a statului in economie are ca efect reducerea puterii de cumparare a cetatenilor (exceptind situatiile accidentale si conjuncturale), dar asta nu inseamna ca orice interventie a statului in economie reprezintta un venit pentru bugetul statului.
In rest, pentru intelegerea corecta a notiunilor de "imputatie" (teoria bunurilor), "valoare de schimb", "utilitate marginala" recomand cartea lui Menger.
"Mai mult, sa afirmi ca
"Mai mult, sa afirmi ca oamenii se adapteaza perfect si cumpara "la negru" piinea, ar insemna ca puterea lor de cumparare nu scade deloc, iar cresterea impozitelor nu ar avea niciun efect real asupra vietii oamenilor."
Nu stiu de unde a reiesit concluzia, din contra, cumpararea "la negru" tocmai asta arata, ca le-a scazut puterea de cumparare. Din acesta cauza migreaza la negru. La fel, cresterea impozitelor fireste ca are un efect real asupra oamenilor (fie si numai daca ne gandim ca piata "neagra" comporta riscuri), insa costul cresterii acestora nu poate fi transferat total, proportional cumparatorilor, oricare ar fi bunul economic despre care discutam.
"Ionut, orice organizatie are nevoie de venituri pentru a putea exista. Statul obtine aceste venituri prin impozite; daca statul iti impune sa-ti cumperi o asigurare medicala privata , in acest caz banii pe care tu ii platesti nu reprezinta venit pentru stat."
Bogdan, de vreme ce orice activitate este impozitata (inclusiv ineptia care poarta numele de asigurare obligatorie-privata), in mod sigur o parte din banii pe care statul ne obliga sa-i platim in acest caz reprezinta venit al statului. Diferenta este, in acest caz, al obligarii, tot o "taxa" (care sigur ca nu mai e venit al statului, ci al firmei/firmelor de asigurare).
"Orice interventie a statului in economie are ca efect reducerea puterii de cumparare a cetatenilor (exceptind situatiile accidentale si conjuncturale), dar asta nu inseamna ca orice interventie a statului in economie reprezintta un venit pentru bugetul statului."
1) Daca tot vorbim de rigoare stiintifica, atunci sa spunem ca orice interventie a statului in economie are ca efect, de facto, redistributia ilegitima de resurse (inclusiv reducerea puterii de cumparare a unor cetateni in folosul altora - pe termen scurt). Iar pe termen lung insemna, inclusiv, reducerea puterii de cumparare a tuturor, inflatia cronica, inflatia, nefiind, la randu-i, decat tot o taxa "ascunsa".
2) Am si afirmat ca interventia statului in economie inseamna, nu doar taxare si impozitare, ci si controlul prin reglementare. Iar in acest caz puterea confiscatorie a coercitiei/controlului prin reglementare e, poate, mai mare, decat cea prin taxare si are ca efect un transfer de avutie de la unii cetateni catre altii (in acest caz statul actioneaza pe post de "intermediar" care are si el, nu-i asa, partea lui).
3) In ceea ce priveste actiunile statului, in ce ma priveste, e caduc sa incerci o abordare "stiintifica", din moment ce toate actiunile statului sunt pur coercitiv-discretionare. Sau, ma rog, daca abordezi stiintific, obiectiv acest subiect concluzia nu poate fi decat una: abolirea statului.
un exemplu
Daca in urma cresterii impozitarii pretul piinii creste de la 5 lei la 7 lei si, ca o consecinta, apare o piata "la negru " unde piinea se vinde cu 5 lei. Cum scade puterea de cumparare a consumatorilor in acest caz, daca presupunem asa cum afirmi tu ca "cumpararea
In realitate, piata "la negru" reprezinta, asa cum am scris si mai sus, o exceptie din cauza puterii coercitive a statului. Regula este utilitatea marginala - oamenii consuma aceeasi catitate de alimente pentru care aloca mai multe resurse in detrimentul bunurilor marginale (produselor de lux). Ionut, de ce imi raspunzi exact cu argumentul pe care l-am prezentat in mesajul anterior: "Statul obtine aceste venituri prin impozite; daca statul iti impune sa-ti cumperi o asigurare medicala privata , in acest caz, banii pe care tu ii platesti nu reprezinta venit pentru stat; din suma de bani pe care tu a platesti pentru asigurarea medicala doar procentul aferent impozitului ajunge la stat (consumatorul plateste impozitul, firmele doar colecteaza si transfera statului suma aferenta impozitului.)"?
Pretul unei piini "fiscalizate" nu reprezinta impozit, ci doar o parte din totalul acelui pret; pretul pe care il platesti unei asigurari medicale obligatorii nu reprezinta impozit, impozitul este doar o parte din acel pret. Asadar, afirmatia ca "asigurarile medicale obligatorii" reprezinta impozite este in cel mai bun caz o exagerare. Ca in cazul oricarei marfi fiscalizate doar o parte din pretul platit reprezinta impozit (venit al statului). Caracterul obligatoriu poate indica un abuz, un privilegiu, dar pretul platit pentru acel serviciu nu este un impozit in totalitate.
Ti-am recomandat sa citesti cartea lui Menger, vei gasi in acea carte ca in stiinta economica nu are ce sa caute notiunile de "moral/imoral" (legitim/ilegitim); economia este o stiinta amorala, descriptiva. Din nefericire, multi introduc notiuni morale in stiinta economica (comunistii, socialistii, corporatistii, anarho-capitalistii) si astfel, in mod artificial, artibuie un caracter imoral unor institutii sau unor fenomene economice. Anarho-capitalismul nu inseamna abolirea statului, ci doar inlocuirea unei forme de stat cu alta. Dar aceasta discutie depaseste tema articolului.
@ Bogdan Tatavura
Cred ca e simplu de inteles de ce scade puterea de cumparare. Potrivit exemplului concret luat in considerare, trebuie sa vedem ce se intampla in conditiile aparitiei unei „piete negre” a painii. In timp ce pe piata oficiala painea se vinde cu 7 lei, pe piata neagra oamenii pot cumpara painea la acelasi pret de 5 lei.
In acest caz, cei care sunt dispusi sa isi asume „riscurile” existente pe piata neagra vor cumpara aceeasi cantitate de paine ca si inainte, atunci cand piata oficiala functiona (in absenta impozitului) la un nivel al pretului de 5 lei. Insa, cei care fie nu au acces la piata neagra fie nu sunt dispusi sa-si asume riscurile acesteia, vor cumpara painea la pretul de 7 lei, ceea ce inseamna ca de pe piata oficiala se va cumpara o cantitate de paine mai mica decat cea pe care aceleasi persoane ar fi cumparat-o initial, la pretul (neimpozitat) de 5 lei. Per ansamblu, insumand painea cumparata „oficial” cu cea cumparata „la negru”, va rezulta o cantitate de paine mai mica. Adica o reducere a puterii de cumparare a publicului consumator.
Pe de o parte, s-ar putea argumenta la un nivel intuitiv si general, prin faptul ca impozitele reduc puterea de cumparare a publicului. Presupunand ca guvernantii sunt familiarizati cu Laffer, inseamna ca vor creste impozitele numai atunci cand, pe aceasta cale, bugetul statului va spori. Deci, oamenii vor ramane cu mai putini bani iar pueterea lor de cumparare va scadea.
Nu stiu cum ar putea cineva sa demonstreze ca introducerea unui impozit suplimentar nu reduce puterea de cumparare ci ar putea, eventual, sa o creasca.
Radu, ai dreptate
Si mie imi este greu sa inteleg cum un comentator de pe acest site sustine ca impozitarea nu are ca efect reducerea puterii de cumparare : "la oras, odata cu cresterea impozitarii, consumul de paine "fiscalizat" s-a redus continuu". Asa cum am aratat mai sus, aceasta afirmatie: 1) fie incalca legea utilitatii marginale, presupunind ca oamenii reduc consumul fiecarui bun proportional cu reducerea puterii de cumparare, consumul de alimente de baza reducindu-se (mai mult sau mai putin) proportional cu produsele de lux; 2) fie presupune ca piata "la negru" creste proportional cu cresterea impozitarii, ceea ce ar insemna ca veniturile statului nu cresc in nicio situatie (nici de la cele mai reduse nivele ale impozitelor), iar puterea de cumparare a populatiei nu scade.
Asa cum deja am scris in comentariul de Vineri, 11/18/2011 - 18:41, este adevarat ca teoria economica, prin Curba Laffer, ne arata ca exista un prag de la care veniturile statului incep sa se reduca pe masura ce impozitele cresc, dar acest lucru nu poate fi pus doar pe seama cresterii proportionale a pietei "la negru" cu cresterea impozitelor, intrucit astfel veniturile statului nu ar fi crescut prin impozitare nici de la cele mai reduse impozite. Fara indoiala, impozitarea reduce puterea de cumparare. Ceea ce am incercat sa arat este faptul ca in conditiile reducerii puterii de cumparare (reducerea resurselor disponibile), oamenii nu reduc consumul fiecarui bun proportional cu reducerea puterii de cumparare, ci , conform legii utilitatii marginale, oamenii vor consuma aceeasi cantitate de alimente (produse de baza; de exemplu, piine), dar vor renunta sa mai consume bunuri marginale (produse de lux) pe care le consumau anterior cresterii impozitului. Din nefericire, se pare ca recomandarea mea de a citi o carte a fost perceputa ca o insulta de catre acel comentator. Nu-mi ramine decit sa-l citez pe Karl Popper: " Adevarata ignoranta nu inseamna absenta cunoasterii, ci refuzul de a o dobindi!"
"la oras, odata cu
"la oras, odata cu cresterea impozitarii, consumul de paine "fiscalizat" s-a redus continuu". Mai presupune si: 3)A fost afectata structura productiei >care a scazut, impozitul actionand, de facto si mai intai, in amonte. Legea utilitatii marginale demonstreaza ca actiunea de impozitare are ca efect o alterare a structurii relative de productie si o redistributie ilegitima de resurse (de la unii catre altii), adica doar ceea ce poate statul sa faca. In alta oride de idei consider ca e caduc sa re-postez parerea mea in legatura cu "insulta" (am facut-o odata si n-am s-o mai repet), doar ca, apelul cuiva catre altcineva de a citi cu atentie o carte e caduc si ironic totodata, cata vreme autorul apelului insusi, din pozitia declarata de sustinator al notiunii de taxa, a dovedit ca n-a inteles deloc notiunea de "utilitate marginala"!
Ba bucur ca te-am ajutat
Ba bucur ca te-am ajutat, prin intermediul unui comentariu anterior (in care am facut referire la curba Laffer), sa intelegi faptul ca veniturile statului nu se reduc exclusiv datorita aparitiei pietei "la negru" si, de asemenea, ca ponderea pietei "la negru" nu creste proportional cu nivelul impozitului. Dar inca o data sint nevoit sa iti repet ca nici modificarea "structurii populatiei" (cred ca te referi la numarul total al locuitorilor ) nu are loc proportional cu cresterea nivelului impozitelor; si in aceast caz, exista o inertie (elasticitate).
Referitor la relatia dintre intelegerea notiunii de utilitate marginala si acceptarea impozitelor, sint bucuros ca ma incadrez in aceeasi categorie cu cei care au descoperit utilitatea marginala (Gossen, Menger, Jevons, Walras ) si, de asemenea, cu economisti importanti precum Bohm-Bawerk, Wieser, Mises, Marshall, Hayek, Friedman s.a.
Nu pot decit sa te felicit ca tu ai "inteles" utilitatea marginala mai bine decit cei care au descoperit-o. ;-)
1) "Dar inca o data sint
1) "Dar inca o data sint nevoit sa iti repet ca nici modificarea "structurii populatiei..."
In comentariul meu era vorba despre modificarea "structurii productiei"... insa inclusiv modoficarea structurii populatiei este, intr-adevar, unul dintre efecte.
2)"Astfel, devine evident faptul că, în ultimă instanţă, prezervarea proprietăţii şi măsurile confiscatoare sunt incompatibile." Ludwig von Mises - Human Action
Care dintre cele 2 viziuni, acesta fraza sau "acceptarea impozitelor", este "stiintifica"?
In orice caz insa, afirmatia-concluzia ta din articol, ca "nivelul impozitelor ar trebui stabilit de cetateni prin referendum", e la fel de "stiintifica" ca si propunerea de stabilire a acestuia prin aruncarea zarului. Sau ghicitul in bobi. Sau in cafea. Sau in globul de cristal.
Primo, ca in relatia cetatean-stat, statul, in calitate de furnizor de servicii obligatorii (adica taxe, adica redistributie), este cel care stabileste, ceteris paribus, nivelul, numarul si felul impozitelor (cetateanul niciodata), si, secundo, ca sunt tare curios ce parere ar avea "democrat-liberalii" (a nu se confunda cu vreun partid politic), adepti ai guvernarii prin referendum, daca in urma acestuia nivelul impozitelor ar fi stabilit pe la 50%!
Fara a intra prea detaliat in teoria "bunului public", cea mai "cinstita forma a impozitului" (daca-mi e permisa o astfel de constructie lingvistica) este impozitul forfetar, in suma unica, regresiv, stabilit logic, din motive pragmatice (adica pentru a si putea fi platit), la nivelul de venit cel mai mic (ramane in continuare problema imposibilitatii aflarii "optimului fiscal" si al cheltuirii "rational-eficiente" a sumelor colectate in lipsa posibilitattii efectuarii calculului economic).
Statul este o organizatie, dar si o institutie
Intr-adevar, am citit eu gresit; ai scris: “structura productiei”. In acest caz, nu vad cum aceasta afirmatie intra in contradictie cu ce am scris aici: In urma cresterii productiei oamenii vor consuma aceeasi cantitate de produse de baza si isi vor reduce cantitatea consumata de produse de lux. Modificarea structurii productiei este rezultatul modificarii consumului (cererii), ca urmare a modificarii preturilor.
Repet, o crestere nesemnificativa a impozitelor actioneaza in amonte, intreprinzatorii acceptind sa-si diminueze profitul. Dar chiar si in acest caz, profitul si impozitele sint incluse in pretul final (pretul platit de consumator). Doar pierderea este platita de intreprinzator.
In cazul unei cresteri semnificative, actioneaza utilitatea marginala. Intreprinzatorii din ramura produselor de baza ajusteaza preturile, profiturile nemodificindu-le semnificativ; cei care isi reduc drastic volumul tranzactiilor sint intreprinzatorii din ramura produselor de lux.
Ionut, daca esti membrul unei organizatii (asociatie sau societate pe actiuni), fie te supui vointei majoritatii membrilor, fie parasesti acea organizatie.
Dar, o greseala, pe care am facut-o si eu in trecut si pe care o faci si tu, este confuzia dintre cetatean (persoana cu drept de vot in cadrul organizatiei pe care o numim stat) si platitorul de impozite.
Nu toti cetatenii sint platitori de impozite unui stat si nu toate persoanele cu drept de vot (cetatenii) platesc impozite; din prima categorie fac parte turistii, din a doua categorie cetatenii care locuiesc pe teritoriul altui stat (au dubla cetatenie sau sint rezidenti pe teritoriul in care alt stat este suveran).
Ca sa fie mai clar, voi incerca o analogie cu o organizatie care detine hotel . Poti fi si client, cit si actionar la acel hotel. In calitate de client platesti pretul (chiria) pentru ca tu si bunurile aflate in proprietatea ta sa locuiti in acel hotel. In calitate de actionar ai dreptul sa participi la luarea unor decizii in cadrul consiulului de administratie. De asemenea, in calitate de client, te supui regulilor hotelului (regulamentului intern afisat la intrare) in momentul in care accepti sa locuiesti acolo si sa platesti pretul/chiria. Sigur, tu vei putea spune ca daca esti si actionar si client si esti obligat sa platesti chirie ar fi tilharie sau daca pretul camerei este periodic stabilit de consiliul de administratie din care si tu faci parte vei spune ca “<i>propunerea de stabilire a acestuia e la fel de "stiintifica" ca si prin aruncarea zarului. Sau ghicitul in bobi. Sau in cafea. Sau in globul de cristal.<i>” Ei bine, asa functioneaza treaba in toate organizatiile care au mai multi asociati/actionari (oameni cu drept de vot): majoritatea decide.
Daca nu iti convine, poti sa parasesti hotelul in calitate de client sau poti sa parasesti hotelul si in calitate de actionar.
Nu stiu ce ar spune democrat-liberalii , dar eu stiu ca daca statul (fie ca forma de guvernamint este o monarhie absolutista, fie ca este o democratie reprezentativa) in momentul in care nivelul impozitelor sau regulile nu mai sint acceptabile, voi pleca pe teritoriul altui stat. Deocamdata, eu propun ca decizia sa fie luata prin referendum (direct, nu de reprezentanti) si cred ca nivelul la care statul poate furniza serviciile pe care eu le consider importante si care nu pot fi oferite de piata libera este in jurul a 10% din PIB. Iata ce scrie Mises, cel pe care il folosesti atit de des ca argument al autoritatii : “We cannot do without the apparatus of government in protecting and preserving the life, liberty, property, and health of the individual”.
Cind statul devine element de redistribuire a avutiei care afecteaza semnificativ bunastarea locuitorilor, creind privilegii, vor aparea consecinte economice si sociale grave. Capitalurile si oamenii vor parasi tara (teritoriul pe care o forma sau alta de stat este suveran). Dar statul este singurul capabil sa asigure ultima plasa de siguranta "in privinta protejarii vietii, libertatii, proprietatii si sanatatii individului”. Organizatiile private (inclusiv cele de caritate) pot realiza aceste tipuri de servicii, insa spre deosebire de egoismul economic, care face ca oferta sa tinta sa acopere cererea, altruismul nu are tendinta de a acoperi cererea (altfel, comunismul ar fi prosperat)
Caracterul legitim sau etic al impozitarii nu are nicio relevanta pentru lamurirea ipostazei in care o persoana plateste impozitele: consumator sau intreprinzator.
P.S. Tu afirmi ca ceea ce numim conturi curente reprezinta furt, desi nu te obliga nimeni sa iti depui banii la banca; tu faci acest lucru cunoscind faptul ca banca iti utilizeaza banii si in plus iti plateste o dobinda, si cu toate acestea afirmi ca este furt! Ma tem ca o discutie in privinta emergentei normelor este mult prea subtila si necesita un nivel de intelegere pe care am observat in urma discutiilor cu tine ca inca nu l-ai dobindit.
"Ionut, daca esti membrul
"Ionut, daca esti membrul unei organizatii (asociatie sau societate pe actiuni), fie te supui vointei majoritatii membrilor, fie parasesti acea organizatie.
Ei bine, asa functioneaza treaba in toate organizatiile care au mai multi asociati/actionari (oameni cu drept de vot): majoritatea decide."
1) Asocierea dintre aparteneta voluntara la o organizatie si apartenenta la un stat e eronata.
2) "Vointa majoritatii" este un principiu bolsevic in baza caruia poate fi justificata orice agresiune.
3) Iarasi eronat (si aici eroarea e grosolana), nu asa functioneaza treaba in toate organizatiile care au mai multi asociati.
4) Statul este, prin definitie, un element de redistributie obligatorie a avutiei, adica creator de privilegii (si in plus, pe criterii absolut subiectiv-discretionare a birocratilor in functie aflati in plin haos calculational). Altceva nici nu poate face. Mai mult, statul nu poate fi, nicidecum, "asiguratorul prorietatii si libertatii", cata vreme el este intai-ul agresor al acestora (altfel n-ar putea exista).
5) "nivelul la care statul poate furniza serviciile pe care eu le consider importante si care nu pot fi oferite de piata libera este in jurul a 10% din PIB"
Primo, ca am explicat deja, ca de un "bun public" nu beneficiaza nimeni "procentual", secundo, ca ce consideri tu (o cifra absolut nestiintifica, de ce nu 8,7%?), combinat cu ceea ce considera altii, va da o cifra, la randu-i absolut discretionara, si tertio, ca ramane in contnuare valabila imposibilitatea cheltuirii "rationale" a sumelor colectate.
6) Aceata fraza a lui Mises este una (dintre putinele e drept) absolut, pur nestiintifica. Asta pentru ca, din pozitia de economist, a facut o greseala monumentala (de fapt 2): a considerat ca monopolul (e caduc sa amintim ca singurul monopol posibil e artificial, impus prin agresiune) pe piata furnizarii bunului economic "agregat" (asta-i una dintre greseli) denumit siguranta/aparare este superior starii de libera concurenta (bariere zero la intrarea pe piata).
De fapt, daca acceptam ca adevarata fraza lui Mises, urmarea fireasca a continuarii rationamentului ar fi: guvern unic la nivel mondial (suprastatul suprem).
P.S
1) Eu nu-mi tin in banca, in conturi curente, "la vedere" nici un ban. Eventual (si extrem de rar), folosesc conturile curente strict pentru serviciile pentru care au si fost create: plati catre furnizori si compensari interbancare.
2) "desi nu te obliga nimeni sa iti depui banii la banca". Ba da, ma obliga, si mai mult, se pare ca tendinta este de a generaliza obligatiile de plata doar prin banca (cel putin in tranzactiile in care sunt implicate firmele).
3) Economic vorbind nu e nimic special cu "cererea" asta, pe care inca multa lume o clameaza si bajbaie in incercarea de a afla ce este si care e natura ei.
Dar apartenenta la un stat este voluntara
Locuiesti de bunavoie pe teritoriul pe care statul roman este suveran! Poti oricind sa iti transferi proprietatea pe teritoriul pe care un alt stat este suveran. Decizia ta de a locui aici este voluntara; nimeni nu te tine cu forta. Similar, daca locuiesti cu chirie intr-un apartament sau la un hotel, poti sa pleci si sa locuiesti in apartamentul altui proprietar.
Acelasi lucru se intimpla si in anarho-capitalismul imaginat de tine. Proprietarii devin suverani (proprietarul devine morarh abolutist - o forma de manifestare a statului) , iar chiriasii se supun regulilor acestora. Asta este "vestea proasta" pentru anarho-capitalisti, intr-un fel sau altul nu poti scapa de stat. Daca unor chiriasi nu le convin regulile, se pot muta pe teritoriul altui suveran. Dar acelasi lucru il poti face si in prezent. Daca nu iti convin regulile statului roman, poti sa incetezi sa-i mai fi client/chirias. Ceea ce numim in prezent impozite, in anarho-capitalism se numeste chirie.
Orice decizie a statului (a majoritatii sau a monarhului absolutist) este "legitima" cit timp ramii de bunavoie pe teritoriul aflat in suveranitatea acelui stat. Nu este nicio diferenta fata de situatia din anarho-capitalism. <b>Caracterul tiranic al unui stat , atit din prezent (stat democratic), cit si din anarho-capitalism (monarh, proprietar, principe feudal) este dat de "legarea de glie"</b>. Daca statul iti interzice sa-i parasesti teritoriul (dupa plata obligatiilor acceptate anterior) putem discuta despre lipsa de legitimitate. Dar cit timp esti de acord sa locuiesti aici, de bunavoie, inseamna ca accepti deciziile statului.
Prin "a pleca" se intelege ca esti liber sa pleci tu si bunurile aflate in proprietatea ta. Singurul element pe care nu-l poti lua cu tine, este suprafata de teren, deoarece suveranitatea este teritoriala. Dar poti ceda dreptul de proprietate asupra terenului in schimbul unor bunuri mobile (bani). Nici in anarho-capitalism daca esti chiriasul unei suprafete de teren nu poti "pleca" cu suprafata de teren, deoarece si in acest caz suveranitatea proprietarului este teritoriala. Cedarea suveranitatii asupra unei suprafete de teren se poate face doar prin vointa suveranului (in anarho-capitalism a monarhului, in democratie prin vointa majoritatii).
De exemplu, si in anarho-capitalism monarhul poate decide ca cei care ii sint chiriasi sa cumpere obligatoriu o asigurare de sanatate (cui nu-i convine, este liber sa plece); la fel este si in prezent, daca nu iti convin regulile statului democratic (deciziile majoritatii) esti liber sa pleci.
Ma astept sa fiu insultat pentru ce am scris, dar nu exista niciun element descriptiv care sa indice superioritatea unui sistem anarho-capitalist in raport cu sistemul din prezent; dimpotriva. In anarho-capitalism este bine pentru tine daca faci parte din clasa aristrocratica/privilegiata a proprietarilor (monarhi, principi feudali, cneji), daca esti chirias, nu ai niciun cuvint de spus in privinta crearii regulilor; le accepti sau pleci.
Exact acesta este sistemul impotriva carora luptau liberalii din secolele XVII-XIX. Anarho-capitalismul ar trebui sa se numeasca neo-feudalism. Anarho-capitalismul propus de cei ca tine, are exact aceleasi caracteristici precum feudalismul timpuriu (pina la "legarea de glie").
"si in anarho-capitalism
"si in anarho-capitalism monarhul poate decide ca cei care ii sint chiriasi sa cumpere obligatoriu o asigurare de sanatate"
Aceasta fraza este atat de contradictorie incat critica ei devine redundanta. Ma gandesc ca multi indivizi mai trebuie inca sa staruie asupra termenului de anarhie. Si la fel de multi asupra termenului de capitalism.
Daca exista un monarh, care, mai mult, poate decide ca "cei care ii sunt chiriasi sunt obligati sa cumpere o asigurare de sanatate" aceste nu este anarho-capitalism.
"Tu afirmi ca ceea ce numim
"Tu afirmi ca ceea ce numim conturi curente reprezinta furt."
Oarecum inexact, nu conturile "la vedere" reprezinta furt, ci folosirea lor (fara a pastra o rezerva de 100%) de catre banca in activitati de creditare catre o terta persoana/entitate reprezinta frauda (fenomen care, mai mult, are si ca efect suplimentar transformarea "substitutelor monetare" in "mijloace fiduciare").
Reluam discutia?
Cum reprezinta furt, daca te bunavoie te lasi "furat"? Nu are niciun rost sa reluam discutia!
Asta ca sa nu mai discutam
Asta ca sa nu mai discutam si de eroarea pe care o face Mises cu "sanatatea" pe care guvernul(statul) este tinut sa o ofere ("sanatatea" este un bun economic ca oricare altul, iar oferirea e de catre stat e un privilegiu) . Care sanatate? Sau, mai bine spus, ce nivel al ei trebuie sa ofere guvernul? Ce inseamna "minim" in domeniul sanatatii? ("minim" astazi inseamna mai mult decat maximul de acum nici 100 de ani).
Altfel daca acceptam ca sanatatea e un "drept" (nici n-are cum sa fie cata vreme el nu este valabil pentru toti oamenii in toate timpurile - definitia dreptului), putem extinde la infinit lista "drepturilor": dreptul "la educatie", la un loc de munca decent, la o locuinta decenta, la un mediu concurential perfect pentru patroni etc. Ceea ce, de facto, s-a si intamplat!
Tocmai afirmatii absolut eronate de genul acesta (repet, absolut de neinteles din partea lui Mises, de exemplu, dar nu numai a lui) sunt suportul teoretic al expansiunii statului.
P.S. Tocmai ce am afirmat ca nu "de bunavoie" ma las furat!
Sanatatea este un drept, serviciile medicale sint bunuri
Ionut, sanatatea este un drept in sensul ca nimeni nu are dreptul sa atenteze la sanatatea ta; serviciile medicale sint bunuri economice pentru care trebuie sa aloci resurse. Ce faci cind in urma unui accident esti in coma si nu poti lua nicio decizie cu privire la alocarea resurselor (si nimeni nu stie cine esti)? Dar ce faci cu un copil care este aruncat pe proprietatea ta si nimeni (nici macar organizatiile caritabile) nu il doreste? Il lasi sa moara!
Ce e aia "sanatate"?
Ce e aia "sanatate"?
Exemplu: cand ti se cariaza dintii (efectele indirecte asupra starii de sanatate a intreg organismului sunt multiple desi "nevizibile"), cine a atentat la sanatatea ta?
Alt exemplu: ai lucrat in mina voluntar si te-ai imbolnavit de silicoza! Poti spune ca cineva a atentat la "sanatatea" ta?
Atacurile directe asupra "sanatatii" sunt cele de genul agresiuni fizico-chimice (vatamare corporala, otravire etc.).
Un copil aruncat pe proprietatea ta este un act invaziv ilegitim, si, ca atare, in legitima aparare, poti decide sa-l expulzezi. E absolut necesar sa facem diferenta intre initierea violentei, agresiune, si retaliere/aparare.
Iata ce e
Am scris cuvintul "nimeni" care se refera la persoane; daca as fi scris "nimic" as fi facut referire la obiecte si fenomente. Si in plus drepturile (de exemplu, dreptul al sanatate) se refera la relatii dintre oameni , nicidecum la relatii dintre oameni si natura!
Simplu, nu-i asa?
Nu exista un asa-numit drept
Nu exista un asa-numit drept special "la sanatate". Atentatul unei alte persoane la "sanatatea" ta, insemna, de facto, initierea agresiunii, adica incalcarea dreptului de proprietate. Actiune ilegitima, adica pedepsibila de lege! Si sa consideri ca statul, intai-ul agresor al proprietatii, este cel chemat "justificat" s-o apere, inseamna sa te auto-pozitionezi fix in mijlocul unui deplin paradox logic.
Dreptul de proprietate asupra propriului corp
Dreptul de proprietate asupra propriului corp este o contradictie.
"Dreptul de proprietate
"Dreptul de proprietate asupra propriului corp este o contradictie."
1) Aha, deci cand tu afirmi : "eu sunt Bogdan Tatavura" ar putea exista cineva care sa te contrazica? Interesant! Mai mult, de aici rezulta ca:
2) Sclavia e justificata (daca tu nu esti proprietarul propriului corp oricine altcineva poate pretinde asta).
Uite ca intre timp
Uite ca intre timp mi-a venit cheful sa discut iar despre rezervele fractionare.
Aceasta "terta persoana" este cumva o persoana care isi duce banii la banca pentru ai depune intr-un cont curent sau este o persoana care nu are nicio legatura/relatie cu banca?
Mai clar, daca eu imi duc banii intr-un cont curent, stiind ca banii din acel cont sint oferiti mai departe sub forma de credit,dar nu am nicio problema cu acerasta situatie, sint tilharit? Eu accept de bunavoie sa-mi duc banii la banca si sa incasez dobinda pentru faptul ca banca foloseste acei bani!
Tu vrei sa-mi interzici mie sa mai am posibilitatea sa utilizez conturile curente, transformindu-le in depozite "cu rezerva 100%"). Este exact genul de gindire care ii domina pe birocratii care iau decizii pentru "binele" ceilalti impunindu-le tot felul de bariere absurde.
1) Nicidecum, eu vreau sa
1) Nicidecum, eu vreau sa pedepsesc prin lege "socialismul monetar" impus de catre stat prin initierea agresiunii "legale" (legislatie) si care cautioneaza frauda. Cu alte cuvinte interzicerea bancilor centrale care nationalizeaza/socilizeaza efectele acesteia. Si interzicerea "garantarii" de catre "stat" a depozitelor. Si interzicerea falsificarii de bani de catre stat. Adica sa lasam piata libera sa decida.
2) "Tu vrei sa-mi interzici mie sa mai am posibilitatea sa utilizez conturile curente, transformindu-le in depozite "cu rezerva 100%"
Conturile curente, "la vedere", sunt depozite! Aceasta este definitia, de facto, a depozitelor. N-are cine sa le "transforme". Camuflarea lor in contracte de imprumut s-a facut deja prin "legalizarea fraudei" de catre stat. Si este eronat sa presupui ca "depozitele" (conturile curente la vedere) vor disparea odata supuse principiilor de drept si cerintei legitime de pastrare a rezervei de 100%.
Nicidecum, inclusiv acum preferinta oamenilor de a folosi aceste depozite, desi, randamentul lor real e in imensa lor majoritate negativ, dovedeste asta.
Renuntarea la crearea de mijloace fiduciare (care ar insemna cerinta practicarii de rezerve integrale la depozite + interzicerea falsificarii de moneda de catre stat) ar fi solutia la crizele recurente.
Da,
Da, vrei sa-mi interzici sa cistig (o dobinda) de pe urma banilor mei, cind ii investesc prin intermediul unui cont curent!
Nicidecum, vreau sa-ti
Nicidecum, vreau sa-ti interzic sa castigi acea dobanda pe socoteala tuturor celorlalti indivizi! Cu alte cuvinte vreau sa interzic privilegiul creat prin legalizarea fraudei.
Nu "castigi" nici o dobanda, fa un calcul, de fapt platesti (asa e si firesc) activitatea de depozitare. Depozitarea inseamna "la vedere", adica deponentul nu cedeaza dispozitia asupra bunului. Ori in acest caz, al necedarii dispozitiei, folosirea bunului de catre depozitar este ilegitima.
Abolim bancile centrale (ca salvator in ultima instanta al bancilor comerciale), monopolul falsificarii de bani detinut de stat, si "garantarea" depozitelor de catre acelasi stat si esti liber, si tu si banca, "s-o peciti" si sa suportati consecintele, strict doar voi.
Cu alte cuvinte tot ce vreau e sa lasam piata libera sa decida.
1)Greutatea in identificarea
1)Greutatea in identificarea cauzelor scaderii puterii de cumparare provine din faptul ca, de regula, majorarea taxelor este insotita si de majorarea "proportionala" a masei monetare (asta pentru ca masura sa aiba efect din punct de vedere fiscal, adica sa aduca mai multi bani la buget).
Altfel, de exemplu, cresterea tva (in conditiile in care acesta e nediferentiata cum e in cazul Romaniei), sau introducerea unei noi taxe, ne-insotite de cresterea masei monetare, nu poate avea ca efect cresterea incasarilor bugetare. Este ceea ce n-a stiut Boc atunci cand calcula de zor ca, prin introducerea obligativitatii echiparii masinilor cu cauciucuri de iarna, bugetul va incasa un plus (real) de 400 de milioane de euro.
2)Repet, desi credeam ca am fost destul de clar: statul nu poate decat sa impoziteze/taxeze si/sau sa controleze prin reglementare. Toate cele 3 luate si impreuna si separat nu inseamna decat re-distributie ilegitima de resurse (am accentuat "ilegitima", deoarece exista si redistributie legitima - in limitele pietei), adica ia de la Ion si ii da lui Gheorghe. Statul este, prin definitie (organizatia care detine monopolul initierii violentei intr-un teritoriu dat), o forma de organizatie anti-economica.
Conform aceleiasi definitii ale statului anarho-capitalismul nu poate avea nici o legatura cu notiunea de stat.
3)E o diferenta neta intre "moral" si "legitim". Confuzia intre cele 2 e o eroare.
Altfel, strict economic vorbind si la nivel superficial, formal, inclusiv frauda/furtul/talharia pot fi benefice.
4)"Ti-am recomandat sa citesti cartea lui Menger"
Intotdeauna m-a fascinat acest tip de comportament uman! In acest tip de polemica refuz sa intru, ca atare voi afirma doar (vorba lui Cosmin Marinescu): multumesc pentru suportul bibliografic!
Apropo de Menger, de studiat, aflat si aprofundat ca notiunea de impozit/taxa contrazice flagrant principiul utilitatii marginale. Astfel, in opinia mea, acestea si sunt invatamintele operei lui Menger, institutiile ilegitime nu pot fi mentinute decat prin initierea violentei, prin agresiune.
clarificari finale
Acest articol are ca tema lamurirea ipostazei in care un om plateste impozitele (in ipostaza de intreprinzator sau in cea de consumator). Cu toate acestea, uneori comentariile au depasit cu mult subiectul abordat.
Teoria mengeriana a bunurilor ne arata cit se poate de clar ca valoarea oricarui bun este creata de capacitatea acelui bun de a satisface o nevoie. Mai mult, valoarea factorilor de productie (bunurile de ordin superior) este creata de valorea bunurilor de ordin intii (bunurile de consum). Asadar, impozitarea, preluarea de catre stat a unor valori afecteaza direct capacitatea de consum a oamenilor (reduce puterea de cumparare). Practic, veniturile statului reprezinta o diminuare corespunzatoare a puterii de cumparare (a capacitatii de consum a oamenilor). Un exemplu care poate clarifica aceasta dilema este faptul ca pe teritoriul pe care un stat este suveran platesc impozite nu doar cetatenii , ci si turistii. Daca cetatenii pot fi intreprinzatori in acea tara (incluzind aici si salariatii) turistii nu intreprind nicio activitate productiva (comert, transformarea bunurilor s.a.). ci doar consuma.
Dar o parte din resursele pe care ei le consuma (partea corespunzatoare impozitelor) ajunge la bugetul de stat sub forma impozitelor. Este neplacut cind un admirator exagerat de zelos al unui pseudo-economist a carui opera reprezinta o combinatie haotica de elemente absurde si contradictorii, refuza sa participe la o dezbatere sincera. Mai mult, din dorinta de a-si apara idolul a comis citeva erori extrem de grosolane (presupunerea ca oamenii isi reduc consumul de bunuri in acceasi proportie afirmind ca, de fapt, cresterea impozitelor nu reduce puterea de cumparare, iar cauza reducerii puterii de cumparare, in opinia sa, "provine din [...] majorarea proportionala a masei monetare". Probabil, in incercarea de a masca erorile duce discutia in sfera stiintelor normative, incalca inca o data o regula a stiintei economice : economia este o stiinta descriptiva, amorala.
Pentru a nu exista vreo indoiala cu privire la metodologia propusa de fondatorul Scolii Austriece de economie, mai jos poate fi citit pasajul in care Menger sustine cit se poate de clar ca " problema de natură juridică (legitimitatea) sau morală (etica) a acestor fapte este dincolo de sfera ştiinţei noastre" " Printre alte lucruri, ştiinţa noastră are sarcina de a explora de ce şi în ce condiţii utilizarea terenurilor şi capitalului dobîndesc caracter economic, ating o valoare şi pot fi schimbate pentru cantităţile de alte bunuri economice (preţuri). Dar problema de natură juridică sau morală a acestor fapte este dincolo de sfera ştiinţei noastre " - Carl Menger, Principiile economiei
Faptul ca unii dintre membrii unui institut cu sediul in Alabama, SUA se autodefinesc ca "austrieci", dar incalca flagrat cele mai multe dintre elementele definitorii ale acestei scoli, reprezinta o insulta pentru reprezentantii autentici ai Scolii austriece</b>: C.Menger, F.Wieser, E.Bohm-Bowerk, E.Philippovich, L.Mises, J.Schumpeter, F.A. Hayek s.a..
Din respect pentru cititori si pentru fondatorii ECOL am incercat sa raspund punctual fiecarei intrebari, dar nu pot participa la o discutie care, din cauza atitudinii troll-iste a unui comentator, sfideaza nu doar regulile fundamentale ale economiei, ci si logica elementara.
De asemenea clarificari
De asemenea clarificari finale:
1) Bunurile de consum (sau de categoria I) sunt de mai multe feluri. Ca exemplu si painea e un bun de consum daca cel ce cumpara o mananca si carnea e tot un bun de consum daca cel care o cumpara o manaca si o haina e un bun de consum daca cel care o cumpara o poarta etc.
Luam ca exemplu aceste 3 bunuri: paine, carne si haine. Nu stiu de unde a tras autorul articolului concluzia ca, in cazul maririi impozitelor, oamenii isi reduc consumul in aceeasi proportie, cand eu am afirmat clar ca:
1) Costul maririi impozitului este suportat, mai intai si, de regula (ponderea bunurilor de baza, greu inlocuibile/substituibile, deci cu inelasticitate mare, in totalul bunurilor de categoria I este infima =>regula) de catre producatori/furnizori. Adica, in acest caz producatorii de haine si carne. D'abia producatorii de paine pot incerca (nu vor reusi toti) sa transfere total (adica proportional) costurile acestea catre consumator.
2) Cumparare-vanzarea este un act voluntar de schimb de drepturi de proprietate asupra bunurilor. Ca atare, scaderea puterii de cumparare, inseamna, de facto, scaderea gradului de libertate al oamenilor de a se angaja in schimburile mentionate anterior. Cu alte cuvinte, orice serviciu/bun obligatoriu este taxa, nu serviciu! Pe cale de consecinta toate actiunile statului inseamna, de facto taxare, adica redistributie ilegitima (nevoluntara) de resurse de la unii catre altii (indiferent ca beneficiarl taxei este statul sau o firma privata sau amandoua concomitent).
Vis-a-vis de cresterea masei monetare care insoteste cresterea impozitelor (pentru ca masura sa-si poata indeplini scopul fiscal presupus, acela de a mari incasarile bugetului) reiau exemplul cu recent introdusa obligatie a cauciucurilor de iarna.
In conditiile unei mase monetare fixe, dorinta guvernului de a incasa in plus, din TVA, (declaratia primului ministru) ccca 1,2 miliarde de lei, ramane doar un vis frumos. Daca un individ are la dispozitie 1000 de lei pentru cheltuieli (mancare, imbracaminte, cheltuieli curente) tva-ul aferent acestei sume este 24% oricare ar fi produsele achizitionate de catre acesta. In acest caz, fara acomodarea masei monetare, redistributia de resurse (taxa) are loc strict in favoare producatorilor/comerciantilor de cauciucuri.
Fara discutie ca economia si dreptul, desi sunt stiinte separate, sunt legate indisolubil. Stiinta economica singulara, izolata, este un demers absolut steril, ba mai mult, o eroare flagranta, viziunea acesta putand duce la aparitia unor adevarate enormitati pe post de "adevaruri economice", de genul orice schimb (fie el si efectuat cu pistolul la tampla) este benefic.
Despre valoare
Bunuri de ordin I (bunuri de consum ) sint pot fi atit alimentele, hainele , cit si produsele de lux. Cind discutam despre consum discutam strict despre bunuri de consum (de ordin I). Asadar, in cadrul bunurilor de consum avem mai multe categorii . Pentru simplificarea explicatiei si pentru o intelegere mai usoara voi afirma ca exista doar <b>doua categorii de bunuri de consum</b>:
1) produse de baza (alimentele);
2) produsele marginale (de lux).
Utilitatea marginala actioneaza astfel: cind unei persoane i se reduc resursele pe care le aloca pentru procurarea bunurilor de consum, renunta la bunurile marginale (produsele de lux) pentru a consuma aceeasi cantitate de produse de baza (alimente).
Astfel, furnizorii (producatorii si comerciantii) de produse de baza (alimente) isi vor " transferea costurile acestea catre consumator". Repet exemplul dintr-un comentariu de mai sus:
Daca rata profitului in ramura produselor de baza este de 1%, iar in ramura produselor de lux este de 20%, o crestere semnificativa a impozitelor tuturor produselor (sa spunem de la 19 la 24%), va face ca intreprinderile din ramura produselor de baza (alimentelor) sa falimenteze daca nu vor transfera costurile catre consumator. Iar aceasta situatie ar insemna ca se va instala penuria si oamenii vor muri de foame, dar vor putea cumpara produse de lux. O astfel de afirmatie este atit de contrazisa de realitate incit o pot considera absurda, fara riscul sa gresesc.
In realitate, profiturile mici din ramura produselor de baza (alimente) se explica prin competitia extrem de acerba datorita faptului ca reprezinta activitati antreprenoriale cu risc redus (si din cauza cometitiei cei care actioneaza in aceasta ramura nu pot creste preturile inaintea impozitarii) spre deosebire de cei care actioneaza in ramura produselor de lux , care obtin profituri importante cind resurlele populatiei cresc (cind creste puterea de cumparare), dar falimenteaza sau isi reduc drastic volumul vinzarilor in perioadele cind puterea de cumparare a populatiei scade , chiar daca isi reduc preturile.
Referitor la exemplul tau cu cauciucurile de iarna, nu stiu ce au avut in cap birocratii din guvern, dar o explicatie plauzibila ar fi urmatoarea: Obligind prin lege ca populatia sa cumpere cauciucuri de iarna se distorsioneaza valoarea , fortind oamenii sa puna cauciucurile de iarna inaintea alimentelor pe scara importantei/utilitatii bunurilor. Daca , de exemplu, cauciucurile de iarna ar fi fost in mod natural in urma vacantelor in strainatate si din acest motiv multi nu si-a fi cumparat astfel de cauciucuri preferind sa calatoreasca in strainatate, statul roman va incasa (o parte din) banii pe care multi oameni i-ar cheltuit pe teritoriul in care alt stat este suveran. Acest exemplu arata ca "fara acomodarea masei monetare", statul incaseaza venituri suplimentare la buget.
In final, amestecul aiuritor intre notiuni descriptive si notiuni normative are intodeauna ca efect aparitia unor prejudecati absurde precum cele care domina ideologia comunista sau la fel de bine precum cele care domina ideologia anarho-capitalista ; intre cele doua existind doar o diferenta de specie, dar se incadreaza in acelasi gen de utopii constructiviste fundamentate pe o serie de axiome etice "scose din burta".
1)Pai, primo, ca acesta
1)Pai, primo, ca acesta viziune simplista asupra bunurilor de consum (de categoria I) este una dintre sursele erorii pe care o faci (carnea sau hainele nu sunt bunuri de lux, marginale) si, secundo, ca tocmai reducerea drastica a vanzarilor (inclusiv a produselor de baza) este demonstratia clara ca ei, producatorii suporta, in cea mai mare parte si mai intai, costurile majorarii de impozite.
Repet, in cazul nici unui bun, oricare ar fi acesta, costurile maririi semnificative ale impozitarii nu pot fi transferate total si proportional catre consumator.
2) "Acest exemplu arata ca "fara acomodarea masei monetare", statul incaseaza venituri suplimentare la buget."
Nu stiu de unde concluzia (cata vreme tva e nediferentiata si exista cota "unica"), "statul" roman incaseaza exact aceeasi bani! Tot ce face in acest caz e sa taxeze "calatoriile in strainatate" in favoarea "producatorilor de cauciucuri". Adica sa redistribuie.
"In final, amestecul aiuritor intre notiuni descriptive si notiuni normative"
1)"Acceptarea impozitului" este o notiune normativa sau descriptiva?
2)Notiunile pur descriptive in cadrul stiintelor sociale sunt eminamente eronate.
3)In continuare gradul de confuzie intre notiuni ca "morala", "etica" si "legitimitate" ramane extrem de ridicat.
P.S. Valoarea! Exista persoane care refuza sa intre intr-un schimb (inclusiv de genul celui care asigura supravietuirea) din considerente subiective "superioare", mai valoroase? Exista si sunt surprinzator de multe.
Concluzia: ar trebui sa fim extrem de precauti cu constructii absolut artificial-agregative gen "piramida lui Maslow".
Iar imi atribui afirmatii pe care nu le-am facut?
Ionut, “primo”, eu nu fac nicaieri confuzia pe care incerci sa mi-o atribui la inceputul comentariului tau.
Iata ce am scris:
"Pentru simplificarea explicatiei si pentru o intelegere mai usoara voi afirma ca exista doar <b>doua categorii de bunuri de consum</b>:
1) produse de baza (alimentele);
2) produsele marginale (de lux)."
Carnea nu este aliment? Oricum, eu nu am scris in comentariul meu cuvintele “carne” si “haine”, astfel incit cred ca acuzatia ta este inca o incercare de a trisa, atribuindu-mi din nou afirmatii pe care nu le-am facut, pentru a distrage atentia si a indeparta discutia asupra erorilor tale din comentariile precedente.
Referitor la exemplul tau cu anvelopele de iarna. Daca o parte din cetatenii romani ar fi economisit in medie 2.000 lei pentru o vacanta in strainatate (de exemplu Grecia), cum au facut si in anii anteriori, statul strain ar fi incasat banii aferenti impozitelor (daca in Grecia TVA-ul ar fi de 25% , statul grec ar fi incasat 500 ron). In cazul in care statul roman obliga cetatenii sa cumpere anvelope de iarna, ii forteaza pe multi sa realoce banii pe care sperau sa-I cheltuiasca in tara straina si sa cumpere anvelope de iarna, in special din Romania. (Daca romanii ar fi cumparat anvelope din Grecia, statul roman nu ar fi incasat nimic din economiile oamenilor). Asadar, statul roman incaseaza ce ar fi incasat statele straine, pe teritoriul carora oamenii intentionau sa-si petreaca vacantele. Aceasta este doar un exemplu care arata ca nu este necesara :” acomodarea masei monetare" pentru ca statul sa incaseze venituri suplimentare la buget."
In concluzie, incercarea ta de a sugera ca utilitatea marginala nu functioneaza in cazul reducerii puterii de cumparare ca urmare a cresterii impozitarii (mai exact, ai sugerat ca oamenii vor reduce consumul de produse de baza in acceasi proportie cu produsele de lux) este profund eronata.
Menger face prima ierarhizare a nevoilor cu 80 de ani inaintea lui Maslow. Daca nu ar fi facut aceasta ierarhizare a nevoilor nu ar fi putut sa demonstreze ca valoarea este creata de utilitatea marginala. Insa ierarhizarea pe care o face Menger este superioara tocmai pentru ca nu este atit de stricta si pentru ca pune accentul pe caracterul subiectiv al nevoilor. Insa si Maslow reuseste sa surprinda destul de bine comportamentul “omului economic”.
bunuri si elasticitate
Referitor la aceasta clasificare a bunurilor in ordine importantei lor, cred ca introduce totusi confuzie, asa cum a aratat si Ionut. Daca invocam principiul subiectivismului, tot ceea ce ramane de spus tine de diferenta intre “mai important” si “mai putin important”.
Dupa parerea mea, o asemenea distinctie intre bunuri – de stricta necesitate, normale, de lux – seamana prea mult cu “reteta” exista in manualele mainstream, si tinde sa traga dupa sine si erorile acestora. De exemplu, cea mai nefericita concluzie, asa cum rezulta din comentariul lui Bogdan Tatavura, este sa consideram ca vanzatorul trece – oarecum automat – povara fiscala pe umerii clientilor lui.
Nu exista niciun rationament “curat” care sa ne arate ca producatorul poate sa transfere povara fiscala asupra consumatorilor sai, fie ca vorbim despre “paine”, fie ca ne referim la “automobile”. Elasticitatea cererii nu este o caracteristica predefinita pentru diferite categorii de bunuri, astfel incat sa spunem ca painea are – prin definitie – o elasticitate mai mica iar automobilele o elasticitate mai mare.
Pe de o parte, este eronat sa vorbim la modul general… paine, automobile… fara sa intelegem ca cererea este intotdeauna particularizata, tehnic, merceologic, contextual si temporal. Nu toata painea este la fel si cu atat mai putin automobilele.
Pe de alta parte, elasticitatea se manifesta doar ca urmare a modificarii pretului, deci, apriori nu putem spune nimic nici despre tipul nici despre intensitatea acesteia. Daca producatorul de paine ar fi reusit sa isi vanda produsul la un pret mai mare (asa cum a facut dupa introducerea taxei), atunci acesta ar fi crescut pretul independent de fiscalitate, astfel incat sa spunem ca pretul reflecta intotdeauna inclinatia marginala de plata maxima pentru produsul respectiv.
Andrei P.
Andrei P., in comentariul tau, negi utilitatea marginala, si faci aceeasi greseala ca si Ionut (daca nu sinteti aceeasi persoana), considerind ca bunurile exista in mod obiectiv. Bun/bunuri , rau/rele sint notiuni subiective.
Cred ca am scris de prea multe ori pe acest fir ca o astfel de clasificare (produse de baza / produse marginale) este pur subiectiva si difera de la individ la individ. Menger, in cartea sa, ofera o sumedenie de astfel de exemple. Ar fi bine sa o citesti/sa o cititi.
de la costuri la preturi?
Ma face sa zambesc banuiala aceasta gen roman politist. Revin insa repede la continutul discutiei.
In cele pe care le-am scris nu am negat deloc utilitatea marginala, ci doar relevanta clasificarii utilizate in rationament. Ori, atata vreme cat clasificarea aceea asupra bunurilor este subiectiva, asa cum bine spui, de ce ar trebui sa ne bazam pe ea in incercarea de a obtine o concluzie?
Ceea ce facea insa obiectul interventiei mele se referea la usurinta cu care ai pretins ca vanzatorul transfera povara fiscala pe umerii clientilor sai. Ori, este acelasi lucru cu a spune ca o crestere a costurilor determina, in mod proportional, cresterea preturilor. Adica a spune ca preturile se formeaza pe baza costurilor, si cel putin de aceasta eroare am invatat sa ma feresc de la profesorii care publica pe acest site.
Si da, as putea argumenta ca "bunurile exista in mod obiectiv". A pretinde ca existenta bunurilor, a lucrurilor - a actiunii umane, in speta - sunt date obiective nu semnifica deloc vreo greseala. Painea din exemplele vehiculate aici este un bun obiectiv, ca obiect, insa semnificatia ei economica, si deci valoarea ei, difera de la persoana la persoana, in mod subiectiv.
Apoi, in privinta lui Menger nu as dori sa mai adaug nimic, chiar daca cititorii acestor randuri vor intelege ca singur Bogdan Tatavura este cel care a citit cartea lui Menger :)
Eu unul cred ca nici Mises
Eu unul cred ca nici Mises insusi n-a citit cartea lui Menger!
Zimbetele ascund uneori ignoranta
Daca nu ar fi existat aceasta clasificare, utilitatea marginala nu ar fi putut fi demonstrata ; acesta este motivil care m-a determinat sa-ti recomand si tie cartea lui Menger.
Referitor la subiectivism si clasificarea subiectiva a bunurilor, crezi ca subiectivismul nostru este pur si simplu o nascocire , un simplu moft fara nicio legatura cu lumea obiectiva? Faptul ca toti oamenii incearca mai intii sa-si acopere nevoile de hrana este pur si simplu o coincidenta statistica? Mai nou, negam si psihologia care ne arata inclusiv prin intermediul clasificarii lui Maslow ca exista un sablon comportamental (cei drept cu tolerante destul de mari) in privinta nevoilor si a comportamentului indreptat spre satisfacerea acestora?
Care este explicatia? Menger, dar si Mises, afirma ca la baza dorintelor nostre stau nevoile, iar acestea au ca punct de pornire instinctele. Asadar, subiectivismul nostru are ca punct de plecare o componenta biologica, obiectiva. (Daca ai fi citit cartea lui Menger ai fi stiut deja).
Observ ca argumentul tau este urmatorul: "este acelasi lucru cu a spune ca o crestere a costurilor determina, in mod proportional, cresterea preturilor. Adica a spune ca preturile se formeaza pe baza costurilor, si cel putin de aceasta eroare am invatat sa ma feresc de la profesorii care publica pe acest site." 'Solid' argument, n-am ce zice!
Ce relevanta in privinta caracterului de adevar al unei afirmatii are faptul ca ai ti l-au predat profesorii de pe acest site? Aceast "argument" este Argumentum ad Verencundiam. Ar fi trebuit mai intii sa te invete sa gindesti singur! Mai mult, ar fi trebuit sa intelegi pina acum ca progresele in orice domeniu al stiintei au avut loc cind studentii si-au contrazis profesorii si au demonstrat ca invataturile lor pot fi corectate si imbunatatite. Nimeni, niciun profesor si nici chiar un laureat al Premiului Nobel nu este perfect si nu ar trebui sa fie sigur de afirmatiile sale. Aici apare rolul esential al dezbaterii sincere, bazata pe logica si respect; este estential sa argumentam pina in punctul in care sintem de acord.
Din nefericire, chiar si unii dintre profesorii tai cad in capcana utilizarii propozitii-sablon*), ceea ce care duce la spalarea creierului si au un potential imens de a produce fanatici. Un bun exemplu, este chiar un comentator de pe acest fir, care scrie orice gugumanie, doar ca sa ofere o "contra".
Revenind la afirmatia ca pretul nu este determinat de oferta este o aberatie la fel de mare cu a spuna ca pretul nu este determinat de cerere. Pretul este determinat de confruntarea dintre cerere si oferta. Sper ca te-au invatat profesorii tai ce a scris Smith, Menger si Bohm-Bawerk (perechile marginale) in aceasta privina. Ca in realitate si oferta reprezinta in final tot o forma de cerere este o alta discutie.
Da, costurile au o importanta covirsitoare asupra pretului. Daca reprezentantii ofertei (furnizorii) nu ar avea in vedere ponderea costurilor, nu vad niciun motiv pentru care toate firmele sa fie falimentare. In realitate, valoarea pe care o dobindesc furnizorii de pe urma productiei este capacitatea de a-si satisface nevoile cu ceea ce obtin prin profit. Iar profitul este rezultatul diferentei diontre venit si cheltuieli; acesta este motivul pentru care intreprinzatorii urmaresc sa creasca venitul (prin cresterea pretului si cresterea volumului vinzarilor) si reducerea costurilor.
Intrebarea la care nu am primit niciun raspuns satisfacator este ce se intimpla daca o crestere atity de mare a salariului minim sau a impozitelor face ca toate companiile din domeniul alimentar sa aiba costuri mai mari decit veniturile? Oamenii vor muri de foame pentru ca "ca preturile nu se formeaza pe baza costurilor" (mai exact, ca modificarea costurilor nu influenteaza preturile), dar , in timp ce mor de foame, vor cumpara exact aceeasi cantitate de ceasuri, bijuterii, autoturisme s.a.m.d.?
Daca in loc de doua categorii de produse (de baza si de lux), avem cinci, sau o sut sau o mie sau "en" se modifica in vreun fel explicatia mea? Da-mi voie sa folosesc cinci categorii de bunuri.
Sa presupunem ca intr-o economie izolata (in care un individ nu realizeaza schimb cu nimeni) obtine cinci saci de griu. Statul ii impune un impozit in acel an de 20% pentru productia realizata.
Sa presupunem ca fiecarei nevoi ii corespunde un sac, astfel:
- ca primul sac de griu intentioneaza sa-l transforme in piine;
- al doilea in hrana pentru animele domestice care ii voi oferi carne, lapte si oua;
-al treilea in saminta pentru productia de anul viitor;
-al patrulea pentru al transforma in bauturi alcoolice;
-al cincilea pentru a hrani animalele salbatice (pasarile care cinta in gradina sa).
La ce sac va renunta pentru plata impozitului. Va renunta la cel care acopera nevoia cea mai putin importanta sau la cel care ii acopera nevoia cea mai importanta? Va renunta la piine sau la hrana obtinuta prin ingrijirea animalelor domestice sau va renunta la hranirea animalelor salbatice pierzind astfel bucuria de a auzi in fiecare dimineata ciripitul lor? Ce pierde de fapt acest om ? Pierde satisfactia pe care ar fi obtinut-o de pe urma cintecului pasarilor. Asadar, el pierde in ipostaza de consumator ceea ce statul ii ia. Dar nu renunta la nevoile cele mai importante , ci la nevoile cel mai putin importante (pe care le putem numi "marginale , "de lux").
Putem acum sa complicam exemplul prin intermediul schimbului; sa presupunem ca omul duce acei cinci saci la tirg iar impozitul face sa piarda un sac? Ce piertde de fapt? Piede satisfactia obtinuta de pe urma consumului bunurilor cel mai putin importante pe care le-ar fi cumparat cu un sac. Asadar, pierderea are loc in ipostaza de consumator. Si ,asa cum ti-am arata mai sus, nevoile au la baza instinctele, din acest motiv , intodeauna "omul economic" (nu discut aici de cazurile patologice) va alege sa se hraneasca renuntind consumul bunurilor marginale, indiferent din ce cauza resursele ii sint diminuate (cauze naturale, interventia statului etc.). Neplacut este ca deja am scris aceste lucruri de citeva ori pe acest fir. Vrei sa repet tot ce am scris, special pentru tine?
______________________________________________________________________
*) Citeva dintre propozitiile sablon care trebuie analizate critic de fiecare data:
1) Inflatia este intodeauna un fenomen monetar;
2) Intodeauna cresterea salariului minim genereaza somaj;
3) Drepturile au sens doar ca drepturi de proprietate.
1)"Ce relevanta in privinta
1)"Ce relevanta in privinta caracterului de adevar al unei afirmatii are faptul ca ai ti l-au predat profesorii de pe acest site?"
E absolut ironica situatia in care cineva, care foloseste constant "argumentul autoritatii", sfatuind pe toata lumea "sa-l citeasca pe Menger" (dar, in nici un caz, pe elucubratntul de Rothbard, de exemplu), pune o astfel de intrebare.
2)"Intrebarea la care nu am primit niciun raspuns satisfacator este ce se intimpla daca o crestere atity de mare a salariului minim sau a impozitelor face ca toate companiile din domeniul alimentar sa aiba costuri mai mari decit veniturile?"
Ai si primit raspunsul dar, se pare, ca n-ai fost capabil sa-l intelegi/vezi: se distruge, pur si simplu, economia! Ceea ce este demonstratia clara ca producatorii nu pot transfera consumatorilor, in totalitate si proportional, costul impozitelor indiferent despre ce bun vorbim.
@ Bogdan Tatavura
Mi se pare complet deplasat titlul comentariului… Sa intelegem de aici, Bogdan Tatavura, ca toti cei care citesc pe Ecol trebuie sa fie solemni, sa nu afiseze nici zambete, nici mirare nici altceva? Bun, daca zambetul meu tradeaza ignoranta, atunci hahaielile din unele comentarii ale tale ce ar putea insemna?!
Oricum, nu inteleg nici incrancenarea si nici supararea care razbat din unele schimburi de replici. Aveam impresia ca, in definitiv, aici e vorba de o dezbatere de idei, si sa nu ne suparam daca cineva nu este de acord cu ceea ce scrie unul sau altul.
Nu am pretins niciodata ca profesorii la care ma refeream sunt perfecti… si nu inteleg de ce ar trebui sa luam ca reper laureatii Nobel? Cred ca, in cazul lor, cu atat mai putin. Sunt multe lucruri pe care le-as pune sub semnul intrebarii, dupa mintea mea, apropos… Iar faptul ca spui ca nu am fost invatat sa gandesc cu mintea mea, ceea ce ar presupune ca as gandi cu mintea altora, nu cu propria-mi minte, este dupa mine o jignire… pe care o dezbatere civilizata nu ar trebui sa o inghita. Eu insa sunt mai pasnic din fire las altora satisfactia “punerii la punct”, poate asa se simt ei mai bine.
Am intervenit strict cu privire la problema elasticitatii cererii, rationament folosit implicit in argumentarea cresterii preturilor ca efect al introducerii taxelor. Nu neg existent unei anumite prioritati in satisfacerea nevoilor, insa recunoasterea acesteia nu ne indreptateste sa consideram ca consideram ca producatorii bunurilor de “strica necessitate”, asa cum spun unele manuale, pot incarca spinarea bietilor lor consumatori cu orice cresteri de preturi.
Nu spun ca nu se petrec substitutii in structura consumului, de la bunurile “mai putin importante” catre cele “mai importante”. Insa, de aici pana la a concluziona ca producatorii de alimente pot tranfera intocmai orice crestere a impozitelor asupra preturilor este o cale lunga. Ce s-ar intampla, apropos, printr-un exercitiu de imaginative, daca de maine fiecare paine ar fi impozitata cu 5 de lei? S-ar vinde, per ansamblu, la nivel de piata, aceeasi cantitate de paine? Iar pretul painii ar deveni, automat, 6 lei? (presupunand ca in situatia initiala este 1 leu).
In realitate, introducerea acestui impozit s-ar distribui atat asupra producatorilor cat si asupra consumatorilor de paine. Pretul nu ar creste, aritmetic, cu exact marimea taxei… iar la nivel de piata se va reduce cantitatea de paine vanduta. Cu cat? Nu poate sa stie nimeni, caci elasticitatea cererii – si acesta era subiectul comentariului meu – nu poate fi cunoscuta dinainte.
In rest, exemplul din Menger este cat se poate de elocvent, insa lucrurile nu mi se par atat de clare in privinta propozitiilor “sablon”. La prima, as completa – “intotdeauna si pretutindeni” iar la a doua, intr-adevar, nu orice crestere a salariului minim genereaza somaj. Caci, daca salariul minim creste cu 0,5 lei, nu cred ca va genera somaj, insa daca va creste cu 500 de lei, este alta poveste.
Oricum, nu stiu sa fi intalnit aici acest “sablon” referitor la salariul minim.
Eroarea fatala a
Eroarea fatala a "rationamentului" tau este aceea ca faci comparatii interpersonale de utilitate pentru a afla/decreta valoarea, reducand astfel indivizii la stadiul de roboti (exact acelasi tip de "rationament" sta si in justificarea notiunii de taxa/impozit). Asta este ceea ce-ti spune si Andrei P. in ultimele 2 comentarii (ma rog, probabil, "exasperat" ca eu ti-o spun inca de la primul comentariu si tot nu intelegi).
"Cred ca am scris de prea
"Cred ca am scris de prea multe ori pe acest fir ca o astfel de clasificare (produse de baza / produse marginale) este pur subiectiva."
Si, in ciuda faptului ca "ai scris, o folosesti ca baza a "ratinamentului" pe care-l faci! De aici provine si eroarea...
1) Sa imparti in doar 2
1) Sa imparti in doar 2 categorii bunurile de consum (de baza si de lux) e o eroare.
2) Exemplul tau este absolut marginal, ca atare irelevant. Mai mult, inclusiv in acest caz, statul roman n-a facut mai mult decat ceea ce poate face efectiv, adica a redistribuit in favoarea sa in dauna statului grec.
3) Sa afirmi ca in urma cresterii taxelor puterea de cumparare a cetatenilor scade este o eroare. Riguros stiintific poti spune ca scade puterea de cumparare a unor cetateni X in favoarea altora Y (statul nu este o entitate de sine statatoare, ci e format tot din indivizi, beneficiarii neti ai impozitelor). Ceea ce se intampla inclusiv in cazul taxarii "ascunse". D'abia inflatia cronica (pe termen lung) afecteaza puterea de cumparare a tuturor cetatenilor (asta pentru ca operatiunea de incercarem a acomodarii monetare proportional "cresterea economica" este o operatiune cvasi-imposibila sau posibila doar pur accidental si pe termen scurt). Cu alte cuvinte, tot ce poate face statul este sa redistribuie (lui insusi sau firmelor private) adica sa ia de la unii si sa dea la altii. Insa exact acelasi lucru, redistributia, are loc si in cazul pietei. Cum deosebim cele 2 moduri de redistributie? Care dintre ele este corecta si buna?
4) De fapt in asta si consta nocivitatea cresterii semnificative a taxelor (mergand pana la exproprierea cvasi-totala ca in comunism), ea afecteaza intai economia, structuta productiei in sine. Inclusiv in cazul statului "comunist" a carui forta coercitiva era imensa, exista, in paralel, o piata neagra deosebit de infloritoare, singura dealtfel care a permis supravietuirea.
5) "mai exact, ai sugerat ca oamenii vor reduce consumul de produse de baza in acceasi proportie cu produsele de lux".
Acesta afirmatie este un exemplu clar ca citesti ceva si intelegi altceva. Nu exista post de-al meu care sa sugereze asa ceva, am spus doar ca (sic!) costurile maririi semnificative a impozitelor nu pot fi transferate, in cazul niciunui bun, in totalitate si proportional consumatorului.
Iata ce am scris citeva
Iata ce am scris citeva comentarii mai sus:
" Pentru simplificarea explicatiei si pentru o intelegere mai usoara voi afirma ca exista doar <b>doua categorii de bunuri de consum</b>". Putem sa le impartim in cite categorii vrei, nu afecteaza in niciun fel explicatia mea.
Dar cred ca aceasta afirmatie spune totul :" Sa afirmi ca in urma cresterii taxelor puterea de cumparare a cetatenilor scade este o eroare".
1) Si eu am spus ca
1) Si eu am spus ca impartirea simplista a bunurilor de consum in doar 2 categorii, este sursa erorii din "rationamentul" tau (in urma caruia reiese, de exmplu, ca hainele sunt un bun "de lux"). De fapt, ponderea bunurilor de consum "de baza" (greu sau imposibil de substituit, cu inelasticitate foarte mare) este infima raportata la intreaga multime a bunurilor de consum.
2) Am si argumentat afirmatia: in urma cresterii taxelor scade puterea de cumparare doar a unor cetateni in favoarea altora (banii din taxe, nu se duc in neant, ci la alti indivizi, logic). De accea am afirmat ca, riguroasa stiintific, este afirmatia ca statul nu poate decat altceva sa redistribuie.
Te afunzi si mai mult
Din nou iti repet, nu am scris niciunde ca hainele sint sau nu produse de lux.
Ponderea bunurilor de stricta necesitate (de baza) fata de cele de lux difera de la individ la individ, in functie de bunastarea acestuia. Pentru un afgan extrem de sarac a carui ratie zilnica de alimente este constituita dintr-o piine si un pahar cu lapte, o ciocolata cumparata o data pe an poate fi un produs de lux; pentru un bogatas european, produs de lux (marginal) poate fi un avion. Aceasta explicatie suplimentara sustine ce am scris mai sus.
Cind nu reusesti sa argumentezi, "arunci contre" doar pentru a distrage atentia de la greselile din comentariile tale precedente?
Nu doar ca nu-ti recunosti greseala cind sustii ca " in urma cresterii taxelor scade puterea de cumparare doar a unor cetateni in favoarea altora" , ci te afunzi si mai mult in eroare, afirmind ca impozitarea este un joc de suma nula.
1) "nu am scris niciunde ca
1) "nu am scris niciunde ca hainele sint sau nu produse de lux."
"Pentru simplificarea explicatiei si pentru o intelegere mai usoara voi afirma ca exista doar doua categorii de bunuri de consum:
1) produse de baza (alimentele);
2) produsele marginale (de lux)."
Cum n-ai scris cand exact asta ai scris? Din moment ce e clar ca haina nu e aliment din afirmatia ta reiese ca e produs de lux!
2) "afirmind ca impozitarea este un joc de suma nula."
Cum sa fie cu "suma nula" cand ea are efect direct si mai intai asupra structurii (relative) productiei, a structurii populatiei, a capitalului si apoi a consumului?
II intrebam pe producatorii de cauciucuri daca, in urma masurii luate, le-a scazut "puterea de cumparare"? Sau pe constructorii de sali de sport? De borduri? De fantani arteziene? Pe birocratii din banci? Pe baietii de la AIG? Sau pe birocratii de la "brucsel"?
Sau, mai bine, pe beneficiarii de pensii speciale?
http://www.zf.ro/buget-2012/misterul-pensiilor-speciale-a-fost-dezlegat-... (link)
Nu am scris ca sint nici ca nu sint
Nu am scris ca hainele sint sau ca nu sint produse de baza, paranteza continea doar un exemplu!
Ar trebui, in cele din urma, ce grozavie neadevarata este afirmatia ta ca "impozitele nu reduc puterea de cumparare". Iar daca nu o reduc si nici nu este un joc de suma nula, mai ramine ca impozitele cresc puterea de cumparare? Pai, in acest caz, sa creasca impozilele! :-)))))
"Pai, in acest caz, sa
"Pai, in acest caz, sa creasca impozilele! :-)))))"
O multime de indivizi chiar vor asta. Asta striga. E de ajuns sa-i asculti! Profesori, politisti, servicii secrete, judecatori, birocrati de tot felul, pensionari, "asfaltagii", constructori de patinoare, asiatati sociali etc. Si asta nu de ieri de azi :
http://mises.ro/462/ Frederic Bastiat - Statul
"Statul este marea ficţiune prin intermediul căreia toată lumea se străduieşte să trăiască pe cheltuiala a toată lumea."
1) Exemplul (simplificarea)
1) Exemplul (simplificarea) e net eronat.
"Voi afirma ca exista doar 2 categorii de bunuri de consum: alimentele (de baza) si restul (de lux)".
Intr-adevar insa, e foarte posibil ca tu sa nu fi vrut sa scrii ceea ce tocmai ai scris...
2)"Iar daca nu o reduc si nici nu este un joc de suma nula, mai ramine ca impozitele cresc puterea de cumparare".
Afirmatie iarasi adevarata, dar incompleta: cresc puterea de cumparare a unora pe socoteala celorlalti, adica redistribuie. Problema e ca acesta reditributie nu e voluntara, ci obligatorie, ilegitima, adica total anti-economica. De aici rezulta si "minusul din dreptul sumei" (daca ma pot exprima asa), din faptul ca cresterea impozitelor afecteaza (pana la a distruge) stuctura productiei, pana la urma economia in sine (ansamblul actiunilor interpersonale voluntare efectuate in scopul satisfacerii nevoilor subietive prin consum). Adica scade gradul de bunastare relativa al societatii.
Cu alte cuvinte, un individ vrea sa-si cheltuiasca resursele in functie de nevoile subiective ale sale si statul, prin impunerea si cresterea impozitelor, il obliga sa cheltuiasca acele resurse pe cu totul altceva (strazi, spitale, fantanin arteziene, sali de sport, pensii speciale, cauciucuri de iarna, haine in loc de case, paine in loc de haine, apa in loc de paine etc.).
Ionut
Faptul ca nu ai inteles ce am scris, este problema ta. Mai mult nu pot si nici nu vreau sa te ajut.
Ionut, faci doua afirmatii:
1)" Sa afirmi ca in urma cresterii taxelor puterea de cumparare a cetatenilor scade este o eroare"
2)" [Impozitarea] scade gradul de bunastare relativa al societatii"
La fel de bine pot sa te intreb si eu: cine este "societatea"? Din societate nu fac parte si privilegiatii care fac parte din ceea ce numim "clientela politica"? Astfel de retorisme nu te ajuta cu nimic.
Ar trebui sa te hortarasti care dintre cele doua afirmatii este adevarata si care este falsa.
Redistribuirea prin intermediul statului este ineficienta; in plus, fata de tranzactiile voluntare, ineficienta redistribuirii implica o componenta obiectiva, faptul ca apar costurile birocratice si coruptia, dar si o componenta subiectiva, prin faptul ca bunurile oferite de stat doar in cazuri exceptionale/accidentale pot oferi o satisfactie mai mare consumatorilor in comparatie cu bunurile alese de ei insisi. Pe ansamblu, redistribuirea (si impozitarea ca o conditie estentiala a redistribuirii) scad puterea de cumparare a consumatorilor. Redistribuirea prin intermediul statului este suboptimala.
1) Ce ai scris e perfect
1) Ce ai scris e perfect inteligibil: ai impartit simplist bunurile de consum in 2: de baza -alimentele si de lux - toate celelalte. De aici rezulta ca haina este un bun de lux.
2) "Bunastare relativa" Reciteste!
3) "Redistribuirea prin intermediul statului este suboptimala."
Aceasta este o fraza care se potriveste perfect in cadrul unui curs de utilitarism (una dintre erorile lui Mises). problema principala a redistributiei impuse de stat e alat: ilegitimitatea.
"Redistribuirea prin intermediul statului este ineficienta"
Iarasi eronat, din contra, ea este cumplit de eficienta! Intrebarea e pentru cine?
si care e problema?
Care este problema daca am impartit bunurile in doua categorii? In ce mod influenteaza explicatia mea?
Daca as fi scris "n" bunuri, as fi raspuns astfel:
X(1), X(2), X(3), ... X(N-1), X (N). Oamenii ar fi rentunat la ultimul/ultimele pentru a-si asigura aceeasi cantitate din primul/primele.
"problema principala a redistributiei impuse de stat e alat: ilegitimitatea." Acest "alat" problema nu te ajuta sa intelegi economia, ci doar sa intri in zona prejudecatilor.
1) Care e "primul" bun, cel
Publicaţi un comentariu nou