Emite conţinut

Cum a ucis etatismul Roma antică



Bruce Bartlett

Traducere de Bogdan Tatavura

Începînd cu secolul al III-lea î.E.N., politica economică a Romei a început să contrasteze din ce în ce mai puternic cu cea din lumea elenistică, în special cu Egiptul. În Grecia şi Egipt politica economică a devenit treptat foarte înregimentată (birocratică), privînd indivizii de libertatea de a-şi urmări cîştigul personal în procesul de producţie sau în comerţ, sfărîmîndu-i sub o sarcină grea de impozitare opresivă şi forţînd lucrătorii să muncească în mari colective, în care le-a fost puţin mai bine decît într-un mare stup de albine. Perioada elenistică de mai tîrziu a fost, de asemenea, o perioadă de război aproape constant, care, împreună cu  pirateria extinsă, au închis comerţul maritim. Rezultatul predictibil a fost  stagnarea.

Stagnarea a sporit slăbiciunea statelor din zona mediteraneană, ceea ce explică parţial uşurinţa cu care Roma a fost capabilă să se extindă constant de la începutul secolului al III-lea î.E.N. Din primul secol î.E.N., Roma a fost liderul de necontestat al Mediteranei. Cu toate acestea, pacea nu a urmat victoriei romane,  războaiele civile secîndu-i puterea.

Politicile de piaţă liberă din timpul lui Augustus

După asasinarea lui Cesar în 44 î.E.N., urmaşul său, Octavian, a pus capăt conflictelor interne prin înfrângerea lui Marc Antoniu în bătălia de la Actium în 31 î.E.N. Victoria lui Octavian s-a datorat, într-o măsură semnificativă politicilor sale de apărare a libertăţii economice a Romei împotriva despotismului oriental din Egipt reprezentat de Antoniu, care a fugit în Egipt şi s-a căsătorit cu Cleopatra în 36 î.E.N., după cum observă Oertel (1934: 386) :"Victoria lui Augustus şi a Vestului a însemnat... o înfrângere a tendinţelor înspre capitalismul de stat şi socialismul de stat care s-ar fi putut realiza dacă... Antoniu şi Cleopatra ar fi fost victorioşi. "

Cu toate acestea, perioada îndelungată de război a lăsat semne adînci asupra economiei romane. Impozitele mari şi rechiziţionarea bunurilor de către armată, precum şi inflaţia galopantă şi închiderea drumurilor comerciale, au afectat grav creşterea economică. Mai presus de toate, întreprinzătorii şi comercianţii solicitau pacea şi stabilitatea pentru a-şi reconstrui bunăstarea. Din ce în ce mai mult, cetăţenii Romei au început să creadă că pacea şi stabilitatea ar putea fi menţinută doar dacă puterea politică este centralizată în mîinile unui singur om. Acest om a fost Octavian, care a luat numele Augustus şi a devenit primul împărat al Romei în 27 î.EN., domnind pînă în 14 E.N..

Deşi înfiinţarea principatelor romane a reprezentat o diminuare a libertăţii politice, aceasta a dus la o expansiune a libertăţii economice. [1] Augustus a favorizat clar întreprinderile private, proprietatea privată, precum şi comerţul liber (Oertel 1934: 386; Walbank 1969: 23). Povara impozitării a fost semnificativ ridicată prin eliminarea concesiunii impozitării şi prin regularizarea taxării (Rostovtzeff 1957: 48). Pacea a adus o reluare a schimburilor comerciale şi a comerţului, încurajată de mai multe investiţii romane în drumuri bune şi porturi. În afară de taxele vamale modeste (estimate la 5 % ), comerţul liber era dominant pe tot parcursul Imperiului. A fost, în cuvintele lui Michael Rostovtzeff, o perioadă de " libertate a comerţului aproape completă şi oportunităţi splendide pentru iniţiativa privată " (Rostovtzeff 1957: 54).

Tiberius, al doilea împărat al Romei (14-37 E.N.), a extins politicile lui Augustus pînă în primul secol E.N. Dorinţa sa puternică a fost de a încuraja creşterea economică şi de a crea o clasă solidă de mijloc (burghezia), pe care a văzut-o ca pe coloana vertebrală a Imperiului. Oertel (1939: 232) descrie aceasta situaţie:

Primul secol al erei noastre a cunoscut cu siguranţă un nivel înalt de prosperitate economică, făcînd-o  posibilă prin condiţiile excepţional de favorabile. În cadrul Imperiului, care cuprindea vaste teritorii în care pacea a fost stabilă  şi comunicaţiile au fost sigure, a fost posibilă apariţia burgheziei ale cărei interese principale au fost economice, care a menţinut o formă de economie pe fondul culturii vechiul oraş şi caracterizat de individualism şi întreprinderi private, a produs toate beneficiile inerente unui astfel de sistem. Statul a încurajat deliberat această activitate a burgheziei, direct,  prin intermediul protecţiei guvernului şi politicii economice liberale, care a garantat libertatea de acţiune şi o creştere organică fundamentată pe principiul "laissez faire, laissez aller" şi prin măsuri de încurajare a activităţii economice.

Desigur, libertatea economică nu a fost universală. Egiptul, care a fost proprietatea personală a împăratului roman, a păstrat în mare măsură, sistemul economic socialist (Rostovtzeff 1929, Milne 1927). Cu toate acestea, chiar şi aici unele au apărut libertăţi. Activitatea bancară fost liberalizată, ceea ce va duce la crearea de numeroase bănci private (Westermann 1930: 52). Unele terenuri au fost privatizate, iar monopolurile de stat au slăbit, încurajînd astfel  întreprinderile private, chiar dacă economia a rămas, în mare parte, naţionalizată. [2]

Subvenţiile pentru alimente

Motivul pentru care Egiptul şi-a păstrat sistemul său economic special şi nu i-a fost permis să împărtăşeasca libertatea economică generală a Imperiului Roman este că această ţară a fost principala sursă de aprovizionare cu cereale a Romei. Menţinerea acestui furnizor a avut o importanţă critică pentru supravieţuirea Romei, mai ales ca urmare a politicii de distribuire gratuită de cereale (mai tîrziu de pîine) tuturor cetăţenilor Romei, care a început în 58 î.E.N. În timpul lui Augustus, această măsură a constat în furnizarea gratuită de produse alimentare pentru 200.000 de romani. Împaratul a achitat costul acestui ajutor din propriile sale buzunare, precum şi costul jocurilor de divertisment, în principal, de la fermele sale personale din Egipt. Păstrarea neîntreruptă a fluxurilor de cereale între Egipt şi Roma a fost, aşadar, o sarcină majoră pentru toţi împăraţii romani şi o importantă sursă a puterii lor (Rostovtzeff 1957: 145)

Politica cerealelor gratuite a evoluat treptat o perioadă lungă de timp şi a trecut apoi printr-o ajustare periodică. [3] Geneza acestei practici datează din timpul lui Gaius Gracchus, care în 123 î.E.N. a stabilit politica prin care toţi cetăţenii Romei aveau dreptul să cumpere o raţie lunară de cereale la un preţ fix. Scopul nu a fost atît de mult de a oferi o subvenţie cetaţenilor, cît de a netezi fluctuaţiile sezoniere ale preţurilor cerealelor şi de a permite oamenilor să plătească acelaşi preţ pe întreaga durată a anului.

Sub dictatura lui Sulla, în jurul anului 90 î.E.N., distribuirea cerealelor s-a încheiat. Totuşi, în 73 î.E.N. statul a furnizat din nou cereale cetăţenilor Romei, la acelaşi preţ. În 58 î.E.N., Claudius a desfiinţat tariful fix şi a început să distribuie gratuit cereale. Rezultatul a fost o creştere bruscă a fluxului de săraci din zonele rurale, în Roma, precum şi eliberarea multor sclavi, astfel încît ei să poata beneficia de cereale gratuite. În timpul lui Julius Cesar, 320.000 de oameni primeau gratuit  cereale din care Cesar a redus acest număr la aproximativ 150.000, probabil, prin sporirea atenţiei în privinţa verificării dovezii de cetăţenie, mai degrabă, decît prin limitarea eligibilităţii tradiţionale. [4]

Sub Augustus, numărul de persoane care puteau beneficia gratuit de cereale a crescut din nou la 320.000. În  anul 5 î.E.N. Augustus a început să restrîngă distribuţia gratuită de cereale. În cele din urmă, numărul de persoane care beneficiau de cereale gratuite s-a stabilizat la aproximativ 200.000. Aparent, aceasta a fost o limită absolută şi distribuţia de aici înainte era limitată la cei care deţineau un bilet care le conferea dreptul de a primi cereale. Deşi împăraţii ulteriori au extins ocazional eligibilitatea pentru cereale unor grupuri speciale, cum ar fi Nero prin includerea gărzii pretoriene în 65 E.N., numărul total de persoane care beneficiau de cereale a rămas în esenţă fix.

Distribuirea gratuită de cereale în Roma a rămas în vigoare pînă la sfârşitul Imperiului, cu toate că pîinea coaptă va înlocui cerealele din secolul al III-lea. Sub Septimius Sever (193-211) uleiul a fost, de asemenea, distribuit gratuit. Împăraţii următori au adaugăt, uneori, carne de porc şi vin. În cele din urmă, şi în alte oraşe ale Imperiului, a început, de asemenea, furnizarea de beneficii similare, inclusiv în Constantinopol, Alexandria, Antiohia (Jones 1986: 696-97).

Totuşi, în ciuda politicii de gratuitate a cerealelor, marea masă de cereale din Roma a fost distribuită pe piaţa liberă. Există două motive principale pentru aceasta. În primul rând,  alocarea gratuită a cerealelor era insuficientă pentru trai. În al doilea rând,  cerealele au fost disponibile numai pentru cetăţenii romani adulţi de sex masculin, excluzînd astfel un număr mare de femei, copii, sclavi, străini şi alte categorii de non-cetăţeni care locuiau în Roma. Oficialii guvernamentali au fost, de asemenea, excluşi, în cea mai mare parte, de la acest ajutor. În consecinţă, a rămas o mare piaţă privată de cereale care a fost acoperită de către comercianţii independenţi (Casson 1980).

Impozitarea în Republică şi la începutul Imperiului

Extinderea gratuităţii cerealelor a fost un motiv important pentru creşterea impozitelor în Roma. În primele zile ale Republicii Romane, impozitele au fost destul de modeste, constînd în principal dintr-o multitudine de impozite pe toate formele de proprietate, inclusiv terenuri, case, sclavi, animale, bani şi efecte personale. Rata de bază a fost doar 0,01 % , deşi ocazional a crescut la 0,03 %. A fost folosită în principal pentru a plăti armata în timpul războaielor. În fapt, după aceea, impozitarea a fost de multe ori eliminată (Jones 1974: 161). Impozitele au fost percepute direct de la persoanele fizice, care au fost numărate la recensămintele periodice.

După ce Roma s-a extins prin unificarea Italiei în 272 î.E.N., aşa s-a făcut şi cu impozitele romane. Însă, în provincie principala formă de impozitare a fost un zeciui perceput mai degrabă comunităţilor, decît direct de la persoanele fizice. [5] Acest lucru a existat deoarece rareori au fost efectuate recensăminte, făcînd astfel imposibilă impozitarea directă şi, de asemenea, pentru că a fost mai uşor de administrat. Comunităţile locale aveau să decidă însele cum se împarţea povara fiscală în rîndul propriilor membri (Goffart 1974: 11).

  Colectorii fiscali (publicanii) au fost deseori utilizaţi pentru a colecta taxele din provincii. Ei trebuiau să plătească în avans pentru dreptul de a percepe taxe în anumite zone. La fiecare cîţiva ani, aceste drepturi erau licitate, astfel colectau pentru trezoreria Romei orice creştere a capacităţii impozabile. De fapt, taxatorii împrumutau bani statului, în avans, pentru dreptul de  colectare a taxelor. Au avut, de asemenea, responsabilitatea de a converti în numerar taxele provinciale, care de multe ori erau colectate în natură. [6] Astfel, colectarea impozitelor de către taxatori trebuia să genereze suficiente venituri pentru a le rambursa în avans faţă de stat, plus suficient pentru a acoperi costul de oportunitate (de exemplu, dobînda), costul de tranzacţie  a conversiei în numerar a produselor colectate, precum şi un profit. De fapt, sistemul concesionării dreptului de impozitare a fost destul de profitabil şi a fost un vehicul de investiţii majore pentru cetăţenii bogaţi ai Romei (Levi 1988: 71-94).

Augustus a pus capat concesiunii taxării, din cauza unor reclamaţii din provincii. Interesant, protestele nu au fost cauzate doar de evaluările excesive ale colectorilor fiscali, astfel cum era de aşteptat, dar, de asemenea, s-au datorat faptului că provinciile au fost din ce în ce mai profund îndatorate. A.H.M. Jones (1968: 11) descrie problemele fiscale:

Opresiunea şi extorcarea a început foarte devreme în provincii şi au atins proporţii fantastice în timpul republicii tîrzii. Cei mai mulţi guvernatori au fost în primul rînd interesaţi de dobîndirea gloriei militare şi în a face bani în timpul mandatului lor, iar companiile care colectau taxele se aşteptau să facă profituri ample. De obicei existau conflicte între guvernator şi colectorii de taxe, iar Senatul era prea departe pentru a-şi exercita vreun control efectiv asupra vreunuia. Celălalt mare abuz din provincii a fost extinderea împrumuturilor de bani cu dobînzi exorbitante pentru comunităţile din provincie, care nu puteau strînge destul numerar pentru a satisface atît cererile exorbitante ale colectorilor de impozite şi pentru şantajul perceput de către guvernatori.

Ca urmare a unor astfel de abuzuri, în prima parte a Imperiului, sistemul concesionarii dreptului de taxare a fost înlocuit cu impozitarea directă (Hammond 1946: 85). Provinciile plăteau acum un impozit pe avere de aproximativ unu la sută şi o cotă unică sau un impozit pe cap de adult. Acest lucru, evident, necesita recensăminte regulate cu scopul de stabili populaţia impozabilă şi proprietăţile impozabile. De asemenea, a condus la o schimbare majoră în baza de impozitare (Jones 1974: 164-66). In sistemul concesionarii taxelor , impozitarea a fost în mare măsură, pe baza veniturilor actuale. În consecinţă, producţia a variat în funcţie de condiţiile economice şi climatice. Deoarece colectorii de taxe aveau numai o perioadă limitată de timp pentru a colecta veniturile pe care aveau dreptul sa le colecteze, în mod evident, se concentrau pe colectarea unor astfel de venituri unde acestea au fost cel mai uşor accesibile. Întrucît bunuri precum terenurile au fost dificil de transformat în bani, acest lucru a însemnat că venitul a fost în mod necesar baza de impozitare. Şi din moment ce taxatorii în esenţă licitau împotriva venitului potenţial al comunităţii, acest lucru a însemnat că o mare parte din orice creştere a veniturilor erau preluate de taxatori.

Prin contrast, sistemul Augustinian a fost de departe mai puţin progresiv. Trecerea la cota fixă bazată pe avere şi populaţie, regulariza atît cîştigul sistemului fiscal şi i-a redus foarte mult "progresivitatea". Aceasta se datorează faptului că orice creştere  a capacităţii de impozitare a dus la taxe mai mari în cadrul sistemului de concesionare a dreptuui de impozitare, în timp ce în cadrul sistemului Augustinian, comunităţile au fost răspunzătoare doar pentru o plată fixă. Astfel, orice creştere a veniturilor acumulate ramînea în întregime la oameni şi nu trebuia să fie împărţită cu Roma. Indivizii cunoşteau în prealabil valoarea exactă a taxei percepută lor şi că orice venit peste această sumă le rămînea în întregime a lor. Acest lucru a fost, evident, un stimulent important pentru a produce, de vreme ce rata marginală de impozitare a taxei pe valoarea de mai sus, a fost zero. În termeni economici, se poate spune că nu a existat practic niciun cost social (Musgrave 1959: 140-59). Desigur, în măsura în care veniturile mai mari au crescut averile, unele din aceste cîştiguri erau captate prin reevaluări. Dar, pe termen scurt, sistemul de impozitare a fost extrem de favorabil creşterii economice.

Apariţia şi prăbuşirea creşterii economice

Politicile Romei în favoarea creşterii economice, inclusiv crearea unei mari pieţe comune care să cuprindă întreaga Mediterană, o monedă stabilă şi impozite moderate, au avut un impact pozitiv asupra schimburilor comerciale. Keith Hopkins constată date empirice pentru această observaţie, remarcînd creşterea bruscă a numărului cunoscut de corăbii eşuate datînd din Republica tîrzie şi  începutul Imperiului, comparativ cu perioadele anterioare (Hopkins 1980: 105-06). Creşterea schimburilor comerciale a condus la o creştere a transportului maritim, crescînd astfel probabilitatea ca orice naufragiat supravieţuitor ar putea data din această perioadă. Rostovtzeff (1957: 172) indică faptul că "negoţul şi în special comerţul maritim extern şi inter-provincial, reprezenta principala sursă de avere în Imperiul Roman."

Hopkins (1980: 106-12) de asemenea, evidenţiază că a existat o creştere bruscă a masei monetare în Roma, care a însoţit expansiunea comerţului. El observă, de asemenea, că această extindere a ofertei de bani nu a dus la preţuri mai mari. Ratele dobânzilor s-au redus la cele mai scăzute niveluri din istoria Romei în prima parte a domniei lui Augustus (Homer 1977: 53). Acest lucru sugerează puternic că furnizarea de bunuri şi servicii a crescut aproximativ în acelaşi ritm cu creşterea ofertei de bani. De asemenea, a existat, probabil, o creştere a cererii de numerar, pentru plata impozitelor şi a chiriilor, care ar explica de ce creşterea masei monetare nu a fost inflaţionistă.

În timpul Imperiului timpuriu veniturile au fost atît de abundente încît statul a fost capabil să realizeze un masiv program de lucrări publice. Augustus a reparat toate drumurile din Italia şi Roma, a restaurat templele şi a construit multe altele noi, a construit multe apeducte, băi şi alte clădiri publice. Cu toate acestea, Tiberius a tăiat fondurile programelor de construcţii şi a creat rezerve mari de bani. Acest lucru a condus la o criză financiară în 33 E.N., în care a existat o puternică lipsă de lichidităţi. Acest deficit se poate să fi fost declanşat de o lege a cametei care nu mai fusese aplicată de cîţiva ani, dar a fost din nou pusă în aplicare de către instanţele de judecată în acel moment (Frank 1935). Lipsa banilor şi reducerea cheltuielilor de stat au dus la o scădere bruscă în activitatea economică, care a fost stopată doar cînd statul a oferit împrumuturi mari cu dobîndă zero în vederea furnizării de lichidităţi (Thornton şi Thornton 1990). [7]

Sub Claudius (41-54 E.N.) Imperiul Roman a adăugat ultimul său teritoriu major prin cucerirea Britaniei. Nu mult după aceea, sub Traian (98-117 E.N.), Imperiul a atins cea mai mare expansiune geografică. În consecinţă, statul nu a mai primit venitul suplimentar provenit din tributul provinciilor şi orice creştere a veniturilor a trebuit acum să vină din cadrul Imperiului. Deşi Rostovtzeff (1957: 91) atribuie împăraţilor din dinastia Iulia-Claudia menţinerea politicii augustiniene de tip laissez faire, cererea de venituri deja a început să submineze puterea economiei romane. Un exemplu în acest sens din timpul lui Caligula (37-41 E.N.) este relatat de către Philo (20 î.E.N.-50 E.N. ):

Nu cu mult timp în urmă, un om care a fost numit colector de taxe în ţara noastră, atunci cînd unii dintre cei care păreau că datorează un astfel de tribut, au fugit de sărăcie, de teama unor pedepse intolerabile cînd aceştia au rămas fără bani pentru plata taxelor,  le-au arestat pe soţiile şi copiii lor, precum şi pe părinţii lor, au bătut şi insultat întregi familii şi fiecare tip de insultă şi rele tratamente asupra lor a avut ca scop fie să obţină informaţii în cazul în care fugarii s-au ascuns sau să plătească banii în locul lor, deşi cei rămaşi nu au putut realiza niciuna dintre cele două solicitări, în primul rând, pentru că nu ştiau unde au fugit şi în al doilea rînd, pentru că familiile au fost şi mai sărace de cînd bărbaţii au fugit [Yonge 1993: 610].

Inflaţie şi taxare

Începînd cu domnia lui Nero (54-68 E.N.) există dovezi că cererea de venituri a condus la devalorizarea monedei. Veniturile au fost necesare pentru a plăti creşterea cheltuielilor de apărare şi  birocraţia în creştere. Totuşi, mai degrabă decît să perceapă impozite, Nero şi următorii împăraţi au preferat să devalorizeze moneda prin reducerea conţinutului de metale preţioase al monedelor, fiind  desigur, o formă de impozitare;  în acest caz, o taxă pe soldurile de numerar (Bailey 1956).

În cea mai mare parte a Imperiului, unitatea monetară de bază a fost aureusul de aur, denarul de argint şi sestertul de cupru sau bronz. [8] Aureusul avea 8 grame, denarul 3,9 grame şi un sestert a fost echivalent cu un sfert dintr-un denar. Douăzeci şi cinci de denari echivalau cu un aureus; denarul a fost considerat unitatea monetara de bază şi unitatea de cont.

Aureusul nu circula pe scară largă. În consecinţă, deprecierea a fost, în principal, limitată la denar. Nero a redus conţinutul de argint al denarului la 90 % şi  a redus uşor dimensiunea aureusului cu scopul de a menţine raportul de 25 - 1. Traian (98-117 E.N.) a redus conţinutul de argint la 85 %, dar a fost capabil să menţină rata dintre cele două monede datorită unui mare aflux de aur. De fapt, unii istorici sugerează că el a devalorizat voit denarul tocmai pentru a menţine rata istorică. Devalorizarea a continuat în timpul domniei lui Marcus Aurelius (161-180 E.N.), care a redus  conţinutul de argint al denarului la 75 %; în continuare, Septimius Sever l-a redus la 50 %. Pînă la mijlocul celui de-al III-lea sec.E.N., denarul a avut un conţinut de argint de doar 5 %.

Interesant, devalorizarea continuă nu a îmbunătăţit poziţia fiscală a Imperiului. Aceasta este din cauza Legii lui Gresham ( "moneda rea alungă pe cea bună"). Oamenii au acumulat monedele mai vechi, cu un conţinut mare de argint şi au plătit impozitele cu monedele care au mai puţin argint. Astfel, veniturile "reale" ale guvernul de fapt, au scăzut. Aurelio Bernardi explică:

La început, deprecierea s-a dovedit, fără îndoială, profitabilă pentru stat. Totuşi, în cursul anilor, această eficacitate a fost abuzată iar al II-lea secol de inflaţie a fost foarte mult în dezavantajul finanţelor statului. Preţurile au avut un ritm de creştere prea rapid şi a fost imposibil să se conteze pe o creştere proporţională imediată a veniturilor fiscale, din cauza rigidităţii aparatelor de colectare a taxelor. [9]

Iniţial, guvernul putea obţine venituri suplimentare din vînzarea  proprietăţilor de stat. Mai tîrziu, împăraţii lipsiţi de scrupule ca Domiţian (81-96 E.N.) vor utiliza taxe frauduloase pentru a confisca bunurile bogaţilor. De asemenea, ei vor inventa scuze pentru a cere tribut de la provincii şi bogaţi. Un astfel de tribut, denumit ,, aurum corinarium", a fost pretins voluntar şi plătit în aur, pentru a comemora ocazii speciale, cum ar fi numirea un nou împărat sau o mare victorie militară. Caracalla (198-217 E.N.) a raportat de multe ori astfel de "victorii" dubioase ca o modalitate de a-şi creşte veniturile. Rostovtzeff (1957: 417) numeşte aceste cotizaţii :" jaf pur".

Deşi taxele asupra romanilor de rînd nu au crescut, în mare, cetăţenia a fost extinsă cu scopul de a aduce mai multe persoane în plasa fiscală. Impozitele asupra bogaţilor, însă, brusc au fost crescute, în special cele pe moştenire şi eliberarea de sclavi.

Ocazional, povara fiscală va fi ridicată prin anularea unor taxe indirecte sau alte măsuri. O astfel de ocazie s-a produs în scurta domnie a lui Pertinax (193 E.N.), care l-a înlocuit pe hrăpăreţul Commodus (176-192 E.N.). După cum arată Edward Gibbon (1932: 88):

Deşi a fost adoptată orice măsură posibilă de extorcare şi nedreptate care ar fi putut colecta proprietatea subiectului în cufărul princiar, rapacitatea lui Commodus a fost atît de inadecvată pentru extravaganţa sa, încît cînd a murit, nu mai mult de trei tone şi jumătate au fost găsite în trezoreria epuizată, pentru a acoperi cheltuielile curente ale administraţiei publice, precum şi a acoperi cererea presantă a unei donaţii, pe care noul împărat a fost obligat să o promită gărzii pretoriene. Totuşi, în aceste circumstanţe dificile, Pertinax a avut dorinţa generoasă de a opri toate impozitele opresive inventate de Commodus şi de a anula toate creanţele nedrepte ale trezoreriei, declarînd Senatului printr-un decret, "că a fost mai fericit să administreze cu nevinovăţie o republică slabă, decît să achiziţioneze bogăţii prin tiranie şi dezonoare ".

Socialismul de stat

Din păcate, Pertinax a fost o excepţie. Majoritatea împăraţilor au continuat politicile de devalorizare şi taxe din ce în ce mai grele percepute în principal de la bogaţi. Războiul împotriva bogăţiei nu a fost exclusiv din cauza cerinţelor pur fiscale, dar a fost, de asemenea, o parte a unei politici conştiente de exterminare a clasei senatoriale, care a domnit la Roma din cele mai vechi timpuri, cu scopul de a elimina orice potenţiali rivali ai împăratului. Din ce în ce mai mult, împăraţii au început să creadă că armata a fost singura sursă de putere şi şi-au concentrat eforturile pe susţinerea armatei cu orice preţ.

Pe măsură ce averile private ale Imperiului au fost confiscate treptat sau impozitate masiv,  creşterea economică, eliminată sau ascunsă, a încetinit pînă la un blocaj total. Mai mult decît atît, o dată ce bogaţii nu au mai putut să plătească statului facturile, implacabil sarcina a căzut pe clasele mai mici, astfel că oamenii din clasa mijlocie au suferit, de asemenea, de pe urma deteriorării condiţiilor economice. Rostovtzeff afirma, "cu cît mai mare a fost presiunea statului asupra claselelor superioare, cu atît condiţiile de trai au devenit mai intolerabile pentru clasele de jos" (Rostovtzeff 1957: 430).

În acest moment, în cel de-al treilea secol E.N., piaţa monetară s-a prabuşit complet. Cu toate acestea, cererile militare ale statului au rămas ridicate. Frontierele Romei au fost supuse unei presiuni continue din partea triburilor germanice în Nord şi din partea Persiei în Est. Mai mult decît atît, era de înţeles, în mod explicit pentru toată lumea, că puterea şi poziţia împăratului depindea în întregime de suportul armatei. Astfel, satisfacerea nevoilor armatei era mai presus de toate, indiferent de consecinţele asupra economiei private.

Odată cu colapsul pieţei monetare, sistemul normal de impozitare, de asemenea, s-a prabuşit. Aceasta a forţat statul să aproprieze resursele necesare indiferent de oriunde puteau fi găsite. Alimentele şi vitele, de exemplu, au fost rechiziţionate direct de la fermieri. Alţi producători au fost, de asemenea, obligaţi să ofere ceea ce ar fi putut avea nevoie armata. Rezultatul, a fost desigur, haosul, numit de Rostovtzeff (1957: 449) "terorismul permanent". În cele din urmă, statul a fost forţat să oblige oamenii să continue munca şi să producă.

Rezultatul a fost un sistem în care persoanele au fost obligate să lucreze la locul lor de muncă şi să rămână în aceeaşi profesie, cu o foarte mică libertate de a se muta sau de a-şi schimba locul de muncă. Fermierii, precum şi copiii lor, au fost legaţi de teren facîndu-se cereri similare pentru toţi ceilalţi lucrători, producători şi artizani. Chiar şi soldaţii au fost nevoiţi să rămînă soldaţi pe viaţă, iar fiii lor să îi urmeze. Restul, membri ai claselor superioare au fost presaţi să furnizeze servicii municipale, cum ar fi colectarea taxelor, fără a fi plătiţi. Şi cînd colectarea taxelor fiscale era sub nivelul cerut de stat, erau nevoiţi să plătească diferenţa de la sine. Aceasta a condus la eforturi suplimentare pentru a ascunde orice avere ce a rămas în Imperiu, în special în rândul celor care au mai găsit modalităţi de a prospera. În mod obişnuit, cetăţenii ar fi sărbătorit averea nou realizată, acum depuneau toate eforturile pentru a părea săraci ca oricine altcineva, ca nu cumva să devină responsabili pentru furnizarea serviciilor municipale din propriile lor buzunare.

Permanenta intervenţie frauduloasă  a statului în mecanismele intime ale economiei, de asemenea, a erodat creşterea economică. Rezultatul a fost creşterea feudalizării economiei şi prăbuşirea completă a diviziunii muncii. Oamenii au fugit la ţară şi au început să practice agricultura de subzistenţă sau ei înşişi s-au alaturat aşezărilor bogaţilor, care au operat cît mai mult posibil ca sisteme închise, pentru a-şi acoperi toate nevoile proprii şi au încercat să nu se angajeze deloc în comerţ. În acelaşi timp, a fost abandonat mult teren care a rămas necultivat sau a căzut în mîinile statului, a cărei conducere, greşită în general, a condus la un declin în producţie.

Reformele Împăratului Diocleţian

Pînă la sfârşitul celui de-al III-lea secol, Roma a ajuns în mod clar la o criză profundă. Statul nu mai putea obţine suficiente resurse nici chiar prin constrîngere şi a fost obligat să se bazeze tot mai mult pe deprecierea monedei pentru a-şi creşte veniturile. În timpul domniei lui Claudius II Gothicus (268-270 EN) conţinutul de argint al denarului a scăzut pînă la 0,02 % (Michell 1947: 2). Ca urmare, preţurile au explodat. O măsură egipteană de grîu, de exemplu, care era vîndută pentru şapte-opt drahme în cel de-al doilea secol, costa acum 120.000 de drahme. Acest lucru sugerează o inflaţie de 15.000 % în timpul celui de-al III-lea secol (Rostovtzeff 1957: 471).

În cele din urmă, însăşi supravieţuirea statului a fost în joc. În acel moment, împăratul Diocleţian (284-305 EN) a acţionat. El a încercat să oprească inflaţia cu un vast sistem de controale asupra preţului tuturor serviciilor şi mărfurilor. [10] Aceste controale au fost justificate de credinţa lui Diocletian că inflaţia s-a datorat în principal speculaţiilor şi tezaurizării, mai degrabă, decît din cauza deprecierii monedei. Aşa cum a spus el, în preambulul edictului său din 301 E.N.:

Pentru cel căruia îi este atît de greu şi care este atît de lipsit de sentimente umane, care nu poate sau nu a perceput mai degrabă că în comerţul desfăşurat în pieţe sau în viaţa de zi cu zi a oraşelor, preţurile necumpătate sînt atît de larg răspândite încît pasiunea deshămată pentru cîştig nu se reduce nici prin abundenţa de bunuri, nici în anii fructuoşi, aşa că, fără îndoială, oamenii care sînt ocupaţi în aceste afaceri, constant planifică să controleze vîntul, vremea şi mişcările stelelor şi, răi cum sînt, ei nu pot suporta irigarea domeniilor fertile de ploile de sus, care aduc speranţa recoltelor viitoare, deoarece aceştia le socotesc pierderi pentru propriile afaceri dacă abundenţa vine prin moderarea vremii [Jones 1970: 310].

În ciuda faptului că pedeapsa cu moartea a fost aplicată pentru încălcări ale controlului preţurilor, a fost un eşec total. Lactantius (1984: 11), un contemporan al lui Diocleţian, ne spune că a fost mult sînge vărsat peste "lucruri mici şi ieftine " şi că mărfurile au dispărut de la vînzare. Totuşi, " preţurile au crescut mult mai rău." În cele din urmă, "după ce mulţi si-au gasit moartea, a apărut necesitatea absolută de abrogare a legii."

Oricum, alte reforme ale lui Diocleţian au avut mai mult succes. Piatra de temelie a politicii economice a lui Diocleţian a fost la rîndul său, existenţa politicilor de rechiziţionare ad-hoc pentru a obţine resurse pentru stat într-un sistem reglementat. [11] Deoarece banii erau lipsiţi de valoare, noul sistem a fost bazat pe colectarea taxelor în forma  bunurilor şi serviciilor, dar regularizate într-un buget, astfel încît statul ştia exact ce avea nevoie şi contribuabilii au ştiut exact cît de mult  trebuiau să plătească.

Calcule atente au fost făcute pentru a şti exact cît de multe cereale, haine, ulei, arme sau alte bunuri erau necesare pentru a susţine un singur soldat roman. Astfel, pornind de la cerinţele militare, statul a făcut un calcul pentru valoarea totală a bunurilor şi serviciilor de care ar avea nevoie într-un anumit an. Pe de altă parte, a fost necesar, de asemenea, să se calculeze ce contribuabili erau capabili să ofere bunurile şi serviciile necesare. Acest lucru necesita un recensămînt masiv, aplicat nu doar persoanelor, ci şi resurselor, în special terenurilor cultivate. Terenurile au fost clasificate în funcţie de productivitate. Lactantius (1984: 37) arăta că, "domeniile au fost măsurate brazdă cu brazdă, s-au numărat pomii şi butaşii de viţă de vie, orice animal a fost înregistrat şi fiecare membru al populaţiei a fost notat".

Capacitatea de impozitare a fost măsurată în termeni de "cap", ce reprezenta un singur om, familia lui, pamîntul său şi ceea ce ei ar fi putut produce. [12] Nevoile statului au fost măsurate în termeni de "annona", ce reprezenta costul de a menţine un singur soldat timp de un an. Cu aceste două măsuri, calculate cu precizie, a fost posibil de fapt să aibă un buget real şi un sistem de impozitare bazat în întregime pe bunuri şi servicii reale. Evaluările au fost făcute şi resursele colectate, transportate şi depozitate pentru a fi utilizate de stat.

Deşi o armată în mişcare ar putea rechiziţiona bunuri sau de servicii atunci cînd este nevoie, rezultatul reformei lui Diocleţian a fost în general pozitiv. Contribuabilii cel puţin ştiau în prealabil, ce au fost obligaţi să plătească, decît să fie nevoiţi să sufere confiscarea ad-hoc. De asemenea, sarcina fiscală a fost extinsă la o scară mai mare, în loc de un caz singular în care se încadrează un nefericit, astfel, povara taxării a fost redusă pentru mulţi romani. În acelaşi timp, cu o bună disponibilitate a resurselor, de acum înainte statul îşi putea planifica şi desfăşura mai bine operaţiunile militare.

Pentru a menţine acest sistem, în care oamenii au fost legaţi de terenuri, de casă, de locul de muncă, Diocleţian a transformat practica ad-hoc anterioară. Lucrătorii au fost organizaţi în bresle şi întreprinderile în corporaţii numite collegia. Ambele au devenit de facto organe de stat care controlau şi conduceau membrii acestora să lucreze şi să producă pentru stat.

Căderea Romei

Constantin (308-337 E.N.) a continuat politicile lui Diocleţian de înregimentare a economiei, prin legarea lucrătorilor şi a descendenţilor acestora chiar mai puternic de glie sau de locul lor de muncă (Jones 1958). De exemplu, în 332 el a emis următorul ordin:

"Orice persoană în a cărei posesie se găseşte un serv care aparţine altuia, nu numai că va restabili servul la locul său de origine, dar, de asemenea, îşi asumă taxa fiscală pe cap pentru acest om, pentru perioada în care a fost cu el. Servii , de asemenea, ....pot fi legaţi cu lanţuri şi reduşi la condiţia de sclavi, astfel încît, în temeiul unei condamnări, ei trebuie să fie obligaţi să-şi îndeplinească sarcinile specifice în slujba oamenilor liberi "[Jones 1970: 312].

În pofida acestor eforturi, terenul a continuat să fie abandonat, iar comerţul, în cea mai mare parte, a încetat (Rostovtzeff 1926). Industria a fost mutată în provincie, practic lăsînd Roma ca o scoică goală economic care primea încă impozite, cereale şi alte mărfuri produse în provincii, dar care nu producea mai nimic. Mulţimea din Roma şi favoriţii palatului nu produceau nimic, dar continuu, cereau mai mult, ceea ce ducea la o povară fiscală intolerabilă asupra claselor productive. [13]

La cincizeci de  ani după Diocleţian, povara fiscală romană aproape s-a dublat, ceea ce va face imposibil pentru micii fermieri să trăiască din producţia lor (Bernardi 1970: 55). [14] Aceasta este ceea ce a condus la prabuşirea finală a economiei (Jones 1959). Lactantius (1984: 13) a scris:

Numărul de beneficiari a început să depăşească numărul de contribuabili de atît de mult încît, în urma epuizării resurselor agricultorilor din cauza dimensiunilor enorme ale rechiziţiilor, domeniile au devenit pustii şi terenurile cultivate au fost transformate în păduri.

Deşi Constantin a depus un efort de a restabili moneda, împăraţii ulteriori au reluat devalorizarea, avînd ca rezultat renaşterea preţurilor inflaţioniste (West 1951). Împăratul Iulian (360-363 E.N.), de asemenea a refuzat să creadă că inflaţia a fost cauzată de devalorizarea monedei, ci, mai degrabă, a înclinat să creadă că a fost cauzată de către comercianţii care stocau marfa în magazinele lor. Pentru a dovedi această ipoteză, el şi-a trimis propria rezervă de cereale în piaţa Antiohiei. Potrivit lui Gibbon (1932: 801),

Consecinţele ar fi putut fi prevăzute şi s-au simţit imediat. Grîul imperial a fost achiziţionat de  negustorii bogaţi; proprietarii terenurilor sau depozitelor de cereale din oraş au stopat aprovizionarea obişnuită, iar cantităţile mici care au apărut pe piaţă au fost vîndute în secret la un preţ ridicat şi ilegal.

Deşi a fost avertizat că politicile sale nu vor genera preţuri mai mici, ci, mai degrabă , ar exacerba penuria, Iulian, totuşi, a continuat să creadă în politica sa şi a pus eşecul pe seama ingratitudinii persoanelor (Downey, 1951).

Pe de altă parte, cu toate acestea, Iulian a fost mai luminat. În domeniul politicii fiscale, a arătat sensibilitate şi percepţie. El a înţeles că principalul motiv pentru problema fiscală a statului a fost o povară excesivă de impozitare care apăsa inegal asupra populaţiei. Bogaţii au fost capabili în mod eficient să se sustragă impozitării prin măsuri legale şi ilegale, cum ar fi mita. Prin contrast, cetăţeanul de rînd a fost neputincios împotriva solicitărilor din ce în ce mai brutale ale colectorilor de taxe.

Măsurile anterioare întreprinse pentru a uşura povara fiscală au fost ineficiente, deoarece au exonerat numai pe bogaţi. Constantin, de exemplu, a căutat să uşureze sarcina fiscală prin reducerea numărului de unităţi de impozitare (caputs) pentru care un anumit district a fost responsabil. În practică, acest lucru a însemnat că numai bogătaşii au beneficiat de o oarecare reducere a taxelor. Iulian, totuşi, prin tăierea cotelor de impozitare, a asigurat reducerea impozitelor pentru toţi oamenii. De asemenea, el a încercat să lărgească baza de impozitare prin eliminarea unora dintre scutirile de taxe, pe care multe grupuri, mai ales bogaţii, le-au obţinut de la împăraţii precedenţi (Bernardi 1970: 59, 66).

Veniturile statului au rămas inadecvate pentru menţinerea apărării naţionale. Aceasta a condus în cele din urmă la creşteri suplimentare ale impozitelor, cum ar fi creşterea impozitelor pe vînzări de de la 1 % la 4,5 %  în 444 E.N. (Bernardi 1970: 75). Oricum, veniturile statului au continuat să se contracte, pe masură ce contribuabilii investeau timp, efort şi bani în scheme de evaziune fiscală. Astfel, chiar dacă ratele de impozitare au crescut, veniturile fiscale au scăzut, grăbind declinul statului roman (Bernardi 1970: 81-3). Pe scurt, contribuabilii se sustrăgeau impozitării prin retragerea cu totul din societate. Proprietarii de teren mari, puternici, pentru a putea evita impozitarea prin mijloace legale sau ilegale, au început să organizeze mici comunităţi în jurul lor. Micii proprietari, falimentaţi de sarcina grea a impozitării, s-au aruncat la mila marilor proprietari, devenind servi sau chiar sclavi. (Sclavii, desigur, nu plăteau impozite.) Acest fenomen a fost atît de larg răspândit şi a adus prejudicii atît de mari veniturilor statului încît, în 368 E.N. împăratul Valens a declarat ilegal ca un să om poată renunţa la libertatea sa pentru a se pune sub protecţia unui mare proprietar de pămînt (Bernardi 1970: 49).

În final, nu au mai existat bani pentru a plăti armata, construi forturi sau nave ori pentru a proteja frontiera. Invaziile barbare, care au fost lovitura finală asupra statului Roman în cel de-al V-lea secol, au reprezentat pur şi simplu apogeul a trei secole de deteriorare a capacităţii fiscale a statului de a se apăra. Într-adevăr, mulţi romani i-au considerat pe barbari ca salvatori de la o povară fiscală oneroasă. [15]

Deşi căderea Romei apare în istorie ca un eveniment cataclismic, pentru cea mai mare parte a cetăţenilor romani a avut un impact foarte mic asupra modului lor de viaţă. Cum a arătat Henri Pirenne (1939: 33-62), o dată ce invadatorii au înlăturat guvernul roman au început sa guverneze ei înşişi. În acel moment, nu mai au nici un stimulent de a jefui, ci, mai degrabă, au încercat să ofere pace şi stabilitate în zonele controlate de ei. La urma urmei, cu cît erau mai bogaţi supuşii lor cu atît le era mai mare capacitatea de taxare.

În concluzie, căderea Romei s-a datorat fundamental din cauza deteriorarii economice, rezultată din impozite exagerate, inflaţie şi reglementare excesivă. Taxele din ce în ce mai mari nu au reuşit să ridice veniturile, deoarece contribuabilii bogaţi s-au putut sustrage acestui gen de de taxe, în timp ce clasa de mijloc  (şi capacitatea sa de a plăti taxe) a fost exterminată. Deşi în final căderea Imperiului Roman în Occident (în Est a continuat pe jumătate ca Imperiul Bizantin) a fost un eveniment de o mare importanţă istorică, pentru majoritatea romanilor a fost o uşurare.

 

Referinte

Bailey, M.J. (1956) "The Welfare Cost of Inflationary Finance." Journal of Political Economy 64(2): 93-110.

Bernardi, A. (1970) "The Economic Problems of the Roman Empire at the Time of Its Decline." In Cipolla, C. (ed.) The Economic Decline of Empires, 16-83. London: Methuen.

Brown, W.A. (1887) "State Control of Industry in the Fourth Century." Political Science Quarterly 2(3): 494-513.

Brunt, P.A. (1966) "The Roman Mob." Past and Present (December): 3-27.

Brunt, P.A. (1981) "The Revenues of Rome." Journal of Roman Studies 71: 161-72.

Casson, L. (1980) "The Role of the State in Rome's Grain Trade." Memoirs of the American Academy in Rome 36: 21-29.

Downey, G. (1951) "The Economic Crisis at Antioch Under Julian the Apostate." In Coleman-Norton, P.R. (ed.) Studies in Roman Economic and Social History in Honor of Allan Chester Johnson, 312-21. Princeton, N.J.: Princeton University Press.

Duncan-Jones, R. (1990) Structure and Scale in the Roman Economy. New York: Cambridge University Press.

Frank, T. (1935) "The Financial Crisis of 33 A.D." American Journal of Philology 56(4): 336-41.

Gibbon, E. (1932) The Decline and Fall of the Roman Empire, Vol. 1. New York: Modern Library.

Goffart, W. (1974) Caput and Colonate: Towards a History of Late Roman Taxation. Toronto: University of Toronto Press.

Graser, E.R. (1940) "The Edict of Diocletian on Maximum Prices." In Frank, T. (ed.) An Economic Survey of Ancient Rome, Vol. 5, 310-421. Baltimore, Md.: The Johns Hopkins Press.

Gunderson, G. (1976) "Economic Change and the Demise of the Roman Empire." Explorations in Economic History 13(1): 43-68.

Hammond, M. (1946) "Economic Stagnation in the Early Roman Empire." Journal of Economic History, suppl.6: 63-90.

Homer, S. (1977) A History of Interest Rates, 2nd ed. New Brunswick, N.J.: Rutgers University Press.

Hopkins, K. (1980) "Taxes and Trade in the Roman Empire (200 B.C-AD. 400)." Journal of Roman Studies 70: 101-25.

Jones, A.H.M. (1953) "Inflation Under the Roman Empire." Economic His-tory Review, 2nd series, 5(3): 293-318.

Jones, A.H.M. (1958) "The Roman Colonate." Past and Present (April): 1-13. Jones, A.H.M. (1959) "Over-Taxation and the Decline of the Roman Empire." Antiquity 33: 39-43.

Jones, A.H.M. (1968) A History of Rome Through the Fifth Century. Vol. 1, The Republic. New York: Harper & Row.

Jones, A.H.M. (1970) A History of Rome Through the Ffth Century. Vol. 2, The Empire. New York: Harper & Row.

Jones, A.H.M. (1974) "Taxation in Antiquity." In Brunt, PA. (ed.) The Roman Economy: Studies in Ancient Economic and Administrative History, 151-85. Oxford: Basil Blackwell.

Jones, A.H.M. (1986) The Later Roman Empire, 2 vols. Baltimore, Md.: The Johns Hopkins Press.

Kent, R.G. (1920) "The Edict of Diocletian Fixing Maximum Prices." Univer-sity of Pennsylvania Latv Review 69(1): 35-47.

Lactantius (1984) De Mortibus Persecutorum. Edited and translated by J.L. Creed. New York: Oxford University Press.

Levi, M. (1988) Of Rule and Revenue. Berkeley: Univ ersity of California Press. Luzzatto, C. (1961) An Economic History of Italy From the Fall of the Roman Empire to the Beginning of the 16th Century. London: Routledge and Kegan Paul.

Milne, J.C. (1927) "The Ruin of Egypt by Roman Mismanagement." Journal of Roman Studies 17: 1-13.

Moss, L.B. (1935) The Birth of the Middle Ages, 395-814. New York: Oxford University Press.

Musgrave, R.A. (1959) The Theory of Public Finance. New York: McGraw-Hill.

Muth, R. (1994) "Real Land Rentals in Early Roman Egypt." Explorations in Economic History 31(2): 210-24.

Oertel, F. (1934) "The Economic Unil3cation of the Mediterranean Region: Industry, Trade, and Commerce." Cambridge Ancient History 10: 382-424. London: Cambridge University Press.

Oertel, F. (1939) "The Economic Life of the Empire." Cambridge Ancient History 12: 232-81. London: Cambridge University Press.

Pirenne, H. (1939) Mohammed and Charlemagne. London: George Allen and Unwin.

Rickman, G. (1980) The Corn Supply of Ancient Rome. New York: Oxford University Press.

Rostovtzeff, M. (1926) "The Problem of the Origin of Serfdom in the Roman Empire." Journal of Land and Public Utility Economics 2(2): 198-207.

Rostovtzeff, M. (1929) "Roman Exploitation of Egypt in the First Century A.D." Journal of Economic and Business History 1(3): 337-64.

Rostovtzeff, M. (1957) The Social and Economic History of the Roman Empire, 2nd ed., 2 vols. London: Oxford University Press.

Tanzi, V. (1977) "Inflation, Lags in Collection, and the Real Value of Tax Revenue." IMP Staff Papers 24(1): 154-67.

Thornton, M.K., and Thornton, R.L. (1990) "The Financial Crisis of A.D. 33: A Keynesian Depression?" Journal of Economic History 50(3): 655-62.

Veyne, P. (1990) Bread and Circuses. New York: Viking Penguin. Walbank, F.W. (1969) The Awful Revolution. Toronto: University of Toronto Press.

Walbank, F.W. (1987) "Trade and Industry under the Later Roman Empire of the West." Cambridge Economic History of Europe 2, 2nd ed., 71-131. London: Cambridge University Press.

West, L.C. (1951) "The Coinage of Diocletian and the Edict on Prices." In Coleman-Norton, P.R. (ed.) Studies in Roman Economic and Social History in Honor of Allan Chester Johnson , 290-30 1. Princeton: Princeton Univer-sity Press.

Westermann, W.L. (1930) "Warehousing and Trapezite Banking in Antiq-uity." Journal of Economic and Business History 3(1): 30-54.

Williams, 5. (1985) Diocletian and the Roman Recovery. New York: Methuen. Yonge, CD. (1993) The Works of Philo. Peabody, Mass.: Hendrickson Publishers.

 


Foarte bun articolul,

Foarte bun articolul, multumesc ptr traducere.

Publicaţi un comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public.