De ce utilitatea marginală nu poate fi niciodată negativă
Cosmin Marinescu
În prezent, nu există manual mainstream de microeconomie care să nu dedice pagini întregi, cu teorie şi aplicaţii, diverselor analize formalizate asupra utilităţii. „Funcţii obiectiv” frumos derivabile, algoritmi matematici care se deşiră impecabil, grafice sofisticate cu şi fără puncte de inflexiune etc. formează un întreg arsenal didactic pe care economiştii autori de manuale le aşează, cu straniu devotament, în bagajul considerat indispensabil pentru analiza ştiinţifică a utilităţii. Acesta este tabloul metodologic prin care manualele „avansate”, „moderne”, de economie caută să îşi convingă studenţii asupra teoriei utilităţii. Pe de o parte, cu preţul matematizării aproape a fiecărui rând de teorie economică şi, pe de altă parte, prin întunecarea realismului economic şi a fiinţei umane cu ipotezele nirvane din modelul lui „homo oeconomicus”[1].
Nu îmi propun, în aceste rânduri, să dezbat avalanşa de ipoteze irelevate în haina cărora este îmbrăcat, cu microscopice pretenţii ştiinţifice, „consumatorul” din manual. Voi insista doar asupra „utilităţii marginale negative”, şi a confuziilor grosolane care domnesc nestingherit prin manualele de economie[2] cu privire la abaterea „negativă” a utilităţi marginale.
Raţionamentul comun este următorul: dacă utilitatea economică prinde viaţă, ştiinţific, prin legea utilităţii marginale descrescânde, atunci tot ceea ce ne rămâne de făcut este să desenăm, grafic şi argumentativ, scăderea utilităţii marginale. Pe măsură ce consumul avansează, utilitatea marginală – asociată fiecărei ultime unităţi din bunul consumat – se diminuează, astfel încât fiecare unitate sau etapă a consumului „aduce” o utilitate din ce în ce mai mică. Altfel spus, refrenul legii utilităţii marginale ar suna astfel: „mărimea intensităţii unei nevoi descreşte progresiv, pe măsură ce respectiva nevoie este satisfăcută continuu şi neîntrerupt”. Iar satisfacerea nevoii indică atingerea, prin consum, a „pragului de saturaţie”, adică acel nivel al consumului la care utilitatea totală este maximă şi, în mod corespunzător, utilitatea marginală este zero.
În acest punct intervine în scenă „utilitatea marginală”, pe fondul unui consum ce se întinde dincolo de pragul de saturaţie. Se arată, astfel, cum consumatorul ajunge să nu mai obţină satisfacţie, utilitate, ci tocmai reversul, adică insatisfacţie, deci utilitate marginală negativă.
Cel mai adesea, autorii recurg la impactul plastic al unor exemple decupate, în general şi mai mult sau mai puţin inspirat, din „regnul” alimentar: Ana are mere şi, cu fiecare măr pe care îl mănâncă, utilitatea marginală devine tot mai redusă, până la zero, corespunzător atingerii pragului de saturaţie.
În continuare, însă, impactul plastic al exemplelor alimentare capătă brusc paloarea naivităţii, odată cu „scuza” utilităţii marginale negative: dacă Ana continuă să mănânce mere dincolo de nivelul pragului de saturaţie, atunci merele în plus nu vor mai „aduce” satisfacţie, ci din contră, insatisfacţie. Iar cum fiecare realizează că măcar o dată în viaţă a mâncat prea mult, şi i-a fost şi rău, pe această cale, nu mai rămâne decât apelul la quot erat demonstrandum.
Din fericire, în ştiinţă, demonstraţiile nu necesită apelul la experienţe personale, şi nici măcar la experienţe. Însă, nu îmi propun să descompun aici, tocmai în acest punct al discuţiei, natura a priori a ştiinţei economice, despre care am scris şi cu alte ocazii.
Ceee ce este important acum ţine, mai degrabă, de desluşirea coerenţei din agumentul standard în favoarea utilităţii marginale negative. Dar pentru aceasta, ne vom întoarce la Ana şi la pasiunile ei alimentare. Cum, adică, ne putem imagina că Ana continuă să mănânce mere chiar dacă nevoia sa de fructe a fost satisfăcută, adică dincolo de pragul saturaţiei sale? Avem, oare, senzaţia că oamenii utilizează mijloace pentru a atinge scopuri și uită, uneori, să se mai oprească din acțiunile lor? Poate numai dacă Ana nu este numele unei persoane, care face alegeri la fel ca toate celelalte persoane, ci marca unui storcător de fructe pe care proprietarul îl poate uita în priză, în funcţionare continuă, atunci când, pe moment, acordă prioritate unui alt scop, deci şi unui alt mijloc.
Căci nu putem cădea în păcatul (metodologic) primar de a considera că doar unii consumatori sunt raţionali[3], şi anume aceia care se înfruptă din reţetele matematice de maximizare a utilităţii totale. În realitate, oamenii nu optimizează nici în funcţie de panta curbelor de indiferenţă, aflată la întâlnirea secretă – în grafic tangentă – cu linia bugetului, şi nici prin apelul la egalizarea utilităţii marginale pe unitatea monetară, aşa cum demonstra matematic Paul Samuelson, celebrul laureat Nobel cu cele mai multe ediţii autocontradictorii ale la fel de celebrului său manual de economie.
Exemplul aflat în discuţie ridică, însă, o întrebare esenţială: de ce alege Ana să mănânce şi merele pe care economistul le consideră aflate „dincolo de pragul de saturaţie”? De fapt, cum stabileşte economistul că Ana consumă mere „regulamentar” sau, nu cumva, a depăşit „pragul de saturaţie” şi o paşte, deci, accidentul „utilităţii marginale negative”? De vreme ce utilitatea este un fenomen economic pur subiectiv, Paul Samuelson nu poate să stabilească, în ciuda oricâtor formule matematice, care este cantitatea de mere prin care Ana ajunge, de fiecare dată, la „saţietate”.
Haideţi să ne imaginăm că, de câteva ore bune, Ana mănâncă mere încontinuu şi nu dă niciun semn că s-ar opri curând. În aceste condiţii, probabil că Paul deja a apelat 112, pentru ca medicii (utilitarişti, neapărat J) să fie gata să intervină asupra efectelor nocive ale „utilităţii marginale negative”. În realitate, pragul de saturaţie este subiectiv, diferit de la persoană la personă, funcţie de intensitatea nevoilor acesteia. Numai Ana poate să ne spună când ajunge la saţietate, şi nici atunci nu avem certitudinea deplină că, în declaraţiile şi acţiunile sale, nu are o altă motivaţie decât cea presupusă în cadrul exemplului, şi anume pofta de mânca mere, aşa cum vom vedea în continuare.
Ce am putea spune dacă Ana a mâncat deja 50 de mere şi continuă cu zâmbetul pe buze? Nimic semnificativ, poate doar concluzia că Ana nu a atins încă „pragul de saturaţie”. Dar dacă, după cel de-al 51-lea măr, în locul zâmbetului încântător, pe faţa Anei apar semnele durerilor de stomac? Oare rezultă de aici, în mod necesar, că Ana a păşit dincolo de pragul de saturaţie, adică pe câmpul nedorit al „utilităţii marginale negative”? Nici pomeneală. Faptul că, prin acţiunile lor, oamenii nu obţin neapărat rezultatele dorite nu înseamnă că „utilităţile marginale” au devenit „negative”. Pentru că altfel am nesocoti însăşi semnificaţia „utilităţii”, aşa cum este definită ea, inclusiv în manualele de economie, care comit în textele lor eroarea de a abdida, în sfera concluziilor, de la reperele definiţiilor, fără nicio mustrare de (con)ştiinţă într-ale coerenţei şi rigorii logice.
Problema esenţială ţine de faptul că utilitatea este o categorie economică a priori prin însăşi definirea şi operaţionalizarea sa. „Utilitatea” este categoria ştiinţifică fundamentală în jurul căreia economiştii îşi construiesc, aproape de secole, explicaţiile. Orice teorie elementară a valorii şi a preţurilor trebuie să înceapă de la testul utilităţii economice. Nimic nu este mai simplu decât a înţelege că oamenii evaluează lucrurile în funcţie de capacitatea anticipată a acestora de a aduce satisfacţie, utilitate.
În general, utilitatea este definită prin satisfacţia pe care o persoană anticipează (speră, doreşte etc.) să o obţină prin consumul unei anumite cantităţi dintr-un bun economic ori prin desfăşurarea unei acţiuni. Aşadar, utilitatea este ceea ce se întâmplă în mintea persoanei înainte de a acţiona, înainte de a mânca mere sau banane etc. Utilitatea semnifică importanţa, însemnătatea pe care oamenii o atribuie, prin evaluare ex-ante, diferitelor cantităţi din mijloacele lor economice. Când spunem că, pentru Ana, utilitatea unui măr ar fi superioară utilităţii unei banane[4], aceasta ar însemna că Ana anticipează că mărul îi va aduce o satisfacţie mai mare decât consumul unei banane. Aşadar, utilitatea marginală nu este decât o utilitate aşteptată, nu satisfacţia obţinută în fapt.
De exemplu, ce am putea spune dacă Anei i se face rău după ce mănâncă un singur măr? Că a depăşit deja „pragul de saturaţie”, precum în cazul celui de-al 51-lea măr? Răspunsul este Nu, atât pentru primul măr, cât şi pentru cel de-al 51-lea. Aceasta deoarece Ana a ales să mănînce mărul respectiv, în virtutea unei evaluări pozitive: Ana a atribuit mărului respectiv o „utilitate marginală pozitivă”, adică şansa de a obţine o anumită satisfacţie. Faptul că satisfacţia dorită nu a fost obţinută, nu schimbă natura evaluării anticipative, căci în virtutea acestei anticipări favorabile Ana a decis să acţioneze, să mănînce mărul respectiv. Nu putem spune decât că Ana nu a reuşit să-şi atingă scopul, nu a reuşit să obţină satisfacţia dorită[5]. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cel de-al 51-lea măr. Ana a decis să mănînce şi acest măr, cu speranţa că va obţine, şi de pe urma acestuia, o anumită satisfacţie. Deci, chiar dacă i s-a făcut rău, utilitatea marginală atribuită şi acestui al 51-lea măr a fost una pozitivă.
Şi, pentru a spori cumva impresia artistică a exemplului, ne putem imagina că Ana ar putea continua să mănânce mere în ciuda faptului că i s-a făcut rău. Totul ţine de scopul pe care Ana îl are în vedere. Dacă ea mănîncă mere cu scopul de a-şi satisface pofta de fructe, atunci ea va decide să înceteze consumul dacă nu întrevede posibilitatea ca şi următorul măr să-i aducă o anumită satisfacţie alimentară. Dar Ana poate să mănânce mere înscrisă fiind la un concurs de profil. Având acum un alt scop, cel de a cîştiga premiul pus în joc, Ana poate continua să mănînce mere chiar dacă nici nu mai simte gustul fructului sau dacă i s-a făcut rău. Scopul său este să fie prima care mănâncă 100 de mere, ceea ce înseamnă că fiecare măr îngurgitat o aduce mai aproape de scopul său, deci fiecare măr reprezintă un mijloc necesar atingerii scopului său, motiv pentru care atribuie fiecărui măr utilitate marginală pozitivă.
De exemplu, Ana este invitată la aniversarea bunicii ei, care a gătit – din considerente de diversificare – o imperială plăcintă de mere. După câteva (zeci de) felii, Ana îşi astâmpără pofta şi, în alte condiţii, ar înceta să mai mănânce. Dar bunica Anei, aflată la a o suta aniversare, o invită să nu (cumva să) lase în farfurie vreo bucăţică din această plăcintă imperială. Pentru a-i face pe plac bunicii, Ana continuă să mănânce şi să laude minunea de plăcintă. Şi nici acum nu intră în scenă „utilitatea marginală negativă”, căci scopul Anei este deja altul, acela de a face pe plac bunicii sale, caz în care epuizarea tavei cu plăcintă nu este decât mijlocul necesar atingerii scopului propus.
În acest sens, utilitatea marginală nu poate fi niciodată negativă, pentru că nimeni nu va decide să întreprindă o acţiune dacă întrevede, la nivel de cauzalitate mijloace-scopuri, că acţiunea respectivă îi va aduce insatisfacţie, îl va îndepărta de scopul urmărit.
Mai mult decît atât, în spiritul formulării din titlu, utilitatea marginală nu poate fi nici zero, pentru că nimeni nu va decide să facă ceva dacă nu va atribui acţiunii respective şansa de a-i aduce măcar cea mai mică satisfacţie, adică utilitate marginală pozitivă. Oare ne-am putea imagina că Ana ar alege mănânce un măr dacă, în prealabil, ea ar anticipa că mărul respectiv i-ar aduce „zero satisfacţie”?! Bineînţeles că Ana va alege să nu mănânce mărul respectiv, deoarece nu îi atribuie nicio însemnătate în sensul unei satisfacţii anticipate. De fapt, trebuie înţeles faptul că acţiunea umană, respectiv consumul unui bun, nu se manifestă decât dacă fiinţa umană atribuie valori pozitive lucrurilor, care numai astfel devin mijloace (cu valoare economică) utile atingerii scopurilor.
Toate aceste (mai mici sau mai mari) erori, strecurate discret sau de-a dreptul brutal în diverse explicaţii didactice, reprezintă măsura absolută a ignoranţei cu privire la natura fundamentală a legilor economice. Mai bine spus, cu privire la natura a priori a ştiinţei economice, în care legile economice îşi desăvârşesc manifestarea întocmai precum legile imuabile ale fizicii. Legea utilităţii marginale descrescînde, ca şi corolarul său, legea cererii, de exemplu, nu se manifestă doar pentru anumiţi oameni, în anumite contexte de timp şi spaţiu. Chiar dacă Ana nu mănâncă mere, ci banane, chiar dacă ea ar fi trăit în secolul XVIII, nu în zilele noastre, legea utilităţii marginale descrescânde se afirmă în acelaşi fel, cu acelaşi grad de fidelitate în raport de logica acţiuni umane. La fel ca şi celelalte legi economice, legea utilităţii marginale descrescînde nu este dedusă din experienţă, i.e. din experienţele alimentare ale economiştilor, şi a cărei valabilitate nu necesită demonstraţii sau experimente.
Utilitatea marginală este descrescătoare deoarece descrescătoare (în intensitate) sunt evaluările ex-ante pe care oamenii le atribuie bunurilor şi acţiunilor lor, în conformitate cu ierarhiile lor de preferinţe, adică în conformitate cu cele mai urgente şi mai intense nevoi. Oamenii nu obţin utilitate, ci atribuie utilitate bunurilor şi acţiunilor pe care au în vedere să le consume, respectiv să le întreprindă.
Totuşi, în ciuda recunoaşterii unor limite insurmontabile ale „utilităţii”, anume faptul că utilitatea este subiectivă şi, deci, nu poate fi măsurată, calculată, comparată interpersonal etc., economiştii nu se sfiesc să deriveze funcţii, să adune, să împartă, să se joace de-a măsurarea, în tot felul de grile şi probleme, cu fantasmele „utilului” – ca etalon demonstrativ al utilităţii.
Dacă nu are sens să spunem că „utilitatea poate fi măsurată”, atunci, cu atât mai mult este lipsită de sens încercarea de a compara utilităţile între diferite persoane. Şi totuşi, comparaţiile interpersonale de utilitate reprezintă modul în care economiştii etatişti şi egalitarişti au manipulat teoria utilităţii de-al lungul secolului trecut.
Dacă se poate spune că utilitatea marginală a unui dolar scade pe măsură ce individul acumulează mai mulţi dolari, atunci nu se poate spune oare că guvernul poate spori „utilitatea socială”, prin deposedarea celui bogat de un dolar cu valoare atât de mică pentru el şi prin oferirea acestui dolar săracului, pentru care are o valoare mai mare? Cu siguranţă, nu. Faptul că utilităţile nu pot fi măsurate elimină complet fundamentul ştiinţific al politicilor redistributive. Însă, deşi economiştii moderni aderă în general la ideea că utilitatea nu poate fi comparată între indivizi, ei fac o pasiune pentru a aduna şi scădea „beneficii sociale” şi „costuri sociale”, precum utilitariştii clasici, care exersau aritmetica – împotriva elementarului discernământ – adunând fericirea unora cu nefericirea altora, obsedaţi fiind de un plus iluzoriu la nivelul „utilităţii sociale”[6].
Acum, în încheiere, îi mulţumesc Anei pentru faptul că, poate tocmai în virtutea pasiunilor ei fructifere, a dat o mână de ajutor pentru a mai stavili din asaltul maintream împotriva logicii, inclusiv prin destrămarea unor mituri mai vechi sau mai noi, doar aparent inofensive, cum este şi acest mit al „utilităţii marginale negative”.
[1] Derapajul matematicist este evident fie şi dacă ne gândim la modul „narator”, al logicii pas cu pas, în care clasicii W. Jevons şi Carl Menger au „croit” teoria utilităţii (marginale) şi, odată cu aceasta, o întreagă epocă de adevăr cu privire la valoarea economică şi la formarea preţurilor.
[2] În marea lor majoritate, de la cele mai cunoscute manuale de liceu din România până la manualele universitare cu cele mai mari pretenţii, utilitatea marginală este „negativizată” în dispreţul oricărei logici elementare din teoria economică. Din păcate, în România post-decembristă, vântul însănătoşirii, al curăţirii literaturii economice suflă la fel de slab, prin derivaţie, ca şi viteza înnoirii „colectivelor” de autori de manual.
[3] De fapt, întreaga ştiinţă economică se întemeiază pe postulatul raţionalităţii, al individului raţional. Cum omul este, prin însăşi natura lui, raţional, la fel şi acţiunea umană este, prin definiţie şi în mod necesar, raţională. Spun „prin definiţie”, pentru că acţiunea umană înseamnă comportamentul conştient, intenţionat (cu tot izul pleonastic al asocierii), comportament orientat către atingerea unor scopuri, prin utilizarea unor mijloace, şi care poate fi controlat prin voinţă. Orice mişcare a corpului uman care nu se înscrie în cadrul definiţiei de mai sus nu intră în categoria acţiunii umane, ci în categoria reflexelor, a reacţiilor biologice ce nu pot fi controlate prin voinţă. Din acest motiv, a vorbi despre „comportamentul consumatorului raţional” este o simplă alunecare pleonastică. De aici rezultă că, în economie, aşa cum arata Mises, în sens praxeologic, nu este loc nici pentru concepul de „raţional” şi nici pentru cel de „iraţional”. Căci ceea ce nu este raţional, intra în zbaterea biologică din reflexele involuntare ale fiinţei umane. Şi ar fi absurd, nu?, să spunem că reacţia strănutului ar fi una... iraţională.
[4] Utilitatea nu poate fi cardinală, măsurabilă, ci doar ordinală, ceea ce explică ierarhia preferinţelor, dar nu permite măsurarea intensităţii acestor preferinţelor. Putem spune, de exemplu, că o banană este preferată unei portocale, dar nu putem afirma că utilitatea unei banane este egală cu utilitatea a două portocale.
[5] Şi aici, nu doar răul (alimentar) poartă marca insuccesului, ci chiar şi o anumită satisfacţie, inferioară decât cea aşteptată.
[6] „Fericirea maximă a celui mai mare număr” - aşa cum insista Jeremy Bentham, este litera de lege a utilitarismului clasic, captiv în utopia socială a „calculului fericirii”.
Foarte bun articolul. M-am
Parerea mea este ca
Parerea mea este ca dumneavoastra faceti confuzie intre utilitatea totala si cea marginala. Utilitatea marginala poate fi negativa pentru ca ea masoara utilitatea ULTIMEI "doze" (cantitati) consumate, deci, daca utilitatea ultimei doze scade fata de utilitatea penultimei doze este normal ca aceasta scadere de utilitate totala sa o regasim in utlitatea marginala. In legatura cu exemplul privind concursul, utilitatea totala va scadea dupa 100 mere, deci utilitatea marginala va fi negativa dupa 100 mere, pentru ca dumneavoastra in momentul cand ati dat acest exemplu practic ati ridicat niveul maxim al utilitatii totale la 100 pentru ca dupa 100 de mere deja ana , chiar daca mai poate se manance, si-a atins scopul, deci utilitatea totala va scadea brusc, implicit utilitatea marginala va deveni negativa probabil chiar cu marul 101.
contradictii
Trebuie sa remarc, "toteu", ca incercarea ta de critica argumentativa se loveste, fara doar si poate, de o contradictie flagranta.
In primul rand, prefer sa trec dezinvolt peste presupusele confuzii intre Umg si Ut, care pot fi risipite la o lectura atenta, una dedicata dezinteresat intelegerii.
In al doilea rand, comentariul tau furnizeaza o proba absoluta in materie de auto-contradictie: desi spui ca, in cazul concursului, ana isi atinge scopul (si, deci, utilitatea totala maxima) la cele 100 de mere, totusi, dupa tine, ana continua sa manance mere, ca un robotel. Caci numai astfel, spui tu, "utilitatea marginala va deveni negativa probabil chiar cu marul 101". Eu insa iti spun ca, daca ana isi atinge scopul, acela de a castiga concursul prin consumul celor 100 de mere, atunci sigur nu va exista un al 101-lea mar (circumscris aceluiasi scop).
Caci, atunci cand cineva obtine Ut max, in baza caror ratiuni va continua sa manance mere?! Bineinteles, pentru a risipi orice presupusa confuzie, precizez ca intrebarea e retorica.
Toate cele bune si lectura placuta in continuare!
Iar in completare spun ca si
Iar in completare spun ca si daca ar exista acel 101-lea mar, existenta acestuia se bazeaza strict pe atingerea altui scop nou aparut (spre exemplu baterea recordului national la mancat mere:)) care in final ar face ca utilitatea totala sa nu scada, ci din contra sa se mentina sau sa depaseasca nivelul maxim (sau o simpla resetare la 0 pentru noul scop). In oricare alt caz nu vad rationamentul care sta la baza actiunii de a manca al 101-lea mar atat timp cat nu mai aduce nici un beneficiu sau poate chiar pejudicia sanatatea sarmanei fete. Foarte bun articolul. Va multumesc.
Logic
Mi se pare ca logica articolului este una buna si se bazeaza sau cladeste in continuarea rationamentului ca individul este rational.
avocatul diavolului
Un articol excelent, domnule Cosmin. Cu permisiunea dumneavoastra, imi voi asuma totusi pozitia ingrata de avocat al diavolului si va voi pune urmatoarea intrebare: munca are utilitate pozitiva? Cu alte cuvinte, muncim pentru placerea pe care munca ne-o aduce sau pentru beneficiile (materiale, de prestigiu etc.) obtinute? Nu cumva in pachetul de consum (timp de munca; salariu + alte beneficii) "bunul" munca are utilitate negativa? Va multumesc.
Iulian, bineinteles ca,
Iulian,
bineinteles ca, ex-ante - si numai aceasta perspectiva este cea care conteaza in teoria utilitati economice, munca face parte din aceeasi categorie economica precum celelalte alegeri pe care oamenii, in permananta, le efectueaza. Cand cineva alege ce si cat sa munceasca, bineinteles ca alegerea sa deriva din "utilitatea muncii", adica ansamblul satisfactilor pe care persoana in cauza le doreste si le anticipeaza. Faptul ca nu toti oamenii muncesc "cu drag si spor" nu ne indreptateste sa facem apel la "utilitatea marginala negativa". Iar distinctia dintre apriori si aposteriori, pe care am insistat in continutul articolului, este elementul esential al "imposibilitatii utilitatii marginale negative".
Lectura placuta in continuare si toate cele bune!
si totusi...
Cosmin,
Multumesc pentru precizari, sunt binevenite. Daca am gresit, abordand problema utilitatii dintr-o pozitie ex post, ajuta-ma sa imi indrept greseala - eu nu o observ.
Pentru a explica mai bine pozitia mainstream-ului, da-mi voie sa folosesc urmatoarele doua exemple.
1. Ana, dornica sa imbine utilul cu placutul, are la dispozitie doua locuri de munca disponibile: primul, culegator intr-o livada cu mere, platit cu 100 RON/10 ore de munca, iar cel de-al doilea, intr-o (alta) livada cu mere, platit cu 100 RON/11 ore de munca. Toate detaliile privind cele doua locuri de munca - mediul de munca, distanta de parcurs etc. - sunt identice. Foarte probabil, va alege primul loc de munca. Sa insemne asta ca utilitatea celei de-a 11-a ore de munca este negativa, sau, mai bine spus, aceasta ora suplimentara ii provoaca insatisfactie? (O observatie: "utilitate negativa" face parte din aceeasi categorie de contradictii in termeni care include "curat murdar" si "12 trecute fix".)
2. Ana, studenta la ASE, nefumatoare, isi serbeaza ziua de nastere. Localurile plasate pe primele doua locuri, in ordinea preferintelor, sunt XYZ si ZYX. Cele doua localuri sunt cvasi-identice, cu o singura exceptie: in primul se fumeaza, iar in al doilea nu. Ce alegere crezi ca va face Ana? Oare fumul de tigara este un produs nociv (avand dezutilitate/utilitate negativa), atat din punct de vedere medical, cat - mai ales - economic pentru Ana?
Toate cele bune si lecturi cat mai bune!
bun, rau sau indiferent
Imi cer scuze ca intervin si eu in aceasta discutie, dar in cazul fumului de tigara, cred ca orice obiect pentru a avea utilitate trebuie mai intii sa fie un "bun" (sa corespunda unei nevoi). Daca Ana (nefumatoare) nu este deranjata de fum, acest obiect (fumul) ii este indiferent, daca ii displace, este un "rau" (ii produce insatisfactie). Interesanta mi se pare problema bunurilor pe care le cedam in schimbul altor bunuri. Asadar, bunurile pe care le cedam (in schimbul altor bunuri) au preponderent o valoare de schimb (nu o valoare de utilizare). Utilitatea bunurilor cu valoare de schimb (orele de munca, banii, etc.) este data de utilitatea bunurilor cu valoare de utilizare care pot fi procurate in schimb. Daca in primul caz valoarea unei ore de munca este de 10 lei, iar in cel de-al doilea este de 9 lei, va prefera primul caz deoarece in schimbul muncii sale isi poate procura mai multe bunuri care ii corespund unor nevoi. De exemplu, cumpara o piine cu 5 lei si un salam cu 4 lei, daca ar mai fi avut 1 leu si-ar fi cumparat si o apa plata. Practic, alegind varianta de 9 lei/ora de munca, renunta la apa plata.
Felicitarile mele, Cronicar
Q.E.D.
Iulian T.,exemplele pe care
Iulian T.,
exemplele pe care le-ai formulat au ceva elemente comune cu mainstream-ul economic, prin caracterul lor speculativ, la care voi reveni mai târziu, însă din pacate nu pot fi încadrate în logica mainstream a "utilităţii marginale". Aceasta din urmă nu priveşte "tehnologia" alegerii, pe care trebuie să o recunoaştem ca fiind subiectivă, ci modul în care evoluează utilitatea marginală pe măsura consumului, ceea ce semnifică faptul că alegerea deja a fost efectuată, şi ceea ce contează în continuare este “nivelul consumului”. Adică acel nivel care menţine “consumatorul” în interiorul sau in afara pragului de saturaţie. Nu bunul la care se renunta este suspectat de utilitate marginală negativa, ci bunul ales.
Adica, daca Ana are de ales intre mere şi pere, si alege merele, problema utilitătii marginale negative nu priveste perele. "Cronicarul" a descifrat, cumva implicit, prin exemplele lui, natura situatiei. Insa, in esenta, exemplele invocate sunt de tipul: cineva alege intre A si B. Adica intre 10 lei/h si 9 lei/h, intre barul A si barul B, intre munte si mare. Desi nefumatoare şi desi stie, ex-ante, ca in barul A se fumeaza, Ana poate alege sa petreaca in barul A, si sa treaca astfel peste fumul de tigara, “din alte considerente” (muzica, lumini, anticiparea preferintelor invitatilor ei etc). Sintagma ta, adica atributul “quasi-identic” :), este pura speculatie mainstream.
Asadar, daca intre mare si munte, desi iti place mai mult marea, tu alegi sa mergi cu familia in vacanta la munte, pentru ca aerul de munte ii prieste mai bine fiului tau, nu poti vorbi de “utilitate marginala negativa”, caci ai ales sa actionezi in conformitate cu cel mai important scop conjunctural al tau: sanatatea copilului.
PS: in acelasi timp, lansez invitatia, tuturor, de a articula propria perspectiva in cadrul unui articol care sa fie propus spre publicare chiar aici.
doua lucruri diferite
Cosmin,
Discutam despre lucruri diferite. Problema pe care am adus-o in discutie este cea a existentei unor bunuri avand utilitate (individuala, totala si, implicit, marginala) strict negativa sau, daca preferi, dezutilitate (bunuri "rele" sau, pur si simplu, "rele" - bads). Nu poate fi vorba de un prag de saturatie aici, evident. Cu siguranta stii faptul ca acestor "bunuri" li se aloca spatiu in majoritatea manualelor de microeconomie intermediara, iar exemplele folosite de mine, chiar daca sunt lipsite de reprezentari grafice si nu amintesc despre curbele de indiferenta, se incadreaza in logica mainstream.
In ceea ce priveste caracterul lor speculativ, sunt de acord cu tine: este dificil sa gasim doua cluburi cvasi-identice :)
Cele bune,
Iulian
Cred ca si "bunurile rele"
Cred ca si "bunurile rele" tin de aceeasi contradictie in termeni, care ajunge sa umfle categoria "curat-murdar", ca si "utilitatea negativa", dupa cum spuneai. Si mai cred ca si in privinta "bunurilor rele", intelepciunea populara binecunoscuta - "nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie" - ajunge sa ne scoata din impas. Adica prin recursul la principiul imuabil al subiectivismului.
Si e foarte bine ca nu ai incarcat interventia cu celebrele "curbe de indiferenta" :), caci si ele ar constitui subiect de critica metodo-logica. Iar aici, intelepciunea populara ar face ravagii, aproape la fel de mari precum argumentele critice ale lui Rothbard. :)
Cele bune!
C.
Cred ca raspunsul celor de
Cred ca raspunsul celor de la Radio Erevan, primit in cursul acestei zile printr-un e-mail, clarifica aceasta problema:
"La intrebarea dumneavoastra: Exista bunuri cu utilitate negativa?, raspunsul nostru este urmatorul: da, exista, numai ca nu se numesc bunuri, ci rele, si nu au utilitate negativa, ci dezutilitate pozitiva. Noi va recomandam sa nu le introduceti in pachetul de consum; cel mult, sa le folositi in reprezentari grafice."
La buna vedere!
Abia azi mi s-a spus ca
Abia azi mi s-a spus ca aprigul meu combatant :) pe problema utilitatii, Iulian T., e chiar colegul meu, Iulian Tanase. Caci nu m-am putut gandi ca, de vreme ce ne cunoastem inca din facultate, pot fi abordat chiar de prieteni, cu un atat de simpatic "Domnule Cosmin, mi-a placut articolul dumneavoastra". :P
In cazul in care stiam, de fapt, cui ma adresez, as fi incercat sa dozez altfel argumentele, "mai" la nivel universitar, adica si mai intransigent :)
Insa, trebuie sa recunoastem, aceste dezbateri sunt cat se poate de necesare, caci pentru ca studentii nostri sa fie atrasi de ideile economice, dezbaterea trebuie sa inceapa chiar de la nivelul profesorilor lor.
Si, slava Domnului - desi ar trebui sa spun din pacate, manualele "noastre" sunt pline de ciudate abateri de la logica economica elementara.
Vezi profitul normal - supraprofitul, problema monopolului, pentru a nu mai intra in problemele legate de rolul guvernului in societate.
Insa uneori asa se intampla... exista "generatii de sacrificiu", si ma refer la studenti, pana cand ajung si manualele sa se curete de stigmatul imitatiei ori, cu adevarat trist, de cruda mostenire colectivista a invatamantului socialist. Caci, si acesta e tot un fel de Radio Erevan, doar ca a lasat in urma lacrimi, si nu zambete.
Toate cele bune!
Cosmin (sau d-l Cosmin, cum preferi) :))
Dar cu valoarea adaugata, cum e?
Si totusi eu am o nelamurire.... cum se creeaza valoarea adaugata? Daca un brutar se duce la piata cu 10 piini si un cioban cu 5 kg brinza si fiecare isi doreste produsul oferit de celalalt, schimbul nu va avea loc decit in situatia in care ambii valorizeaza mai mult ceea ce primesc decit ceea ce ofera in schimb (de ex. brutarul valorizeaza mai mult 1 kg de brinza decit cele 2 piini pe care le da in schimb si in acelasi timp ciobanul valorizeaza mai mult cele doua piini decit kilogramul de brinza pe care-l cedeaza; altfel schimbul nu va avea loc). Dar daca valorizeaza mai mult inseama ca apare o valoare adaugata!
Acum urmeaza partea neclara... daca valoarea adaugata a lui B = 5 si valoarea adaugata a lui C = 2, valoarea adaugata agregata (la nivelul societatii) este 7? Valoarea adaugata agregata (bunastarea societatii) este suma sau media valorii adaugate a indivizilor? Orice activitate economica creeaza valoare adaugata sau doar schimbul? De exemplu, daca Robinson Crusoe cultiva un cimp... valorizeaza mai mult productia obtinuta decit efortul depus, apare o valoare adaugata?
Dar un hot care fura de la un bogatas 5 piersici dintr-un pom pentru a-si hrani copiii? Pentru hot valoarea adaugata a furtului este 8, iar pentru bogatas este -1 (nu considera ca este o mare paguba). Furtul, in acest caz, creeaza valoare adaugata? Deci, din aceasta perspectiva, impozitarea moderata creeaza valoare adaugata la nivelul societatii?
Bogdan,parerea mea este
Bogdan,
parerea mea este că, inainte de a intra in rationamente din categoria faimoaselor teoreme de imposibilitate - de pilda, imposibilitatea comparatiilor interpersonale de utilitate, merita sa clarificam daca avem cumva intelegerea "impozitarii moderate". De exemplu, cum ti se pare celebrul 0,5% al lui Surupaceanu-Robin Hood? In ceea ce ma priveste, daca am presupune ca as "cadea", cumva, sub incidenta acestei impozitari, cota respectiva mi se pare "exorbitanta"... si, cred ca fiecare dintre noi are propriul sau simt al "exorbitantului".
Iar cu privire la ideea ca "furtul creeaza valoare adaugata", sunt convins ca ti-ai aruncat ochii peste Mitul criteriului eficientei... Am incercat aici sa arat ca nu putem vorbi despre eficienta (deci nici despre "valoare adaugata") decat intr-un cadru etic... Altfel, e ca si cum am face aritmetica intre fericirea unuia si nefericirea altuia.
Sint de acord
Sint de acord ca aplicarea in practica a unei astfel de masuri este imposibila si ar duce la situatii aberante, dar am incercat sa atrag atentia asupra unei probleme ce tine de "logica economica" ( care a fost invocata pe aici de citeva ori ). Daca analizam strict d.p.d.v. logic in conditii de "laborator" in care toate celelalte variabile sint ignorate, impozitarea si furtul pot crea valoare adaugata. Repet, sint de acord ca in practica ar fi imposibil de aplicat o masura de acest tip ("aritmetica intre fericirea unuia si nefericirea altuia" este imposibila).
despre valoare
Cred ca pentru a raspunde intrebarii tale ar trebui sa distingem intre valoare, ca apreciere subiectiva, si valoare adaugata. Ai surprins foarte bine esenta schimbului care presupune tranzactionarea unor valori inegale. Faptul ca unul sau celalalt valorizeaza mai mult bunul celuilalt explica doar o apreciere subiectiva justificata prin conditiile de loc si de timp in care se manifesta nevoia si de intensitatea acesteia.
Valoarea adaugata este rezultatul prelucrarii, a efortului depus de fiecare dintre cei doi pentru a schimba caracteristicile produsului initial (de exemplu laptele) si pentru a-l transforma intr-un bun destinat consumului final (branza). Ea nu tine de aprecieri subiective ci de eforturi evidentiate obiectiv prin costurile factorilor de productie utilizati in acest sens. In virtutea celor expuse pana acum, poate fi evitata confuzia intre valoarea adaugata si bunastarea societatii. Aceasta din urma este un concept utilitarist care nu poate fi supus unor masuratori de genul celor imaginate de tine.
In mod cu totul regretabil, exemplul cu piersicile descrie foarte bine filosofia sustinatorilor impozitarii de orice fel. Teoria este urmatoarea: bogatul pretuieste banii mai putin decat saracul de vreme ce bogatul are tot mai multi bani si saracul tot mai putini. Pe principiul ca pierderea de bunastare a bogatului este mai mica decat castigul inregistrat de sarac, suma va fi pozitiva deci fericirea societatii creste. Dar nimeni nu stie cat de fericit este saracul sau cat de nefericit este bogatul. Numai cei ce se confrunta cu o asemenea situatie pot aprecia fericirea sau nefercirea. Daca aprecierile lor sustin aceasta ipoteza, atunci la ce bun coercitia in acest caz cand caritatea poate rezolva la fel de bine sau chiar mai bine problema?
Un lucru este insa cert: in urma unor asemenea masuri redistributive cei bogati nu vor fi stimulati sa isi mareasca avutia (pe piata, evident) iar cei saraci nu vor fi stimulati sa acumuleze avutie pe baza relatiilor de schimb, pe piata preferand statutul de asistati. Deci, impozitarea, fie ea si moderata, nu duce la cresterea bunastarii pentru ca acele afaceri care vor fi "ucise" de impozite nu mai pot constitui o sursa de valoare adaugata.
valoarea adaugata vs. plus-valoare
Marius Pana, iti multumesc mult pentru raspuns. Totusi, nu sint intrutotul de acord cu ce ai scris. Definitia din cel de-al doilea paragraf al rapunsului tau, este definitia plus-valorii.
Cred ca este evident oricui ca oamenii din prezent au un nivel de bunastare superior primilor oameni care au pasit pe continentul european in urma cu mii de ani. Desi numarul de atomi pe planeta este acelasi (exceptind contribuita meteoritilor, pe care il putem compensa prin obiectele trimise in spatiu), numarul oamenilor a crescut foarte mult si, cu toate acestea, bunastarea fiecaruia a crescut (desi numarul de atomi a ramas constant). Daca bunastarea era reprezentata doar de numarul de obiecte materiale (atomi) aflata in posesia unui om, odata cu cresterea populatiei, bunastarea ar fi rebuit sa scada; dar nu s-a intimplat astfel. Majoritatea covirsitoare a oamenilor din prezent considera ca traiul lor este superior traiului primilor oameni. Aproape nimeni nu doreste sa traiasca in pesteri, acoperit doar cu citeva blanuri si frunze, etc.. Asadar, bunastarea (valoarea acumulata) a crescut, dar nu este proportionala cu cantitatea de obiecte aflata in posesia indivizilor, ci mai degraba cu "calitatea" acestora.
Socialistii precum Rodbertus si Marx, au observat aceasta si au spus ca munca creeaza valoarea, iar cistigul intreprinzatorilor angajatori este furt . Spencer vorbea de "productia trebuincioasa" observind de exemplu, ca un om care sapa o groapa si apoi o acopera si apoi iar o sapa si apoi iar o acopera, s.a.m.d, prin aceasta activitate nu creste nici valoarea terenului, dar nu trebuie sa-l recompenseze cineva. De asemenea, si hotul munceste, depune un efort carind obiectele furate, se documenteaza, sta la pinda, etc., dar toti sintem de acord ca nu trebuie sa-l recompensam pentru munca sa. Categoric efortul trebuie sa fie util cuiva! Dar daca eforul este util doar hotului si este inutil victimei, in aceeasi masura, nu avem o cresterea bunastarii pe ansamblu (a valorii acumulate), ci doar o realocare de resurse... un joc de suma nula. In istoria gindirii economice, exista doua tipuri de teorii ale valorii :1) teoria obiectiva (a factorilor de productie) care include si teoria valorii-munca , si 2) teoria subiectiva a valorii (utilitatii) care include si teoria utilitatii marginale. Intrucit valoarea nu este o notiune obiectiva, plus-valoarea ( concluzia logica a acestei teorii) este o notiune vida. Ceea ce creeaza o valoare suplimentara trebuie sa fie in mod necesar tot o notiune subiectiva. Cistigul , profitul, etc. sint cuvinte care indica acceasi notiune [subiectiva] : valoarea adaugata!
Mai mult, opinia mea este ca si indicatori precum productivitatea si productivitatea marginala sint in realitate forme particulare ale utilitatii si respectiv utilitatii marginale; fiind in realitate incercari de obiectivare a unor notiuni subiective (cum a spus Menger). Productia (transformarea obiectelor) este un fenomen obiectiv, dar productivitatea este ceea ce isi doreste un intreprinzator pentru a-si maximiza profitul (valoarea adaugata). Faptul ca productivitatea poate fi exprimata la un moment dat prin obiecte (piese/ora) este irelevant, deoarece si valoarea poate fi exprimata in bani sau alte bunuri materiale. Cum masori obiectiv productivitatea unui profesor, dar a unui inspector de resurse umane, etc.? In realitate, toate evaluarile calitative sint subiective! Spui ca doar productia (transformarea bunurilor de ordin superior in bunuri de ordin inferior) creeaza valoare adaugata, dar comertul nu creeaza o astfel de valoare?
Pentru Bogdan
Cred ca asocierea intre utilitate si productivitate sau intre valoare subiectiva si profit este putin fortata. Daca in privinta utilitatii este irelevanta analiza ex-post si masurarea, in cazul profitului ele sunt esentiale. Faptul ca X alege sa isi depaseasca limitele culinare poate avea "n" explicatii, fiecare dintre ele avand atasata o satisfactie anticipata. Rationamentul acesta pica in cazul profitului. Daca Y angajeaza cu 10 lucratori mai mult peste nivelul celor necesari pentru a efectua o anumita activitate, atunci aceasta nu se va finaliza cu atingerea scopului propus (profitul). Evident, ne referim la profitul monetar. Daca ar fi concepte similare, atunci ar trebui sa acceptam fie ca productivitatea marginala nu poate fi negativa (atata vreme cat scopul este unul benefic, profitul, de ce ar dori intreprinzatorul sa isi faca "rau"?), fie ca utilitatea marginala poate fi negativa. In concluzie, deosebirea ar consta in relevanta analizei (ex-ante vs ex-post) si a masurarii. In timp ce in cazul utilitatii nu ne intereseaza decat evaluarea ex-ante, in privinta profitului importante sunt evaluarea ex-post si masurarea (monetara). Comertul (schimbul) este expresia cooperarii cu scopul realizarii intereselor reciproce. Acestea pot avea drept motivatie, pentru vanzator, diminuarea pierderilor si nu neaparat profitul. Desi scopul partilor este atins, in acest caz nu apare valoarea adaugata. Acest rationament permite delimitarea eficientei de rentabilitate.
Spre exemplu, un speculant cumpara rosii cu 1 leu/kg pentru a le revinde apoi cu 1,5 lei. Daca anticiparile sale sunt gresite, atunci ar putea accepta sa le vanda chiar si cu 0,9 lei pentru a diminua paguba. Actiunea este eficienta dar nicidecum rentabila. Ar putea accepta sa cedeze rosiile pentru cartofi. Schimbul rosiilor cu cartofii are loc atata vreme cat ei apreciaza mai mult produsul celuilalt. Dar asta nu inseamna profit daca speculantul nu face decat sa diminueze din paguba. Rationamentul este valabil si pentru un comerciantul producator al rosiilor. Daca eforturile sale materiale, umane nu sunt rasplatite pe piata, atunci profitul si deci valoarea adaugata nu vor exista.
Prin urmare comertul in sine nu adauga valoare, atata vreme cat suntem de acord ca poate insemna si pierderi atunci cand anticiparile antreprenoriale nu se concretizeaza monetar. Valoarea adaugata, profitul pot exista atata vreme cat efectele sunt mai mari decat eforturile evidentiate monetar pe baza unei analize ex-post. Prin comparatie, abordarea utilitatii din perspectiva atingerii sau nu a scopului este imposibila pentru ca, in acest, caz ar trebui sa o numim altfel.
Valoarea adaugata
Valoarea adaugata este o specie a valorii. In mod necesar, valoarea adaugata este subiectiva deoarece valoarea este subiectiva. Cred ca esti de acord ca fiecare om se afla intr-o dubla ipostaza: de intreprinzator , cind obtine resursele utile si de consumator, cind utilizeaza resursele pentru satisfacerea nevoilor.
Orie intreprinzator , in momentul deciziei (ex-ante) realizeaza un calcul economic (unii rational - un studiu de fezabilitate, majoritatea unul empiric , bazat indeosebi pe experienta si intuitie). In acest moment, al deciziei, cind toate informatiile au fost analizate, intreprinzatorul urmareste un scop (realizarea unei valori adaugate) pe care il numim profit [estimat]. Deci in momentul deciziei, profitul este cel prognozat, sperat ( la fel este si utilitatea unui bun de consum in momentul deciziei); daca aceasta prognoza este sau nu confirmata ex-post, discutam deja despre altceva. De exemplu, daca eu cumpar un bun despre care cred ca are anumite insusiri care imi vor satisface o nevoie (ex-ante are utilitate si deci valoare) si apoi descopar ca acel bun nu corespunde nevoii mele, sufar o pierdere. Identic si in cazul profitului, productivitatii, s.a. , intreprinzatorul urmareste un scop (o valoare adaugata) care poate fi realizata (si obtine profit obiectiv) sau nu (si realizeaza pierdere).
Cred ca aceasta distinctie intre profitul estimat in momentul deciziei (ex-ante) si cel realizat (dupa finalizarea procesului de productie) este identica cu diferenta dintre utilitate si confirmarea sau infirmarea ei in momentul consumului.
Termenul de valoare adaugata, cred eu, trebuie folosit doar ex-ante, fiind ceea ce urmareste fiecare intreprinzator, iar profitul estimat, productivitatea estimata sint forme ale utilitatii.
Referitor la faptul ca utilitatea nu poate fi niciodata negativa, acest "niciodata" trebuie inteles in conditiile in care decizia este libera si constienta. Mises scria pe undeva ca oamenii se pot opune oricarui lucru pe care il considera dezavantajos cit timp nu sint agresati ( sau amenintati). De exemplu, un pilot al carui avion a fost doborit in desert este capturat de trupele inamice. Insetat, aflat in pragul agoniei, soldatii inamici, in timp ce stau cu pustile atintite asupra sa,
ii ofera un pahar de apa (acest pahar ii salveaza viata) ,
ii mai ofera un pahar (acest pahar ii satisface setea),
ii mai ofera un pahar (acest pahar il bea mai mult de placere),
ii mai ofera un pahar, insa il refuza politicos, dar soldatii insista, amenintindu-l ( stie ca acest pahar ii va produce un usor disconfort si chiar asa s-a intimplat dupa ce l-a baut);
ii mai ofera un pahar, pilotul este speriat intrucit stie ca risca sa se inece dar amenintat si lovit il bea (se simte foarte rau);
ma opresc aici pentru ca nu vreau sa-l omor pe bietul pilot.
Dupa cel de-al treilea pahar, apa nu mai este un bun, ci devine un rau ! Utilitatea poate fi negativa in conditii de coercitie!
trei aspecte...
Bogdan,
As remarca trei aspecte pe seama ultimului tau comentariu.
Primul ar fi legat de aparenta distinctie pe care o faci intre rational si empiric. Sa inteleg ca doar intreprinzatorii care fac calcule pe baza studiilor de fezabilitate actioneaza rational pe cand cei care initiaza afaceri "din ochi" nu? Pentru ca daca lucrurile stau asa, ar trebui sa inteleg ca nici pilotul din exemplul tau nu actioneaza rational de vreme ce face asta sub constrangere, neavand timp sa studieze toate implicatiile pe care le genereaza alegerea sa? Daca nu este rational, atunci cum poate aprecia el utilitatea?
Al doilea aspect este legat de analogia pe care o faci intre profit si utilitate. In timp ce in cazul utilitatii conteaza doar aprecierea ex-ante, in cazul profitului aceasta este irelevanta. Ea conteaza doar la nivelul interpretarii actiunii ca fiind eficienta sau nu in sensul realizarii finalitatii urmarite. Prin urmare, nu este nicio diferenta intre utilitate ex-ante si utilitate ex-post pentru simplul motiv ca aceasta din urma nu exista. Satisfactia resimtita ex-post nu se numeste utilitate.
Ultima remarca o fac pe seama exemplului tau. Intrebarea mea este ce il face pe pilot sa se "inece" cu apa inamicului. Urmareste vreun scop sau acesta este limitat strict la ceea ce noi apreciem ca ar insemna in mod curent consumul de apa? Adica inlaturarea senzatiei de sete. Daca initial i-a fost sete pentru ca apoi numarul de pahare in plus sa aiba drept scop salvarea vietii, putem aprecia ca el urmareste o insatisfactie prin alegerea sa?
Rational, emipiric, ....
Marius, esti intreprinzator si trebuie sa faci o alegere! Trebuie sa cumperi un utilaj cu o durata de viata de 5 ani si ai doua variante: primul utilaj costa foarte mult, dar are un randament mare si costurile de exploatare sint mici; pretul celui de-al doilea utilaj este mic, dar costurile de operare sint foarte mari. Ce faci? Pe care dintre cele doua utilaje il cumperi? Poti sa realizezi un studiu de fezabilitate in care sa folosesti matematicile actuariale sau poti sa te bazezi pe intuitie sau poate vei incerca sa vezi cum s-au descurcat altii. Realizarea unui studiu de fezabilitate nu garanteaza ca rezultatul va fi cel scontat intrucit contextul se poate schimba, iar intuitia poate sa fie mai corecta decit orice analiza matematico-financiara (cred ca M. Thatcher a spus ca intuitia este ratiunea in graba). Aceasta este diferenta dintre "rational" si "empiric" despre care vorbesc eu. Impresia mea este ca tu vorbesti despre discernamint - "aprecierea utilitatii".
Nu sint sigur ca am inteles ce ai incercat sa arati in cel de-al doilea paragraf. De fapt, nu vad contradictia dintre ce am scris eu si ce ai scris tu. Profitul nu are utilitate? Bunurile de ordin 2 nu au utilitate in nicio situatie?
"utilitate marginala negativa coercitiva"? :)
Argumentatia referitoare la "utilitate" si "coercitie" imi seamana, cumva, cu incercarea de a construi un cerc din bete de chibrit. Pur si simplu, intre utilitate si coercitie exista, ontologic, incompatibilitate. Nu poti pretinde ca argumentezi "utilitatea marginala negativa" in conditii de "coercitie" de vreme ce, prin definitie, "utilitatea economica" exclude coercitia. Caci altfel nici nu putem concepe ideea ca oamenii atribuie (voluntar, adica) diferite "valori" (utilitati) mijloacelor lor.
Vorbesti despre "valoare" si o descompui, in mod corect, pe filiatia ei subiectiva. Ori, conditia fundamentala pentru manifestarea "valorii", a "aprecierilor subiective", este libertatea. In absenta libertatii, a vorbi despre "valoare", despre "utilitate economica" inseamna, de fapt, a nega continutul "valorii", al "utilitatii" ca si categorii stiintifice. In cazul actiunilor intreprinse "cu pistolul la tampla", nu se poate pune problema "utilitatii marginale negative" pentru ca, pur si simplu, nu se poate pune problema "liberei alegeri", deci nici a "utilitatii", a "valorii", in general.
Am utilizat aici utilitatea si valoarea "umar la umar" pentru a intelege mai usor ca prima jumatate a expunerii este, de fapt, auto-ruinatoare pentru cea de-a doua. Iar "niciodata" isi afla pe deplin sensul pentru ca, in teoria valorii (deci şi a utilitatii), niciodata nu este loc de "ipoteza coercitiei".
Caci acolo unde si atunci cand apare coercitia, ideea de valoare economica, de apreciere subiectiva, se evapora spontan. Iar acest argument in favoarea "valorii" si a "utilitatii economice" devine, in mod necesar, un argument imbatabil in favoarea libertatii si a liberalismului.
De fapt, am mai scris despre asta: e ca si cum am avea pretentia de a clama "eficienta" in absenta criteriului "eticii". Iar aici, dublat de argumentul imposibilitatii comparatiilor interpersonale de bunastare, exemplul "eficientei furtului" este cat se poate de trivial.
Inventez un termen nou
Daca avem in vedere un scop general (de a supravietui) acele pahare in plus de apa ofera o satisfactie in sensul ca il ajuta pe pilot sa supravietuiasca, altfel risca sa fie impuscat. Dar daca ne referim strict la sete (la o nevoie particulara) careia ii corespunde apa, atunci urmatoarele pahare de apa inceteaza sa mai aiba utilitate si au o "anti-utilitate" (ceva de care omul agresat vrea sa scape).
In rest sint de acord cu ce ai scris... si da am citit Mitul criteriului eficientei.
suma nula
salut Bogdane, incep cu a marturisi ca eu nu ma pricep foarte bine la d-ale economics-ului, dar am inteles din articol ca utilitatea este eminamente de natura subiectiva, ea difera nu numai de la un individ la altul, ci, chiar si la nivelul aceluiasi individ, daca avem in vedere diferite conditii de loc si timp. mi-a atras atentia o fraza a ta: "Dar daca eforul este util doar hotului si este inutil victimei, in aceeasi masura, nu avem o cresterea bunastarii pe ansamblu (a valorii acumulate), ci doar o realocare de resurse... un joc de suma nula." 1) noi, cei din afara jocului, nu putem face aprecieri si comparatii interpersonale de genul efortul este util hotului.. si inutil victimei in aceeasi masura, pentru ca am fi sanctionati de premisa de la care am plecat, deci rationamentul privind jocul cu suma nula cade la testul logicii. 2) sa presupunem, de dragul conversatiei, ca utilitatea asteptata de hot de pe urma detinerii bunului furat ar fi mai mare decat cea asteptata de proprietar. atunci, in urma furtului, s-ar ajunge la o crestere a bunastarii generale. putem deduce asadar ca furtul - si nu unul singular, ci la nivel generalizat in societate - ar contribui la cresterea bunastarii sociale?! eu cred ca nu. probabil, tocmai de aceea, cineva sustinea anterior de ce e nevoie de un criteriu absolut, non-arbitrar si universal valabil pentru a putea construi rationamente de eficienta, bunastare etc... acela de etica, pe care eu o vad ca fiind respectarea conventiilor sociale legitime (drept de proprietate, contract). 3) impresia mea, si te rog sa ma contrazici tu sau altcineva daca gresesc, este ca acea "suma a bunastarii" obtinuta dupa furt va fi mai mica decat cea "existenta" initial. 4) tocmai de aceea cred ca o crestere a valorii unui bun (indiferent ca este sau nu valoare adaugata) poate fi realizata exclusiv prin schimburi pe piata... si ma refere la schimburi consimtite.
nevoia de identificare
Anonymous, intervin pentru a te ruga sa incerci, pe viitor, sa iti semnezi comentariile sub un anumit nume, pseudonim eventual, daca asa simti nevoia. Uneori, in cadrul unei asemenea conversatii, atunci cand mai multi participanti vor dori sa semneze "Anonymous", se vor ivi reale dificultati de adresabilitate. Multumim pentru intelegere!
Foarte interesant
Intr-adevar este vorba de o idee la care nu cred ca m-as fi gandit niciodata. Culmea, toate cartile de economie vorbesc despre utilitatea marginala care poate deveni negativa (fara a demonstra practic asta), iar un simplu exemplu poate dovedi faptul ca intr-adevar utilitatea marginala nu poate sa fie niciodata zero sau negativa! Felicitari pentru explicatie!
Multumesc, Andreea! Iti
Multumesc, Andreea! Iti doresc să ai parte, in continuare, de lecturi cât mai veridice!
Cosmin Marinescu
Felicitari din toti "rarunchii" pentru articol, tema dezbatuta, demonstratie si concluzie. Iata ca logica (economica) n-a murit definitiv. Multumesc!
Multumesc!
Multumesc Ionut! Lecturi cat mai solicitante, pentru "rarunchi" :), si in continuare!
Bravo!
Ma alatur si eu celor care va felicita pentru articolul de mai sus ( si eu credeam si exemplificam chiar, sic!, fara sa judec acel exemplu banal al Umg negative :( ) Va transmit si felicitari pentru materialul din Forbes ROMANIA Nr 23. Salutari Andreei si sanatate pt bebe :)
Multumesc mult!
Din cate stiu, ar trebui sa apara ceva si in Forbes-ul de maine! Lectura placuta si toate cele bune!
Forbes
Forbes-ul de maine a aparut deja la tarabe, Nr 23 25.01-07.02.2010. Prin intermediul revistei am aflat de ECOL si am citit articolul de aici. Cordial,
general valabile de la Ronald Reagan
Câteva ziceri politice memorabile:
"Socialismul ar funcționa numai în două locuri: în rai, unde nu este nevoie de el, și în iad, unde există deja."
„Iată cele mai înfricoșătoare cuvinte: Sunt de la Guvern și am venit să vă ajutăm !”
„M-am întrebat întotdeauna cum ar mai fi arătat Cele 10 Porunci dacă Moise le-ar fi trecut prin Congresul S.U.A....”
„Guvernul este ca un copil: Un tub digestiv cu un mare apetit la un capăt și nici un simț al responsabilității la celălalt capăt.”
„Noțiunea care se apropie cel mai mult de viața eternă pe acest pământ, este aceea de program guvernamental.”
„S-a spus că politica este a doua cea mai veche meserie din lume. Eu am observat o izbitoare asemănare cu prima.”
„Politica economică a Guvernului poate fi rezumată în câteva propziții scurte: Dacă ceva funcționează, taxează-l ! Dacă el continuă să funcționeze, reglementează-l ! Și dacă nu mai funcționează, subvenționează-l !”
„Atunci când vom uita că noi suntem o națiune supusă lui DUMNEZEU, vom deveni o națiune supusă”
Dacă sunteţi de acord, transmiteţi si prietenilor!
Dacă nu, citiţi încă o dată! :)
Biserica si "supunerea"
Domnule Cosmin, citatele sunt frumoase, dar va pot da cateva exemple, in special din Evul Mediu, in care supunerea in fata lui Dumnezeu (de fapt a Bisericii) a dus la situatii chiar mai aberante decat marile totalitarisme ale secolului XX!
intre supunerea voluntara si coercitie...
E foarte importanta mentiunea pe care o treceti in paranteza, caci "situatiile aberante" sau ororile la care va refereati constituie rezultate ale supunerii - prin forta - fata de Biserica. Spre deosebire de aceasta, supunerea in fata lui Dumnezeu, indiferent daca va place sau nu sensul termenului "supunere", nu ne putem imagina cum ar da nastere la "totalitarisme", atata vreme cat ramane, pasnica, in "litera si spiritul" cuvantului lui Dumnezeu.
Oricum, citatele respective aveau o cu totul alta miza fata de o asemenea expeditiva radiografie religioasa. Lectura placuta in continuare!
utilitatea marginala crescatoare
Utilitatea marginala a unui obiect e rezultatul proiectarii unui continut subiectiv prealabil; de pilda, un om dornic sa se imbete (scopul=atingerea starii de betie) va "acorda" o utilitate totala ridicata unei anumite cantitati de vodca (cantitatea respectiva de vodca = mijloc pentru satisfacerea unei nevoi-scop). Aflat intr-un bar el incepe sa comande primul pahar care contine 100 ml de vodca, apoi pe al doilea, etc. Utilitatea marginala a fiecarei sute de vodca va creste succesiv; ultima suta de vodca, cea care va desavirsi atingerea pragului de betie, va avea utilitatea marginala cea mai mare; utilitatile marginale precedente sunt mai mici decit ultima pentru ca fara consumul ultimei sute, consumul celorlalte anterioare n-ar fi fost un mijloac eficient pentru atingerea scopului propus. Ceea ce vreau sa spun e ca, tocmai datorita caracterului sau subiectiv, utilitatea marginala nu e necesar descrescatoare ci poate fi si crescatoare ( in exemplul de mai sus, concursul de mincat mere, cel de-al 100-lea mar are utilitate marginala mai mare decit cele anterioare). Faptul ca utilitatea marginala poate fi crescatoare reprezinta si un argument utilitarist impotriva impozitarii progresive: ultimul dolar cistigat de un miliardar poate avea o utilitate marginala mai mare decit ultimul dolar cistigat de un sarac pentru ca este dolarul cu care el si-a atins scopul vietii sale urmarit inca din copilarie: acumularea unei averi de 2 miliarde de dolari; pentru sarac, ultimul sau dolar cistigat nu reprezinta decit un mijloc pentru atingerea unui scop conjunctural, de pilda, cumpararea unei inghetate. Daca ultimul dolar al miliardarului e conficat de stat, prin impozite, si dat celui sarac atunci cantitatea totala de fericire din societate va scadea. Acest argument utilitarist impotriva politicilor socialiste poate fi extins la nivelul utilitatilor marginale ale tuturor produselor; el poate fi si transformat in principiu: saracii sau clasa mijlocie, trebuie impozitati mai mult pentru a creste cantitatea de fericire din societate; el poate fi sucit in orice fel pentru simplul motiv ca nu avem o baza obiectiva, transpersonala, aplicabila de catre stat, pentru a cuantifica ierarhic nevoile, scopurile persoanelor din societate (incompetenta morala a statului): nu stim, la nivel politico-statal, daca acumularea unei averi de 2 mld dolari e mai importanta decit mincarea unei inghetate . De aceea, utilitatea marginala a obiectelor si actiunilor, intelese ca mijloace pentru atingerea acestor scopuri, este subiectiva.
Publicaţi un comentariu nou