Deficitul şi datoria publică. Unde suntem? Încotro ne îndreptăm?
Cosmin Mosora
Pentru guvernele ţărilor democratice, comportamentul tipic al ultimelor decenii a fost și este legat de binomul, aparent de neseparat, impozite - cheltuieli. Atitudinea tipică este, în primul rând, de a cheltui bani pe programe vrednice sau, de cele mai multe ori, nevrednice, indiferent dacă veniturile care ar trebui generate de respectivele cheltuieli se mai concretizează sau nu. Spre deosebire de cei pe care îi impozitează, statul niciodată nu rămâne fără bani, el se poate împrumuta aproape întotdeauna. Însă aceste împrumuturi trebuie, aparent, să țină cont doar de un mic amănunt: așa-numitul raport între datorie și venit național. Însă chiar și dacă acesta este scăpat din mână, de cele mai multe ori, piețele vor tolera împrumuturile nesigure.
Dacă în teoria clasică deficitele publice au fost considerate a fi periculoase, existența lor sistematică a fost considerată o cale sigură spre ruinare economică. Teoria modernă a finanţelor publice, inspirată din teoria keynesiană, a redus aceste temeri la statutul de superstiție[1], demolând o barieră în calea creşterii permanente a ponderii venitului naţional absorbit de cheltuielile guvernamentale.
Cu toate acestea, întotdeauna a existat un vag „disconfort” în mintea publicului, disconfort puternic accentuat de evoluția economică din ultimii ani, legat de deficitele bugetare. Chiar dacă nu se mai crede[2] că un stat care se adâncește tot mai mult în datorii va ajunge la faliment, poate că oamenii mai slabi de înger sunt îngrijoraţi de faptul că statul întreprinde ceva în numele cetăţenilor săi, ceva ce lor li se spune că ar fi imprudent, dacă nu pur şi simplu greşit, ca ei să întreprindă pentru ei înşişi. Prin urmare, toate aceste argumente alături de situația delicată în care se află România ne face să ne îndreptăm atenția asupra problemelor legate de deficitul bugetar și, respectiv, datoria publică.
Dar cum poate fi explicat acest comportament? Cu certitudine nu prin libertatea contractuală, pentru care orice tranzacţie între adulţi care consimt merită prezumţia de a fi o îmbunătăţire a nivelului bunăstării. Respectiva prezumţie este desființată deoarece împrumuturile publice care nu sunt rambursate ci sunt constant rostogolite devenind din ce în ce mai mari, nu reprezintă o tranzacţie între adulţi care consimt. Mai degrabă, am putea spune, că reprezintă o tranzacţie în care adulţii împrumută de la copiii și nepoții lor care n-au cum să consimtă, de cele mai multe ori aceștia nefiind încă născuți.
Chiar și la nivel psihologic este interesant de urmărit acest obicei prin care același individ în postura de persoană publică ia o decizie, iar în postura de persoană privată ia decizia opusă, chibzuită. Astfel mare majoritate a indivizilor, de-a lungul vieții sunt în stare să economisească din venitul obținut de la 2 - 3 procente la aproape 20 de procente, în funcție de ţară, respectiv de an. Raportul este mai mare pentru persoanele care se apropie de maximul câştigului lor salarial şi scade odată cu înaintarea în vârstă. Acest obicei este aproape universal, nu se limitează doar la persoanele cu urmași, de a lăsa mai mult la sfârşitul vieţii decât le-a fost dat la începutul acesteia. Dezeconomisirea datorată deficitelor bugetare cumulate este opusa acestui obicei. Se consumă resurse care altfel ar fi fost disponibile pentru consumul viitor.
Deficitul şi problema datoriei publice este prezentă, în diferite grade, în SUA, majoritatea ţărilor europene şi foarte acut în Japonia. SUA a încercat să o stăvilească prin introducerea unui plafon pentru datoriile federale, o măsură a cărei efect a fost doar să oblige Congresul la ridicarea plafonului datoriei de fiecare dată când datoria crescândă îl ajungea din urmă. Japonia, până acum, nu a făcut nimic sistematic pentru a controla datoria. În Europa, experiențele fiscale şi perspectivele diferă foarte mult între ţări. Cele douăsprezece state care au adoptat inițial moneda euro au înţeles că o monedă comună, combinată cu regimuri fiscale foarte diferite pot da naştere unor periculoase şi neloiale comportamente de genul free rider. Pentru a evita acest lucru, în Tratatul de la Maastricht, care a stat la baza uniunii monetare, au acceptat obligaţia de a păstra datoria naţională sub 60 la suta, iar deficitul bugetar sub 3 la suta din venitul naţional.
Însă, aşa cum a fost evident încă de la început și cum se observă foarte clar din tabelul 1, obligaţia din tratat, s-a dovedit imposibil de aplicat. Franţa nu a arătat nici o jenă în a declara că îşi va reduce deficitul în limitele de la Maastricht când va considera că este convenabil să facă acest lucru. Mai puțin arogantă, Germania a urmat acelaşi curs. Dacă la început țările mai mici ca Belgia, Grecia sau Portugalia au fost tentate să se supună tratatului, pentru că ceea ce nu va fi impus statelor mare poate fi impus celor mici, eforturile lor s-au diminuat în prezent.
Tabel 1. Deficitul bugetar (procent din PIB)
|
|
Belgia
|
Germania
|
Grecia
|
Spania
|
Franța
|
Italia
|
Portugalia
|
România
|
|
1995
|
-4.5
|
:
|
:
|
-6.5
|
-5.5
|
-7.4
|
-5.0
|
-2.1
|
|
1996
|
-4.0
|
-3.3
|
:
|
-4.8
|
-4.0
|
-7.0
|
-4.5
|
-3.7
|
|
1997
|
-2.3
|
-2.6
|
:
|
-3.4
|
-3.3
|
-2.7
|
-3.5
|
-4.5
|
|
1998
|
-0.9
|
-2.2
|
:
|
-3.2
|
-2.6
|
-2.8
|
-3.4
|
-3.2
|
|
1999
|
-0.6
|
-1.5
|
:
|
-1.4
|
-1.8
|
-1.7
|
-2.8
|
-4.4
|
|
2000
|
0.0
|
1.3
|
-3.7
|
-1.0
|
-1.5
|
-0.8
|
-2.9
|
-4.7
|
|
2001
|
0.4
|
-2.8
|
-4.5
|
-0.6
|
-1.5
|
-3.1
|
-4.3
|
-3.5
|
|
2002
|
-0.1
|
-3.7
|
-4.8
|
-0.5
|
-3.1
|
-2.9
|
-2.8
|
-2.0
|
|
2003
|
-0.1
|
-4.0
|
-5.6
|
-0.2
|
-4.1
|
-3.5
|
-2.9
|
-1.5
|
|
2004
|
-0.3
|
-3.8
|
-7.5
|
-0.3
|
-3.6
|
-3.5
|
-3.4
|
-1.2
|
|
2005
|
-2.7
|
-3.3
|
-5.2
|
1.0
|
-2.9
|
-4.3
|
-6.1
|
-1.2
|
|
2006
|
0.3
|
-1.6
|
-3.6
|
2.0
|
-2.3
|
-3.3
|
-3.9
|
-2.2
|
|
2007
|
-0.2
|
0.2
|
-5.1
|
1.9
|
-2.7
|
-1.5
|
-2.6
|
-2.5
|
|
2008
|
-1.2
|
0.0
|
-7.7
|
-4.1
|
-3.3
|
-2.7
|
-2.8
|
-5.4
|
|
2009
|
-6.0
|
-3.3
|
-13.6
|
-11.2
|
-7.5
|
-5.3
|
-9.4
|
-8.3
|
În cea ce privește România, nivelul deficitului bugetar este puternic influențat de poziția economiei în raport cu ciclul economic[3], astfel deficitele reduse obținute pe perioada 2002 - 2007 ascund dezechilibre serioase ale poziției fiscale, în măsura în care se datorează unor creșteri de venituri bugetare obținute pe fondul supraîncălzirii economiei. Deoarece determinarea deficitului structural implică ajustarea ciclică a veniturilor bugetare, eliminându-se componenta generată de excesul/deficitul de cerere, doar rezultatul ajustării oferă o măsură a sustenabilității/nesustenabilității nivelului total al cheltuielilor publice.
Analiza dinamicii deficitului structural în corelație cu poziția economiei față de ciclul economic permite evaluarea măsurii în care politica fiscală acționează ca stabilizator, ori dimpotrivă, în sensul exacerbării dezechilibrelor. Iar dacă luăm în considerare doar măsura de majorare a TVA de la 19 procente la 24 de procente, devine evident faptul că politica fiscală, în România, exacerbează dezechilibrele.
După cum bine se știe, acumularea acestor deficite bugetare de la un an la altul duc la o datorie publică din ce în ce mai mare. Dacă ar fi după susținătorii lui Keynes acest lucru nu ar reprezenta o reală problemă, pentru că, în accepțiunea lor, datoria publică „ne-o datorăm nouă înșine”.
Dar este oare așa? În cazul României, după cum se vede și din figura 1, mare parte a datoriei publice o datorăm altora. Astfel, suntem datori austriecilor, francezilor sau grecilor (asta dacă ar fi să ne luăm după originea băncilor care activează pe piața din România), suntem datori instituțiilor financiare internaționale, suntem datori instituțiilor financiare din UE. Din perspectiva conturilor naționale, aceasta poate fi interpretată ca export net negativ sau import de capital. Avuția noastră netă scade, iar o parte din patrimoniul nostru va fi deținut de străini. Însă după cum spunea și Jersey[4], într-o eră a globalizării acest lucru nu este neapărat o catastrofă. Ce reprezintă cu certitudine o problemă este faptul că viitoarea noastră balanță de plăți va fi împovărată cu dobânda acestei datorii și, dacă exporturile nete vor continua să fie negative, povara va continua să crească de la an la an. Dacă această povară nu va fi înlăturată ea se va adăuga la datoria existentă și, astfel, datoria anuală ce va trebui achitată va fi din ce în ce mai mare. Iar, în cele din urmă, acest lucru va supune la grea încercare competitivitatea noastră economică.
Figura 1. Evoluția datoriei publice a României (procent din PIB)
Un alt aspect la fel de important îl reprezintă moneda în care respectiva datorie trebuie plătită. După cum se observă din figura 2 mare parte din datorie trebuie achitată în valută. Prin urmare și cursul valutar are un efect important asupra nivelului datoriei. Astfel aprecierea nominală a euro față de leu între 2006 și 2009 cu circa 23 de procente a dus la o creștere a poverii. Mai mult, având în vedere că datoria în valută trebuie returnată în valută, singurele modalități ale statului de a obține valută este: creșterea exporturilor, investiții directe sau alte împrumuturi în valută.
Figura 2. Evoluția structurii datoriei publice în România în funcție de moneda de denominare (procent din PIB)
Indiferent dacă suntem sau nu „datori nouă înșine”, esența problemei este că suntem datori. În cazul în care datoria națională ar fi un procent constant din venitului naţional, dobânda care ar reveni acesteia ar fi de asemenea constantă indiferent dacă ea revine străinilor sau rezidenților, iar economia, în timp, se va regla, se va apropia de echilibru.
Dar dacă datoria ca procent din PIB va continua să crească, în cele din urmă va deveni prea mare pentru a mai fi tolerată, iar într-un fel sau altul această creștere va trebui oprită.
Tabel 2. Datoria publică (procent din PIB)
|
Anul
|
Franța
|
Germania
|
Grecia
|
Italia
|
România
|
Spania
|
SUA
|
Japonia
|
|
1980
|
21
|
-
|
23
|
-
|
-
|
-
|
42
|
51
|
|
1981
|
22
|
-
|
27
|
-
|
-
|
-
|
41
|
56
|
|
1982
|
25
|
-
|
29
|
-
|
-
|
-
|
46
|
60
|
|
1983
|
27
|
-
|
34
|
-
|
-
|
-
|
49
|
66
|
|
1984
|
29
|
-
|
40
|
-
|
-
|
-
|
51
|
67
|
|
1985
|
31
|
-
|
47
|
-
|
-
|
-
|
56
|
68
|
|
1986
|
31
|
-
|
47
|
-
|
-
|
-
|
59
|
71
|
|
1987
|
33
|
-
|
53
|
-
|
-
|
-
|
61
|
74
|
|
1988
|
33
|
-
|
57
|
91
|
-
|
-
|
62
|
71
|
|
1989
|
34
|
-
|
60
|
93
|
-
|
-
|
62
|
68
|
|
1990
|
35
|
-
|
73
|
95
|
-
|
-
|
64
|
68
|
|
1991
|
36
|
40
|
75
|
98
|
-
|
-
|
68
|
67
|
|
1992
|
40
|
42
|
80
|
105
|
-
|
-
|
71
|
72
|
|
1993
|
46
|
46
|
101
|
116
|
-
|
-
|
72
|
78
|
|
1994
|
49
|
48
|
99
|
122
|
-
|
-
|
71
|
85
|
|
1995
|
55
|
56
|
99
|
122
|
-
|
63
|
71
|
92
|
|
1996
|
58
|
58
|
102
|
121
|
-
|
67
|
70
|
100
|
|
1997
|
59
|
60
|
99
|
118
|
-
|
66
|
68
|
107
|
|
1998
|
59
|
60
|
97
|
115
|
-
|
64
|
64
|
120
|
|
1999
|
59
|
61
|
103
|
114
|
-
|
62
|
61
|
134
|
|
2000
|
57
|
60
|
103
|
109
|
-
|
59
|
55
|
142
|
|
2001
|
57
|
59
|
104
|
109
|
-
|
56
|
55
|
152
|
|
2002
|
59
|
60
|
102
|
106
|
-
|
53
|
57
|
161
|
|
2003
|
63
|
64
|
97
|
104
|
-
|
49
|
60
|
167
|
|
2004
|
65
|
66
|
99
|
104
|
22
|
46
|
61
|
178
|
|
2005
|
66
|
68
|
100
|
106
|
20
|
43
|
62
|
192
|
|
2006
|
64
|
68
|
97
|
107
|
18
|
40
|
61
|
191
|
|
2007
|
64
|
65
|
96
|
103
|
20
|
36
|
62
|
188
|
|
2008
|
67
|
66
|
99
|
106
|
21
|
40
|
71
|
195
|
|
2009
|
78
|
74
|
115
|
116
|
30
|
53
|
84
|
218
|
|
2010
|
84
|
75
|
130
|
118
|
35
|
63
|
93
|
226
|
|
2011
|
88
|
77
|
139
|
120
|
38
|
70
|
99
|
234
|
|
2012
|
89
|
77
|
144
|
120
|
37
|
75
|
103
|
239
|
|
2013
|
90
|
77
|
144
|
120
|
36
|
79
|
105
|
243
|
|
2014
|
90
|
76
|
139
|
119
|
35
|
81
|
108
|
246
|
|
2015
|
88
|
76
|
134
|
119
|
33
|
82
|
111
|
249
|
Ce putem învăța de la modul cum statele puternice din Europa, SUA și Japonia și-au gestionat datoria publică? Aparent nu mare lucru dacă urmărim datele din tabelul 2, care pe lângă evoluțiile istorice ale datoriei publice prezintă și o prognoză realizată de Fondul Monetar Internațional. Un prim exemplu îl constituie Marea Britanie, care are cel mai ridicat grad de libertate economică din Europa, după Irlanda. În 2000 a avut o datorie publică de 30 la suta din PIB. Partidul Laburist, ales în 1997 după 12 de ani de guvernare conservatoare a revenit cu un mare elan legat de creșterea cheltuielilor publice. Au reconciliat acest entuziasm cu care au cheltuit cu dictatele prudenţei fiscale susținând că finanțarea prin împrumuturi a sănătății, educației, și securității interne, respectiv poliției, nu este un act iresponsabil. După cum se observă din figura 3, până în 2009, datoria naţională a urcat vertiginos de la 30 la 68,1 la suta din PIB. Aceste procente sunt însă sub cele ale datoriei franceze de 77,5 sau sub cele ale datorie germane de 73,2 ca să nu mai vorbim de Italia, cu o datorie publică de 115,8 la suta din PIB. Dar nu-i așa: atunci când faci parte dintr-o uniune a bunăstării de ce să nu îți dorești să fii și tu un stat al bunăstării?
Problema nu ar fi fost nivelul său ci rata de creştere a acesteia. Apoi a venit aşa-numita „criză” care a început cu problemele legate de creditele ipotecare rezidențiale americane. Era normal să apără atât țapul ispășitor cât și salvatorii. Țapul ispășitor: sistemul bancar mondial, care prin însăşi natura afacerii bancare depinde de discreție, a fost declarat în gura mare la un pas de colaps. Ca rezultat, într-adevăr s-a îndreptat spre marginea prăpăstii de unde a fost salvat de la prăbușire prin injecţii urgente de capital şi garanţii date atât de americani cât şi de toate guvernele europene importante.
Ca orice măsură întreprinsă în grabă apar și urmările. După cum se observă din tabelul 1, absolut toate statele au plătit sub o formă sau alta, deficitele bugetare căpătând valori enorme. Evident că toate țările au început să ia măsuri de reducere a acestor deficite. România, dacă ar fi să credem ce spune statul, ar urma sa-și reducă deficitul bugetar de la 8,3 la sută cât era în 2009 la 3 la sută în 2013. Greu de crezut că un stat care stimulează activitatea economică printr-o implicare din ce în ce mai mare, respectiv un stat care în momente de recesiune stimulează economia prin creșterea TVA, va reuși să se țină de promisiune. Cu atât mai mult cu cât în continuare se împrumută de la Fondul Monetar Internaţional.
În Marea Britanie, scenariul Trezoreriei prevede o reducere treptată la 5,5 la suta până în 2014 și o creştere a datoriei ca pondere în PIB la 76 la suta, doar un pic peste media din Europa de Vest. La fel ca și în România nu se explică clar modul în care reducerea deficitului urmează să fie realizată, chiar dacă reducerea cheltuielilor este, fără îndoială, în mod tacit asumată.
Figura 3. Datoria publică internă și externă în principalele țări din UE în anul 2009 (procent din PIB)
Sursa: Consiliul Fiscal
Însă, ambele țări, pentru a-și îndeplini ținta, fac prognoze spectaculoase legate de creșterea economiei: 3,25 la sută începând cu 2011 pentru Marea Britanie și de la 1,5 în 2011 până la 4,7 la sută în 2014 pentru România[5]. În cazul în care rata medie a dobânzii la datorie, pentru Marea Britanie, ar fi de 5 la sută, costul dobânzilor la prognozata datorie de 76 la suta din PIB ar fi de 3,8 la suta din PIB, cu un punct procentual mai mult decât în prezent. Pentru a realiza acest lucru şi pentru a obţine și o reducere a deficitului la 5,5 la suta, cheltuielile, mai puțin cele cu dobânda, ar trebui să fie micșorate cu 7,9 la suta din PIB. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Jersey[6] înseamnă că oricine crede că acest lucru va fi realizat nu a înțeles deloc cum funcționează democraţia.
Scăderea deficitelor bugetare, indiferent la ce țară din UE ne referim, devine și mai puțin probabilă dacă analizăm structura și nivelul cheltuielilor bugetare. După cum se observă din figura 4, cheltuielile bugetare, pentru 2009, sunt, ca procent din PIB, foarte ridicate, ajungând la un maxim de 58,2 la sută pentru Danemarca. România se plasează pe ultimul loc în cadrul UE cu 40,4 la sută din PIB (82 la sută din media UE27). Pentru toate statele UE cea mai însemnată componentă a cheltuielilor este asistența socială. Nimic surprinzător pentru această uniune a bunăstării. Numai că pentru unii, bunăstarea aceasta vine prin redistribuire, iar redistribuire înseamnă impozitare și în niciun caz stimularea activității economice. Iar cum gestionarea acestor cheltuieli care provin din impozite implică birocrație, nici nu e de mirare că după asistență socială cele mai mari cheltuieli sunt cele cu remunerarea angajaților din sectorul public. Pentru România cheltuielile de personal au crescut foarte rapid, atât ca urmare a sporirii numărului angajaților publici, cât și a creșterii rapide a salariilor acestora (o creștere cu 150 la sută în 2008 față de 2004, comparativ cu o creștere cu 100 la sută în sectorul privat). Singura cheltuială care ar putea aduce și beneficii, cea cu cheltuielile de capital - care sunt reprezentate de cheltuielile pentru investiții -, este relativ mică: de la 2,7 la 7,7 la sută din PIB.
Succint situația României se prezintă astfel:
· după criteriul privind asistența socială, România ocupă penultimul loc în UE27 și aceeași poziție în cadrul grupului NSM10 [7]. La cheltuielile cu pensiile, România se situează pe locul 6 din UE27 și pe locul 1 între NSM10;
· după criteriul privind remunerarea angajaților din sectorul public în clasamentul țărilor UE27, România este pe locul 19, iar între NSM10 pe locul 6;
· după criteriul cheltuielilor cu bunuri și servicii, România ocupă poziția 12 în UE27 și 7 în grupul NSM10;
· după criteriul cheltuielilor cu subvențiile, România ocupă locul 16 din media UE27 și poziția 4 în grupul NSM10;
· după criteriul cheltuielilor de capital, România ocupa poziția 6 în UE27 și locul 4 în grupul NSM10;
· după criteriul cheltuielilor cu dobânzile, România ocupă locul 19 în UE27.
Prin urmare este greu de crezut că aceste cheltuieli pot și se vor a fi diminuate semnificativ având în vedere situația economică și costul politic al celor care guvernează. Aritmetica simplă de mai sus ne transmite un mesaj amar. Atâta timp cât deficitul bugetar ca procent din PIB depăşeşte rata de creştere a PIB-ului, raportul dintre deficit și PIB va avea un trend ascendent. Într-un studiu al Deutsche Bank[8] se estimează că datoria publică a României ca pondere în PIB va depăși 50 de procente până in 2020, în condițiile în care în ultimii zece ani aceasta, și pe fondul creșterii economice, a crescut cu doar 1,2 puncte procentuale. Plata de dobânzii pentru această datorie va presupune tăieri de cheltuieli la care nici un guvern ales nu ar supravieţui.
Întotdeauna există și o soluţie, deşi adesea este una rea, pentru fiecare problemă. Soluția, cel puțin pentru datoria în lei este la îndemâna statului. Voit sau din greșeală, a și început să o pună în practică prin creșterea TVA ceea ce a dus la o creștere a inflației anuale (conform cu BNR, în aprilie 2011 rata inflației s-a situat la 8,34%). Așadar, dacă într-o societate democratică problema datoriei generează un cerc vicios care nu poate fi soluționat sub stabilitatea preţurilor, atunci stabilitatea preţurilor va fi sacrificată. Și exemple avem: după al doilea război mondial, într-un mediu cu inflaţie în creştere, datoria naţională în Marea Britanie era în jur de 150 la sută. Prin anii 70, ajutată de şocul petrolier, inflaţia sa accelerat ajungând înainte de alegerile din 1979 la aproape 25 la sută. Cercul vicios a fost rupt printr-o reducere brutala a datoriei naţionale în termeni reali. De la un nivel mai scăzut, reducerea în continuare în anii Thatcher a devenit realizabilă. Înainte ca noul guvern să înceapă să cheltuiască pe serviciile publice, prin anii 2000, ponderea datoriei la 30 la suta din PIB părea a fi la un nivel sigur.
Figura 4. Structura și nivelul cheltuielilor totale în bugetul principalelor țări din UE în anul 2009 (procent din PIB)
Sursa: Consiliul Fiscal
Dată fiind situația şi realităţile politice ale voinţei colective, indiferent de efectele negative ale inflației, trebuie să ne așteptăm ca și în anii ce urmează ținta de inflație să nu fie atinsă.
Studiul de faţă a fost realizat în cadrul proiectului de cercetare Libertate economică şi proprietate. Implicaţii privind reformele instituționale din România și Uniunea Europeană și va fi publicat în volumul proiectului (Editura ASE, 2011).
[1] Anthony de Jesey, Shall We Borrow from the Children, www.econlib.org
[2] Și aici avem binecunoscutul exemplu al statului european, membru al zonei euro, Grecia.
[3] Conform cu Consiliul Fiscal
[4] A. de Jersey, Who is afraid of the national debt, www.econlib.org
[5] Proiecția principalilor indicatori macroeconomici pentru perioada 2010 - 2014, Comisia Națională de Prognoză
[6] A. de Jersey, Who is afraid of the national debt, www.econlib.org
[7] Prin NSM10 înțelegem acele state care au aderat la UE în anul 2004
[8] Deutsche Bank Report, Public debt in 2020, www.dbresearch.com
Cateva observatii
Prima ar fi o observatie legata strict de redactare - capul de tabel de la 2 e deplasat cu o casuta spre stanga, ceea ce face putin mai greu de urmarit seriile de date. In acelasi tabel, predictia pentru datoria publica a Romaniei mi se pare exagerat de optimista in conditiile in care cresterea economica nu s-a produs, si exista un risc ridicat de recadere in recesiune, in conditiile in care fiscalitatea este deja la limita suportabilitatii. Tinta propusa de FMI poate fi atinsa doar prin masuri economice si administrative cu adevarat liberale, care sa produca scaderi semnifiative de cheltuielilor publice, adica suficient de mari incat sa asigure un buget cel putin echilibrat, in conditiile scaderii nivelului fiscalitatii. Din pacate, perspectivele adoptarii unor astfel de politici economice responsabile sunt aproape nule, in conditiile in care ambele grupari din peisajul politic romanesc au elborat programe economice care vin mai degraba din taramul fantasmagoriei pure, decat de cel al solutiilor practice, si pragmatice.
O a doua observatie, de data aceasta de natura conceptuala, este legata de afirmatia
Problema nu ar fi fost nivelul său ci rata de creştere a acesteia. Apoi a venit aşa-numita „criză” care a început cu problemele legate de creditele ipotecare rezidențiale americane. Era normal să apără atât țapul ispășitor cât și salvatorii. Țapul ispășitor: sistemul bancar mondial, care prin însăşi natura afacerii bancare depinde de discreție, a fost declarat în gura mare la un pas de colaps.
Sistemul bancar nu este nicidecum un simplu "tap ispasitor" pentru criza, ci o componenta esentiala a mecanismului acesteia. Fara "discretie", cu privire la frauda in forma continua a rezervelor fractionare, si mai ales fara rolul de garant al acestuia contitutit de bancile centrale, sistemul ar intra intr-adevar in colaps aproape imediat. Pe langa rolul de salvator providential, bancile centrale se afla la baza intregului sistem financiar, ele fiind singurele capabile sa genereze masa monetara cu costuri 0, care poate fi apoi multiplicata de bancile comerciale, tocmai pe baza sistemului rezervei fractionare. "Criza" nu este decat expresia vizibila a inabilitatii functionarii unui sistem gandit sa in profunda contradictie cu legile economiei, dar in deplina conformitate cu cele ale politicii.
Ultima observatie este legata de cauzalitatea dintre cresterea taxelor si inflatie:
Întotdeauna există și o soluţie, deşi adesea este una rea, pentru fiecare problemă. Soluția, cel puțin pentru datoria în lei este la îndemâna statului. Voit sau din greșeală, a și început să o pună în practică prin creșterea TVA ceea ce a dus la o creștere a inflației anuale (conform cu BNR, în aprilie 2011 rata inflației s-a situat la 8,34%). Așadar, dacă într-o societate democratică problema datoriei generează un cerc vicios care nu poate fi soluționat sub stabilitatea preţurilor, atunci stabilitatea preţurilor va fi sacrificată. Și exemple avem: după al doilea război mondial, într-un mediu cu inflaţie în creştere, datoria naţională în Marea Britanie era în jur de 150 la sută.
Cresterea fiscalitatii nu are cum sa porduca o crestere generalizata si constanta a preturilor in lipsa unei expansiuni prealabile a masei monetare. Afirmatii de genul "am ratat tinta de inflatie pentru ca a crescut TVA" sunt doar marote ale BNR pentru a acoperi adevarul, si anume, ca susnumita institutie a cam supraturat tiparnita. Reducerea datoriilor nu s-a facut doar prin inflatie in perioada de dupa WW2. Dinamica economica si demografica au jucat un rol cel putin la fel de important. Nu se poate iesi din datorii turand tiparnita, tocmai pentru pentru ca inflatia necesara acoperirii nivelului actual de datorie ar ucide orice sanse de dezvoltare economica. In acelasi timp, piramida populatiei si structura cheltuielilor publice asociate are o structura radical diferita de cea din anii '50, pentru ca atat numarul batranilor, cat si costurile asociate intretinerii lor, sunt in crestere accentuata. Deasemenea, fondurile de pensii, de cele mai multe ori fortate de legislatie, sunt principalii investitrori pe piata titlurilor de stat care vor fi puternic "tunse" de inflatie. In conditiile in care batranii reprezinta cam peste tot grosul electoraltului, costurile politice ale oricarei masuri, indiferent ca e vorba de taieri de cletuieli mai mult sau mai putin voalate, ori de expansiunea monetara menita sa reduca datoriile. Practic, statele sunt in acest moment intr-o situatie ilustrata perfect de sintagma catch 22.
Cateva lamuriri
@ Alex Nicolin, De cele mai multe ori predicțiile sunt făcute pe baza unor modele matematice sau econometrice care nu iau in considerare, fie ca nu vor sau ca nu pot, reformele necesare. Si, intr-adevăr, pentru majoritatea cazurilor predicțiile se dovedesc a fi mult prea optimiste. La a doua observație daca ar fi sa consideram problema pur din perspectiva cererii si a ofertei, in Romania nu băncile au fost de vina pentru bula speculativa. Ele au împrumutat in condițiile impuse de BNR. Eu nicio clipa nu susțin in text ca o creștere a fiscalității va produce o creștere generalizata si constanta a preturilor. O creștere a fiscalității va duce la un soc pe termen scurt, soc care s-a regăsit in creșterea inflației ANUALE. Iar, daca anii viitori, va persista o rata ridicata a inflației, atunci valoarea reala a datoriei publice in lei o sa scadă.
@Cosmin Mosora Pai in
@Cosmin Mosora
Pai in Romania (si nu numai) vina pentru aparitia "bulei" chiar NU a fost, in principal, a bancilor comerciale, ci a institutiei bastion a socialismului monetar, BNR-ul, autoarea importului de inflatiei, generata de celelate banci centrale in incercarea lor (impusa dar net ineficienta) de a potoli apetitul pentru resurse in continua crestere al guvernelor.
Demonstreaza!
Mie mi se pare ca problema din Romania a fost reprezentata mai degraba de politicile "sociale" ale guvernelor care s-au perindat din 2000 pina in prezent, decit de BNR.
@ Bogdan Tavatura
Total de acord, eu ma refeream strict la vinovatul de aparitia crizei boom-bust, a greselii comasate in acelasi sens (malinvestitiilor) a agentilor economici. Ca cele 2 s-au cumulat, asta e o alta poveste. Mai mult, orice politica a guvernului (exceptand-o pe cea iluzorie de neinterventie) e generatoare de distorsiuni economice.
Tabelul 2
Am corectat afisajul tabelului, multumim pentru observatie.
impozitele si inflatia
Ma raliez intrutotul comentariului lui Alex Nicolin cu privire la impactul impozitelor asupra preturilor, chiar daca este vorba despre impozitele indirecte, cum ar fi TVA-ul. Intr-o economie de piata - poate ca ar trebui facuta aceasta mentiune, chiar daca ipoteza este implicita - impactul impozitelor asupra preturilor este zero. A spune ca TVA-ul sau altceva ce tine de politica fiscala ar putea genera inflatie inseamna, pur si simplu, sa nu stapanesti cu adevarat intelegerea fenomenului inflationist. Altfel, este ca si cum am pretinde ca preturile se formeaza pe baza costurilor... una dintre cele mai grave si mai raspandite erori de teorie economica.
inflatia si impozitele
@ Radu, Daca eu cumpar azi un sacou cu 119 lei, iar maine acelasi sacou costa 124 lei si daca cosul pe baza caruia se calculeaza inflatia e format doar din sacoul respectiv, inseamna ca inflatia in anul respectiv este de 4,2 procente.
economie sau aritmetica?
D-le Mosora, exemplul dvs pare unul destul de restrictiv si, scuzati-ma, superficial, daca ne gandim ca aici nu facem exercitii de aritmetica, ci cautam sa discutam despre teoria inflatiei. Din exemplul oferit lasati sa se inteleaga faptul ca cresterea TVA a determinat cresterea pretului. Ori, tocmai asta e problema, una elementara pentru oricine studiaza teoria economica: preturile nu se formeaza pe baza costurilor. Daca vanzatorul sacoului ar fi putut creste pretul produsului de la 119 la 124, cine l-ar fi impiedicat sa nu faca asta independent de majorarea TVA? Daca disponibilitatea de plata a cumparatorilor este 124, atunci acesta ar fi pretul sacoului si atunci cand TVA era 19%. Sper ca acum m-ati inteles mai exact cam ce vreau sa spun.
Radu...
Desi intrebarea nu imi este adresata, voi incerca sa ofer si eu un raspuns.
Radu, intrebi de ce vinzatorul/producatorul unui bun nu creste pretul inainte de cresterea impozitului. Raspunsul este evident: din cauza concurentei. Dar cind are loc o crestere identica a costurilor pentru toti producatorii din acea ramura, vor fi nevoiti sa creasca pretul de vinzare.
Ceea ce presupui tu este cam asa... Tu afirmi ca o crestere a preturilor nu este posibila ca rezultat al cresterii impozitelor ("cine l-ar fi impiedicat sa nu faca asta independent de majorarea TVA"), dar in acest caz, hai sa analizam ce se poate intimpla in cazul cel mai simplu, al unei economii inchise.
In agricultura rata profitului este mica, sa presupunem ca este de 10 % (+/- 2%), iar rata de profit a produselor de lux este de 50%. Daca impozitul creste cu 15%, si nu ar creste preturile, ar falimenta toate companbiile care actioneaza in agricultura, inseamna ca se va instala o penurie ingrozitoare si oamenii vor muri de foame, in timp vor continua sa cumpere produsele de lux care au pastrat preturile, dar carora li s-a redus rata profitului la 35%! Asa ceva nu se intimpla in realitate!
Cind apare o crestere semnificatva a impozitului, pe o piata libera ,inchisa, cei care cresc primii preturile sint cei din ramura agriculturii si alimentatiei intrucit primesc un semnal clar (daca nu vor creste pretul, vor falimenta), oamenii vor aloca mai multe resurse pentru produsele de baza si mai putine pentru produsele marginale (legea utilitatii marginale).
Pe o piata libera, deschisa, vor creste importurile in detrimentul productiei interne, cresterea preturilor fiind temperata de competitia externa, fiind influentata de costurile de transport si de cererea suplimentara. Asadar, si in acest caz exista o crestere a preturilor, dar mai mica decit in primul caz.
"Dar cind are loc o crestere
"Dar cind are loc o crestere identica a costurilor pentru toti producatorii din acea ramura, vor fi nevoiti sa creasca pretul de vinzare."
Din nefericire observ ca aceasta eroare (cauzata de evidente reminiscente) e foarte raspandita. Nu costurile (care sunt, la randu-le, preturi) determina preturile, ci invers! TVA-ul nu se adauga, ci se extrage din pretul de consum (singurul relevant). Sigur, exista o multime de indivizi prezenti pe piata care ignora aceste legi. Cel mai la indemana exemplu e marea majoritate a "imobiliarilor" care declara cu un aer superior-onctuos: dom'ne, pai mai jos d'atat nu pot sa vand ca astea au fost costurile! "Serios"? Ar intreba cu un zambet amar in colul gurii fostul potential client...
Iarasi, de asemenea e sigur ca unii dintre agentii economici vor reusi sa transfere in pret costul cu impozitul.
Valoare de utilizare si valoare de schimb
Ionut, daca am inteles corect mesajul tau, tu faci referire la teoria imputatiei. Bunurile de ordin superior (factorii de productie) au valoare pentru ca pot fi transformate in bunuri de consum. Asadar, pretul este generat de cerere (de valoarea pe care o are acel bun pentru consumator). Dar cel care a facut aceasta descoperire, Menger, analizeaza nu doar la valoarea de utilizare, ci si valoarea de schimb. Bunurile oferite spre vinzare au o valoare (de utilizare) pentru ca vinzatorul isi poate procura resursele necesare dobindirii bunurilor de consum. Asadar, nu doar cererea directa (a consumatorului), ci si "cererea" ofertantului determina pretul. Iti recomand sa citesti cu atentie Principiile lui Menger!
In cazul imobilelor discutam de bunuri marginale. Exista multe cazuri in care intreprinzatorii neinspirati din acest domeniu vor vinde sub costuri, iar aceasta inseamna faliment. Insa nu demonstreaza ceva relevant pentru discutia noastra!
"Principiul imputatiei" e
"Principiul imputatiei" e general valabil, si nu numai in cazul bunurilor de capital! Atentie, si "valoarea de schimb" descoperita de Menger e, in ultima instanta, tot o valoare subiectiva (asta in ciuda interventiei unui element "obiectiv" si anuma cantitatea dintr-un al 2-lea bun cu care se poate schima primul bun economic). Altfel, efectul raportului cerere-oferta in formarea pretului de vanzare (singurul care conteaza), departe de a fi irelevant, din contra, e definitoriu!
Corect!
Ai inteles corect! :-)
Probabil ca la ASE inca se
Probabil ca la ASE inca se pregatesc economisti guvernamentali, care trebuie sa imbratiseze linia "oficiala" de gandire... Noroc cu piata ca le mai da peste cap planurile. Sa ne amintim doar de cazul cresterii TVA, cand in retelele de supermarket-uri preturile nu cresteau asa cum apocaliptic ne anuntau "specialistii" si analistii. Ceea ce arata ca piata - chiar si asa sufocata de interventionism - pare a ne oferi cea mai buna lectie de "economie de piata". Pentru cei care indraznesc, bineinteles, sa scoata capul din manualele de economie "aprobate".
Probabil ca la ASE inca se gandeste
@ Andrei, Inflatia este un fenomen care se analizeaza la nivel macroeconomic si nu la nivel de supermarket. Inflatia se manifesta atunci cand cresc preturile la bunurile cu pondere mare in cosul nostru de consum.
@ Cosmin Mosora
Suna foarte straniu incadrarea aceasta a inflatiei, exclusiv la nivel macroeconomic. Inflatia e un fenomen monetar, ea tine de cantitatea de bani din economie, si deci are relevanta microeconomica deopotriva. Asa cum spunea mai devreme Ionut, inflatia altereaza preturile relative din economie, si tocmai aici trebuie cautate cele mai mari "rele" ale inflatiei, in distorsionarea structurii de productie si a alocarii resurselor. Ce spuneti studentilor, de exemplu, daca preturile bunurilor din "cosul de consum" cresc iar preturile bunurilor de capital, salariile, rentele etc. scad? Le spuneti ca e inflatie?
Defineste inflatia
Andrei, defineste inflatia! In literatura economica exista doua definitii ale termenului inflatie:
1) In sens ingust (acesta fiind sensul initial, aparut in timpul Razboiului de secesiune din SUA), inflatia inseamna "umflarea" masei monetare (cresterea cantitatii de bani).
2) In sens larg (acesta este sensul consacrat), inflatia este un indicator al cresterii preturilor reale (un indicator al scaderii puterii de cumparare). Cresterea preturilor nominale nu este relevanta!
Mie mi se pare ca in mesajul tau le cam amesteci (echivocatie)! Este adevarat ca prima o poate cauza pe a doua, dar nu demonstreaza ca este singura cauza a celei de a doua!
Ceea ce este insa de
Ceea ce este insa de necontestat e ca singura cauza relevanta a celei de-a 2-a e prima! Restul cauzelor sunt nesemnificativ-irelevante si (sau, mai degraba, tocmai pentru ca se manifesta) doar pe termen scurt.
Andrei , Radu si Alex
Nivelul pretului este stabililt de cerere si oferta; nu doar de cerere, nu doar de oferta. Ceea ce afirmati voi, sfideaza atit legea cererii si a ofertei, legea utilitatii marginale, cit si teoria perechilor marginale.
@ Andrei, cresterea TVA-ului a avut ca efect cresterea preturilor. Verifica nivelul preturilor de anul trecut si din acest an si vei descoperi o sumedenie de produse a caror pret a crescut si o serie de produse a caror pret a ramas neschimbat. Vei raspunde ca eventuala crestere poate fi cauzata de cresterea masei monetare. Probabil este adevarat, dar asta nu demonstreaza ca o crestere a impozitelor nu se poate reflecta in cresterea preturilor.
Pe de alta parte, observ ca incerci un mic artificiu, prin care incerci sa afirmi ca preturile ar fi trebuit sa creasca instantaneu si sa se reflecte asupra tuturor produselor. Dar in realitate nu se intimpla astfel si nici teoria economica nu sustine asa ceva. Exista elasticitati (o crestere nesemnificativa), exista birocratie (modificarea preturilor poate dura citeva zile), exista contracte s.a.m.d.
Cresterea impozitelor reduce puterea de cumparare, iar comportamentul uman se supune legii utilitatii marginale: oamenii vor consuma aproximativ aceeasi cantitate de alimente si vor renunta la bunurile marginale (produsele de lux). Asadar, chiar daca preturile produselor de lux ramine neschimbat, este suficient sa creasca preturile alimentelor si putem afirma ca pretul mediu al bunurilor tranzactionate a crescut in raport cu perioada anterioara (iar puterea de cumparare s-a redus).
Eu evit sa folosesc termenul de "inflatie" intrucit se intimpla des ca cei cu care discut sa foloseasca echivocatia. Asadar, discutam fie de cresterea generalizata a preturilor reale (reducerea puterii de cumparare), fie de cresterea masei monetare.
Faptul ca o teorie este considerata "mainstream" nu inseamna in mod necesar ca este gresita!
@Alex, ce inseamna crestere generalizata a preturilor si ce categorie de preturi (nominale sau reale) este relevanta? Termenul general nu inseamna a tuturor, ci a unui numar semnificativ. Dar si mai important este sa stabilim despre ce categorie de preturi discutam!
Daca discutam de preturi nominale avem o problema; in cazul denominarii monedei (taierea a citeva zerouri) desi exista o reducere a tuturor preturilor nominale, nu exista o modificare a puterii de cumparare; similar nici in cazul opus denominarii (adaugarea unor zerouri) vor creste toate preturile nominale, dar nu exiosta nicio modificare a puterii de cumparare; nimeni nu afirma ca avem deflatie, respectiv inflatie, in aceste situatii.
In concluzie, daca discutam despre inflatie ca o crestere generalizata a preturilor, trebuie sa discutam doar despre preturile reale, asadar, despre puterea de cumparare. Cresterea impozitelor reduce puterea de cumparare (deci creste preturile reale) dupa un mecanism simplu:
1) Intr-o economie inchisa, cu bariere protectioniste, cei care produc si vind produse de baza (alimente) vor creste preturile proportional cu cresterea nivelului de impozitare. Intrucit oamenii isi acopera mai intii nevoile de baza, se va reduce drastic cantitatea tranzactionata de produse marginale (de lux);
2) Intr-o economie deschisa, fara bariere protectioniste, in care marfurile circula libere intre tari, cresterea nivelului preturilor se va limita la o crestere proportionala cu nivelul costurilor de transport (si bineinteles cererea suplimentara). Asadar, oamenii vor consuma produse din import, cu preturi usor mai mari decit in momentul anterior cresterii impozitelor ca urmare a influentei costurilor de transport. Firmele din tara unde a crescut nivelul impozitelor vor falimenta, intrucit costurile depasesc veniturile, iar piata va fi invadata de produse din alte tari. Vi se pare cunoscut? Romania importa alimente din Turcia si Grecia, iar terenurile din Romania ramin necultivate!
Acelasi efect poate fi produs si de o catastrofa naturala (seceta, incendiu, daunatori si chiar migratie a fortei de munca) dar trebuie retinut ca un astfel de efect nu poate avea loc decit pe o perioada scurta, de maxim un an. Daca in anul urmator situatia va reveni la normal ar trebui sa existe o deflatie, iar daca situatia ramine aceeasi, preturile nu ar mai trebui sa se modifice. Orice crestere a preturilor pe termen mediu si lung este rezultatul cresterii masei monetare (tiparnita BNR), dar pe termen scurt (un an) poate fi si rezultatul cresterii impozitelor sau al reducerii ofertei (exeptind cazul in care in anii urmatori catastrofele naturale vor fi din ce in ce mai mari sau guvernul va creste semnificativ impozitele in fiecare an sau depopularea va continua - ceea ce de obicei nu se intimpla).
In concluzie, cresterea preturilor reale este produsa in majoritatea situatiilor de cresterea masei monetare. Cresterea ca urmare a reducerii ofertei nu este imposibila d.p.v.d. economic, ci doar improbabila.
Cresterea TVA e, in sine, o
Cresterea TVA e, in sine, o masura deflationista! Pe termen mediu si lung (mai mare de cateva luni/un an) n-are cum sa fie, niciodata, inflationista neinsotita de "acomodare monetara". De fapt asta e si scopul creterii tva: de transfer net (citeste jaf) de avutie de la detinatorul legitim la stat (talharul sef). Ori, fara acomodare monetara, cresterea tva actioneaza, de fapt, ca un impozit indirect, in amonte, in structura productiei.
"Termenul general nu inseamna a tuturor, ci a unui numar semnificativ."
De facto, asta-i eroarea. Daca ne referim la inflatie e vorba de cresterea tuturor preturilor. Ajustari de genul CORE, CORE1, 2, 3 etc. nu sunt decat artificii menite a arunca pref in ochii publicului.
Ma rog, eu am o intrebare: daca inflatia e un fenomen care nu are cauze exclusiv monetare, ci economice asa cum afirma oficialii bnr, de ce se mai oboseste acesta institutie (anacronic-pradatoar-falsificatoare) sa lupte cu si sa rateze constant "tinta de inflatie"?
"Faptul ca o teorie este considerata "mainstream" nu inseamna in mod necesar ca este gresita!"
Din punctul de vedere al logicii formale enuntul de mai sus e perfect adevarat. Totusi, pentru ca o teorie (vorbim aici la cele economice sau, ma rog, socio-economice) sa devina "mainstream", trebuie neaparat acceptata de catre autoritati. Care autoritati, de regula, nu vor accepta niciodata o teorie care sa le micsoreze puterea/autoritatea! Ca exemplu, din acesta cauza 2 dintre cel mai mari erori economice (keynesianismul si monetarismul) au fost si sunt in continuare imbratisate de toate statele/guvernele, avand statulul de teorii mainstream intangibile, criticii lor fiind supusi fara exceptie oprobiului.
Ok...
Ionut, noi am mai discutat problema inflatiei, dar cred ca esti nu dispus sa accepti argumentele care nu iti convin...
Sint de acord cu afirmatia ca pe termen mediu si lung cresterea preturilor reale (scaderea puterii de cumparare) este cauzata de cresterea masei monetare. Sint de acord ca atit cresterea masei monetare cit si impozitarea reprezinta forme prin care statul confisca resursele cetatenilor.
Insa, cind afirmi ca "inflatia" (oare la ce te referi? la cresterea masei monetare sau la cresterea preturilor reale?) reprezinta cresterea tuturor preturilor, nu cresterea generalizata a preturilor, apar citeva probleme. Dar mai intii ar trebui sa-mi spui daca prin "cresterea tuturor preturilor" te referi la preturile reale sau nominale si, de asemenea, daca te referi la preturile de consum sau la toate preturile bunurilor si serviciilor economice. Dupa ce imi raspunzi la aceste intrebari, vom putea sa continuam discutia.
@Bogdan Tavatura 1)Cresterea
@Bogdan Tavatura
1)Cresterea doar a unor preturi nu inseamna inflatie.
2)In aceasta discutie e irelevanta referinta la preturile nominale.
3)Ma refer la pretul de vanzare, singurul relevant, pentru toate bunurile economice si serviciile.
Din punctul meu de vedere dicutia relevanta despre inflatie este asta: e o iluzie (aceea ca putem, concomitent, sa si mancam tortul si el sa ramana neatins) si, prin modul de manifestare (apare si actioneaza punctual in economie, beneficiarii ei fiind firmele de casa si prietenii guvernului iar perdantii fiind, de regula, cei cu venituri fixe cum sunt pensionarii) este furt.
Altfel deja sunt de acord ca:
"In concluzie, cresterea preturilor reale este produsa in majoritatea situatiilor de cresterea masei monetare. Cresterea ca urmare a reducerii ofertei nu este imposibila d.p.v.d. economic, ci doar (extrem de, as adauga eu) improbabila."
bun...
La punctul 3 afirmi: " Ma refer la pretul de vanzare, [...], pentru toate bunurile economice si serviciile", asadar te referi si la pretul muncii. Insa stim ca pretul muncii (salariul) nu este obligatoriu sa se modifice cind statul creste masa monetara (eventualele modificari sint inferioare cresterii preturilor bunurilor de consum si sint cele mai tirzii), altfel puterea de cumparare ar ramine neschimbata (preturile reale ar ramine identice). Si doar am cazut de acord ca preturile nominale nu sint relevante (punctul 2 din mesajul tau anterior), ci doar cele reale!
Nu am contrazis ca o crestere a masei monetare nu ar reprezenta o forma de confiscare a resurselor cetatenilor si directionarea acestor resurse catre birocrati si clientela politica. Ce am incercat sa arat este ca o crestere a preturilor reale (scaderea puterii de cumparare) poate fi produsa, in mod exceptional, si de alti factori (cresterea impozitelor, catastrofe naturale, migratia fortei de munca, a capitalului, birocratie suplimentara etc.). Dar in contextul in care banca centrala creste constant masa monetara, cind apar si aceste alte cauze, nimeni nu-i mai crede! Si pe buna dreptate...
@Bogdan Tavatura E foarte
@Bogdan Tavatura
E foarte adevarat ca "nu e obligatoriu" sa se modifice dar, de regula, se. Poarta numele de indexare. Si sigur ca problema cu ea e tocmai ca e tarzie! Actiunea nociva a inflatiei provine chiar din modul sau punctual de actiune, fenomen care distorsioneaza structura preturilor relative.
Altfel iarasi sunt de acord ca "inflatia" e un termen cu inteles polisemantic. Si, in ceea ce priveste cel putin domeniul economic, termenul are dublu-inteles.
Despre indexare
Ionut, daca indexarea ar avea loc imediat si daca ar fi consecinta directa a procesului de crestere a masei monetare, nu ar exista nicio reducere a puterii de cumparare (nicio modificare a preturilor reale), deci nu ar fi inflatie conform definitiei tale.
Mai degraba, indexarea este rezultatul dezvoltarii economice, aparind in situatia in care salariile reale revin la nivelul de dinaintea cresterii masei monetare. Indexarea nu este rezultatul implicit al "procesului inflationist".
In concluzie, ceea ce numesti tu inflatie nu are ca efect cresterea tuturor preturilor , ci doar a preturilor reale ale bunurilor de consum (pretul factorii de productie, precum munca, raminind o buna bucata de timp nemodificat, iar cresterea acestuia in cele din urma este rezultatul cresterii productivitatii).
@Bogdan Tavatura Critica ta
@Bogdan Tavatura
Critica ta e pe langa subiect. "Efectul cantillion" e binecunoscut in economie. Indexarea n-are cum sa se produca instantaneu! In cazul unei monede falsificate (monopol al guvernului) indexarea este, de regula, rezultatul implicit al procesului inflationist. Altfel, te legi de "tehnicalitati". Irelevante. Cresterea preturilor reale poate fi in mod exceptional (dupa cum tu insuti ai afirmat) rezultatul unor factori diferiti de cresterea masei monetare (si asta doar pe termen scurt). Nu conteaza.
Relevant e ca: cresterea TVA, in sine, e o masura strict si pur deflationista! Neinsotita de "acomodarea" masei monetare are exact efectul invers decat cel scontat de intiatorul sau, statul.
Incercarile (similare cu cele "friedmanite") acestea repetate de a induce in mintile oamenilor ideea ca inflatia are si alte cauze relevante in afara cresterii masei monetare nu fac decat sa lase larg deschisa poarta unor afirmatii de genul: o inflatie "moderat/controlata" e benefica, ceea ce, cu alte cuvinte, ar insemna ca "furtul e benefic"! Sau ca "economia are nevoie de reglementare/control din partea statului".
Nu e nici o diferenta esentiala intre un individ care falsifica bani la copiator si banca centrala care, in esenta, tot aia face. Cu mentiunea ca persoana care copiaza banii e numit impropriu falsificator din moment ce, e clar, nu poti sa afirmi ca falsifici ceva ce e deja un fals!
Concluzie: inflatia care inseamna cresterea preturilor are, pe termen lung, ca singura cauza relevanta cresterea masei monetare si, impreuna cu restul activitatilor de taxare/impozitare, nu reprezinta altceva decat actiuni care au ca scop confiscarea avutiei cetatenilor de catre stat.
Te-ai incurcat
Ionut, calmeaza-te! Te-ai incurcat!
Ai spus initial ca inflatia reprezinta cresterea preturilor reale a tuturor bunurilor, apoi te-ai incurcat cind am discutat despre cresterea pretului muncii. Daca ar creste si pretul muncii imediat, in aceeasi proportie cu celelalte preturi si ca o consecinta a cresterii masei monetare, nu am putea sa discutam despre scaderea puterii de cumparare (cresterea preturilor reale), intrucit ar fi identica situatie in care banca centrala a adaugat monedei citeva zerouri (situatia opusa denominarii).
Nu are rost sa comentez restul comentariului tau! Acest gen de atacuri nu ma intereseaza.
@Bogdan Tatavura
@Bogdan Tatavura
"Daca ar creste si pretul muncii imediat".
1)Cresterea preturilor ca urmare a cresterii cantitatii de masa monetara nu se produce, niciodata, imediat. Daca s-ar produce imediat si uniform, atunci inflatia ar fi neutra ca fenomen (cantillon). Elementar, dear Watson! :D
Nocivitatea inflatiei tocmai in asta consta, anume ca e punctuala. Culmea e ca i-ai atras atentia lui Andrei asupra acestei greseli, pentru ca s-o comiti tu insuti cateva posturi mai tarziu! Oricum, dupa un anumit timp, efectele injectarii de bani(citeste falsuri) "se disipeaza". Numai ca, inainte de asta, redistributia deja s-a produs! Repet, cu privire la "pretul muncii" ai uitat cu desavarsire de "indexare", masura propusa chiar de monetaristi ca incercare de compensare a injectiei de bani.
Asta ca sa nu mai fac referire la "ineptia" aia monetarista pe care tu o iei de buna: "MV = PQ".
2) Atacul nu era indreptat impotriva ta, ci a oficialilor (in special bnr) care se ocupa cu manipularea asta peste tot in spatiul public. De vreme insa ce te-ai simtit vizat ar trebui sa-ti pui oarece intrebari.
Inflatia este, concomitent, si furt si un fenomen cvasi-imposibil de masurat si controlat. Sa sustii ca o inflatie "controlat-mica" e benefica, e acelasi lucru cu a sustine ca "un furt de mici dimensiuni, controlat, e benefic"!
Ionut, tu ai facut acea greseala, nu eu!
Tu ai scris ca:
1)Inflatia reprezinta cresterea "tuturor" preturilor!
2)Iar acum afirmi ca "daca s-ar produce imediat si uniform, atunci inflatia ar fi neutra ca fenomen [...] Nocivitatea inflatiei tocmai in asta consta, anume ca e punctuala.".
Cele doua enunturi sint contradictorii!
Pe de-o parte afirmi ca inflatia reprezinta cresterea tuturor preturilor, apoi afirmi ca nu se intimpla acest lucru!
Daca indexarea ar aparea imediat si proportional cu celelalte preturi, inflatia ar fi, asa cum recunosti si tu, un fenomen neutru! Mai degraba, indexarea este un fenomen dezinflationist, cresterea salariilor reprezentind cresterea puterii de cumparare (reducerea preturilor reale) si nu poate fi atribuit guvernului sau bancii centrale, ci fortelor pietei! (desigur, exista si alte venituri decit salariile: profit, renta)
Ai inteles acum? Inflatia nu inseamna cresterea tuturor preturilor (imediat si uniform) altfel , "inflatia ar fi neutra ca fenomen"!
In concluzie, "inflatia" nu poate fi definita ca o crestere a tuturor preturilor (uniforma si imediata) , ci ca o crestere generalizata a preturilor (adica a unui numar semnificativ).
E simplu!
P.S. Am inteles ca nu pe mine ma atacai in acel mesaj! Am scris ca nu ma intereseaza atacurile (fara argumente) impotriva vreunui curent de gindire ("friedmanite", "ineptia monetarista" etc).
@Bogdan Tatavura
@Bogdan Tatavura
1)Indexarea ca rezultat al cresterii productivitatii este irelevanta in discutia de fata! In discutie era vorba de indexarea ca efect al cresterii masei monetare. Care exista ca fenomen constant, fie ca tu vrei sau nu sa accepti asta. Inflatia (ca efect al cresterii masei monetare si patrunderii sale punctuale in economie) inseamna o crestere a preturilor neuniforma si neimediata. Tocmai in asta consta si nocivitatea ei. Anume in redistributia ilegitima (confiscare/furt) si alocarea defectuasa a resurselor.
2)Sa numesti un anumit mod de gandire "friedmanit" (mai ales cand e evident acest lucru) nu e, nicidecum, atac. Altfel, monetarismul e una dintre cele mai mari greseli/ineptii, gugumanii din istoria economica. Printre greselile flagrante ale monetarismului este si aceasta concluzie, anume ca inflatia "controlata" (ce iluzie!), departe de a fi nociva e benefica.
OK
Ionut, esti liber sa crezi ce vrei si sa consideri irelevant ce doresti ! Poti sa crezi si ca inflatia este creata de extraterestri...
Deja devine o discutie care frizeaza absurdul! Nu mai am nimic de comentat!
Iti doresc mult bine!
@Bogdan Tavatura Din
@Bogdan Tavatura
Din contra, eu stiu foarte bine care-i cauza inflatiei si care-s efectele ei. Altii incearca sa ne faca sa credem ca pentru aparitia ei e oricine altcineva vinovat (inclusiv extraterestrii), numai autorii de facto, bancile centrale la initiativa statelor, nu!
@ Bogdan Tatavura
Dupa cum am invatat eu la mine la facultate :), inflatie inseamna cresterea masei monetare mai puternica decat cresterea productiei de bunuri, astfel incat consecinta sa conste în reducerea puterii de cumparare a banilor. Si tot acolo am invatat ca nu poate exista inflatie in absenta cresterii masei monetare, ca sa il citrez aproximativ pe Milton Friedman, campionul monetarismului. Iara daca ajungem la austrieci, logica devine si mai elocventa.
Daca nu cresterea masei monetare, atunci ce ar putea determina reducerea valorii banilor? Sa nu imi spuneti cumva ca sindicatele, consumatorii ("inflatia prin cerere") sau chiar OPEC... :)
Andrei
Ma tem ca ceea ce ai invatat tu la tine in facultate nu este 100% corect!
Primul aspect este "productia de bunuri"! Intrucit productia poate fi lipsita de valoare (productie "pe stoc", rebuturi, obiecte inutile etc.) ar trebui sa discutam de numarul de bunuri tranzactionate.
Daca masa monetara este constanta , iar cantitatea de bunuri tranzactionata pe ansamblul economiei se reduce (din cauza reducerii productiei agricole) cu 10% , avem ceea ce tu numesti inflatie?
Daca tot ai facut referire la Milton Friedman...
MV = PQ, sa presupunem V ca ar fi constant si il notam cu 1 , rezulta M = PQ ,
Daca M = 6, Q = 3 => P = 2
1) Masa monetara creste de la 6 la 9 (M = 9), numarul de bunuri tranzactionat este constant (Q = 3) => P = 3, aceasta este situatia pe care tu o numesti inflatie;
2) Masa monetara este constanta M = 6, numarul de bunuri tranzactionate scade (Q=2) => P= 3, aceasta situatie este inflatie?Preturile reale au crescut (puterea de cumparare a scazut ) , initial P= 2, dupa reducerea Q, P =3! Este inflatie?
Daca vrei "logica austriaca", citeste comentariile pe care le-am scris azi pe acest fir!
Eu m-am referit exclusiv la
Eu m-am referit exclusiv la cresterea masei monetare. Si nu la orice crestere. Din exemplele furnizate in comentariul anterior, doua se refera la situatia in care masa monetara este constanta. Ca sa raspund explicit, nu este vorba despre inflatie in nici una dintre situatiile la care ai facut referire. Inflatia inseamna cresterea continua a masei monetare, nu alinierea contextuala a preturilor la modificari izolate ale productiei sau cantitatii de bani. Oricum, vorba lui Ionut, austriecii nu prea invoca celebra ecuatie cantitativa atunci cand vor cu adevarat sa desluseasca problematica inflatiei.
Dar ai facut referire si la Friedman!
Ai facut referire si la Friedman, cel care a afirmat ca intotdeauna "inflatia este un fenomen monetar" si de asemenea ai scris ca inflata reprezinta cresterea masei monetare care are ca efect cresterea preturilor (reale).
Daca masa monetara este constanta, in mod natural exista o deflatie datorata dezvoltarii economice. Daca statul creste continuu masa monetara proportional cu aceasta deflatie nu va exista nicio modificare a preturilor. Dar si aceasta crestere monetara ar fi o forma de "impozitare fara legislatie", dupa cum a afirmat acelasi Friedman.
In concluzie, definitia ta ca inflatia reprezinta cresterea masei monetare care se reflecta in cresterea preturilor nu se aplica si in acest caz.
P.S. Neplacut este ca multi dintre cei care discuta despre inflatie penduleaza intre cele doua definitii dupa cum le convine pentru a-si putea sustine afirmatiile. Dar echivocatia nu poate fi utilizata intr-o discutie sincera, bazata pe argumente rationale, ci doar in atacuri cu argumente superficiale care pot fi demontate cu usurinta!
"Daca statul creste continuu
"Daca statul creste continuu masa monetara proportional cu aceasta deflatie nu va exista nicio modificare a preturilor."
1)Pai prima problema este tocmai ca incercarea de cresterea a masei monetare proportional cu acesta "deflatie" e cvasi-imposibila (apropo, aceasta este explicatia pentru faptul ca bnr-ul rateaza constant "tinta de inflatie"). Aceasta viziune monetarist-agregativa a economiei, completatamente eronata (agentii economici pot face profit si cand preturile scad si cand cresc, adica obtinerea de profit e indiferenta la cresterea sau scaderea indicelui general al preturilor), o data ca duce la tipul de comportament de genul "pretul activelor creste perpetuu" si, a 2-a oara, ca ea, producandu-se neuniform, inseamna de facto redistributie ilegitima (citeste confiscare de resurse de la unii in folosul altora) si alocare eronata de resurse.
2)Modificarea preturilor in raport cu ce? Cu detinerea totala de bani sau cu puterea de cumparare? Altfel repet, nu e nici o surpriza, orice masa monetara e "optima"!
Revin, deoarece in ultimul
Revin, deoarece in ultimul comentariu la punctul "1" am omis si un alt aspect. In formula agregata a "dezvoltarii economice" conform careia "se calculeaza" cantitatea de moneda injectata in economie intra si (sau mai ales) "investitiile" statului (cele efectuate, controlate sau initiate de acesta de genul parteneriat public-privat), care, in imensa lor majoritate (exceptiile irelevante fiind momentele in care birocratul chiar ghiceste), nu inseamna altceva decat risipa de resurse, constructii de "piramide", ele intrand, de facto, in contradictie cu nevoile de consum reale si imediate ale oamenilor.
Aceasta este o componenta care amplifica nocivitatea si efectele pe termen lung ale falsificarii de moneda.
Publicaţi un comentariu nou