Despre libertate, lege și economia austriacă

“Libertatea nu este o stare naturală, ci un produs al civilizaţiei, ea nu s-a născut dintr-un proiect. Instituţiile libertăţii nu au fost întemeiate pentru că oamenii ar fi prevăzut beneficiile pe care ea le-ar aduce. Însă o dată recunoscute avantajele ei, omul a început să perfecţioneze şi să extindă domnia libertăţii, cercetând în acest scop funcţionarea unei societăţi libere” (Hayek, 1998:78). Economiştii austrieci sunt cei mai în măsură să fie citaţi atunci când se vorbeşte despre libertate, deoarece la ei aceste principii au fost lumina inspiratoare şi scopul întregii cercetări.

Introducere

Referindu-se la fundamentele sănătoase şi clasice ale liberalismului pur, economistul F. A. Hayek ne oferă, în cartea sa “Constituţia libertăţii”, una dintre cele mai frumoase imagini ale unei lumi bazate pe ordine spontană, evoluţie instituţională naturală şi piaţă liberă.

Primele teorii dezvoltate despre conceptul libertăţii au luat naştere cu precădere în secolul al XVIII-lea, în Anglia şi Franţa, însă doar spaţiul britanic urma să cunoască adevărata esenţă a acestei teorii (Tocqueville, 1995: 246). Se consolidează astfel două tradiţii despre teoria libertăţii: una empirică şi nesistematică şi a doua speculativă şi raţionalistă (Hayek, 1998:78).

În prima categorie se înscriu principiile unei ordini spontane, ale unei evoluţii instituţionale bazate pe nevoile apărute în plan economic şi social, ca un răspuns la situaţii concrete intervenite neaşteptat. Ceea ce este previzibil este exclus, tradiţiile joacă un rol esenţial, cutumele fiind cele care se transform în instituţii şi legi scrise, recunoscute anterior însă de toţi cetăţenii sub forma unui soi de morală. Este ceea ce se va numi common-law, un aranjament instituţional caracteristic doar Marii Britanii şi spaţiului anglo-saxon. Această “tradiţie britanică” a fost descrisă de autori precum David Hume, Adam Smith şi Adam Ferguson, formând o temelie de nezdruncinat a argumentului în favoarea libertăţii. Unul dintre principiile fundamentale susţinute este supravieţuirea în timp a celor mai bune dintre instituţii, în sensul eficienţei lor. Practic nici o instituţie nu va rezista dacă nu va îndeplini o funcţie utilă, chiar dacă aceasta nu este neapărat cea atribuită iniţial (Ferguson, 1767: 187). Este, în esenţă, o viziune anti-raţionalistă, ce explică modul în care instituţiile, morala, limbajul, dreptul evoluează într-un proces de creştere cumulativă.

Cea de-a doua categorie presupune o planificare anticipată a ceea ce va urma. Libertatea este prezentă, însă apare între graniţele unui plan. Inspirată din viziunile raţionaliştilor cartezieni, această teorie a fost cea care a câştigat mai mult teren datorită explicaţiilor imediate, sub garda logicii clare şi aparent fără greş. Pentru că este mult mai uşor de crezut ceea ce pare explicat fără neînţelesuri şi fără goluri, tradiţia franceză s-a concretizat repede în codurile de legi pe care le reproducem şi astăzi. Imaginând lumea cu toate situaţiile ei posibile şi imposibile, aceste coduri însumau o serie de acţiuni sociale cu anumite consecinţe în funcţie de clasificarea dată. Principiile fundametale se bazează pe prezumţii general acceptate, cu anumite concluzii previzibile, cunoscute, așteptate. Omul este practic înzestrat de la natură cu un areal de cunoaştere ce îi permite să modeleze în mod deliberat civilizaţia. Pentru aceşti vizionari, toate instituţiile sunt invenţii deliberate şi nu se poate concepe că ceva neproiectat poate servi unui scop omenesc. În cuvintele lui Hayek (1998: 83), “pentru ei libertatea înseamnă haos”.

Atât Thomas Hobbes cât şi Although Decartes erau preocupaţi de stabilirea criteriilor pentru adevărul propoziţiilor. În această manieră nu putea fi acceptat un adevăr ce nu se deriva, în mod logic, de la o premiză stabilită şi clară. Incertitudinea este respinsă, lumea fiind ordonată în sens matematic, în timp ce tradiţiile pălesc în valoare.

Pentru Adam Smith, bunul demers al economiei depinde de “libertatea în statul de drept” şi nu de o libertate naturală (A. Smith, 2010:42-43) - „acea securitate pe care legile Marii Britanii i-o oferă fiecărui om, ca el să se bucure de roadele muncii sale. Este ea însăşi suficientă pentru a face să prospere orice ţară, în ciuda acestor reglementări absurde ale comerţului şi ale multor altora; iar această securitate a fost desăvârşită prin revoluţie, aproape în acelaşi timp cu instaurarea abundenţei. Efortul natural al fiecărui individ de a-şi îmbunătăţi propria condiţie, atunci când este lăsat să se manifeste în libertate şi siguranţă, este un principiu atât de puternic încât el singur, fără nici un sprijin, este capabil nu numai să poarte societatea către bogăţie şi prosperitate, ci să şi depăşească toate obstrucţiile nesăbuite prin care prostia omenească îi stânjeneşte funcţionarea”.

Libertate şi coerciţie

Bruno Leoni aduce o viziune aparte asupra termenului de libertate, analizând sensul său în strânsă corelaţie cu antagonicul termen de coerciţie.

În primul rând, aceste noţiuni ţin de sfera legală, însă au o largă arie de utilizare. Dreptul, implementarea şi asigurarea sa, este una dintre cele mai mari responsabilităţi ale statului, legea fiind deopotrivă necesară şi obligatorie. De fapt, implicaţiile statului în economie sunt legate în marea lor parte de sfera legislativului.

În al doilea rând, pentru că puţini economişti sunt interesaţi de drept și tot atât de rare sunt situaţiile în care juriștii se preocupă de teorie economică, conceptele de libertate și coerciţie cunosc definiţii diferite în domeniul economic și în mediul juridic (Leoni, 1991:10). Acest aspect este nejustificat, din perspectiva în care  nu putem vorbi de piaţă liberă fără domnia legii,  aşa cum coerciţia economică sau de orice fel este realizată prin norme ale dreptului.

Definirea conceptului de libertate este esenţială,  deoarece de multe ori se foloseşte acest termen cu numeroase alte sensuri decât cel real. În articolul de faţă sensul cuvântului libertate se va referi în special la înţelesul său legat de spiritul economic antreprenorial, aşa cum spunea Lord Acton în începutul Istoriei Libertăţii:  “libertatea este acea siguranţă a fiecărui individ de a fi protejat în a acţiona cum crede de cuviinţă, fără vreo influenţă din partea autorităţilor, a majorităţii, a obiceiurilor sau opiniilor” (Lord Acton, 2001:13).Cu alte cuvinte, libertatea intreprinzătorului de a decide soarta producţiei sale, de a se angaja liber în contracte, de a negocia ofertele, de a alege anumiţi parteneri sau puncte de desfacere. De aici va pleca şi diferenţa între diverşi agenţi economici, deciziile unora dovedindu-se în timp mai inspirate decât ale altora, concretizându-se în valorile profitului şi ale cotei de piaţă. Acesta este sensul libertaţii în economia liberă, în esenţă competitivitate, şi nu cel afirmat de mulţi guvernatori, ce au deprins meşteşujul interpretării eronate a principiilor statului de drept.

Între noţiunile de libertate și coerciţie există o strânsă legătură, de multe ori confundându-se chiar una cu cealaltă. Sunt cazuri în care coerciţia este dorită, cum ar fi cazul soldaţilor ruşi, care declarau că le place viaţa în armată deoarece se dovedise a fi ca un ideal comandat şi probabil mulţi alţi indivizi au sentimente asemănătoare, în diferite contexte. Chiar Aristotel scria despre oamenii împărţiţi în două categorii: cei care s-au născut pentru a conduce şi cei născuţi pentru a fi conduşi. Însă chiar dacă unora le place coerciţia, ar fi un abuz să afirmăm ca această stare înseamnă libertate. Şi asta pentru că nimeni nu poate fi liber de alţii dacă cei din urmă sunt liberi în a constrânge pe primii în orice sens. Cu alte cuvinte, a fi liber înseamnă să poţi constrânge pe alţii pentru a se abţine să exercite orice formă de coerciţie asupra ta (Leoni, 1991:25).

Libertatea şi coerciţia apar astfel strâns legate. Pe plan economic, acest joc de cuvinte are o mare importanţă în înţelegerea atitudinii intervenţioniste faţă de piaţă, formându-se un cerc vicios. Orice interferare va constrânge piaţa într-un anumit sens, la rândul ei va ajunge în situaţii de impas, ce vor conduce la apelul către o nouă decizie, etc. Problema apare şi pentru că politicile luate sunt, de cele mai multe ori, gândite pe termen scurt, după analize aparente, superficiale şi înşelătoare. 

Lege şi legislaţie

Legea este şi va rămâne cea mai mare forţă într-o societate, temelia pe care se ridică întregul eşafodaj al unei dezvoltări economice sănătoase, caracteristicile pieţei. Cu voinţă sau nu, companiile trebuie să se alinieze la cerinţele legii atât naţionale cât şi internaţionale. Buna lor funcţionare depinde de acest aspect. Întrebarea se ridică acum asupra sănătăţii sistemului dreptului, a cărui natură modelează piaţa.

Diferenţa apare între conceptele de lege şi legislaţie, după adoptarea codului lui Napoleon în ţările francofone. În cazul României, începând cu secolul al-XVI-lea. Putem face distincţie astfel între lege ca acel drept al tradiţiilor, “common law” cum este numit în Marea Britanie, dreptul născut din situaţii concrete, scris în sala de judecată, de la procesele anticilor romani până la complexele situaţii de astăzi. Cum scrie Hayek, “diferenţa este consecinţa directă a predominanţei unei viziuni esenţialmente empiriste asupra lumii în Anglia şi a unei abordări raţionaliste în Franţa. Una găseşte esenţa libertăţii în spontaneitate, cealaltă crede că poate fi realizată doar în urmărirea unui obiectiv colectiv absolut. Una se pronunţă în favoarea creşterii organice, lente, semi-conştiente, cealaltă pentru premeditare; una pentru o procedură de tip încercare şi eroare, cealaltă pentru impunerea unui unic model valabil. Cea de-a doua devine astfel originea democraţiei totalitare” (Hayek, 1998:79). Jurisprudenţa capătă astfel greutate, se respectă cutuma, morala, iar judecata se realizează în spiritul echităţii şi nu în temeiul legii.

Spre deosebire de acest model, legislaţia este întruchiparea produsului unei minţi umane. Normele nu sunt create ca rezultat al nevoilor din piaţă, al situaţiilor întâlnite, ci sunt presupuse de către jurişti la nivelul guvernării. Apar legi noi, teoretic într-un sistem mai flexibil şi adaptabil condiţiilor timpului, însă care se îndepărtează de realităţile individuale şi nu asigură necesităţile decât pentru grupuri restrânse. Mai mult de atât, agenţii economici se trezesc peste noapte cu noi reguli de funcţionare, tarife şi obligaţii, care nu fac decât să sufoce antreprenoriatul. Fără stabilitate, aceste legi, predominante în economie, se modifică o dată cu schimbarea puterii, stricând o ordine naturală a pieţei.

Acest fenomen nu este unul nou, sau cum am putea spune la prima vedere, unul caracteristic societăţilor în tranziţie. În lucrările lor, autori precum James Burnham în Statele Unite ale Americii, profesorul G. W. Keeton în Anglia, cât şi F. A. Hayek trag un semnal de alarmă asupra fenomenului de slăbire a puterii legislative tradiţionale ale Congresului in America şi asupra pasivităţii Parlamentului Britanic, cauzate de delegările legislative tot mai dese ale puterii executive. Şi în cazul României putem vorbi de o inflaţie legislativă, o creştere enormă a numărului de legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului în plan economic. Pentru că, de obicei, atunci când un set de politici nu reuşesc să ofere rezultatele dorite, guvernanţii îşi amintesc că schimbarea este adusă de progresul economic. În dorinţa de a obţine acest progres cât mai repede cu putinţă, ei fac greşeala de a veni cu noi directive, alte programe, poate la fel de greșite. Mult mai tentantă şi mai glorioasă pare a fi afişarea unui program nou, sub semnătură personală, menit să prezinte o personalitate sau un grup politic, decât lasarea pieţei să-şi decidă orânduiala în timp şi spaţiu.

Un alt adevăr este natura umană din care este alcătuită pătura guvernatoare, deseori cu interese economice nestăvilite, unele legi având chiar scop precis, limitat şi închis. Paradoxul lumii în care trăim este faptul că suntem conduşi de oameni, nu aşa cum clasicul Aristotel a predicat, guvernaţi de faptul că “suntem”. Odată ce legile sunt realizate cu un scop imediat şi nu au valoarea unor principii generale, universal valabile, sunt susceptibile de a crea o plasă salvatoare pentru cei ce acţionează greşit, dar conform legislaţiei statale. Însuşi Machiavelli nu ar fi reuşit să imagineze un aparat mai ingenious de a onora voinţa unui tiran ce pretinde a fi un simplu oficial acţionând în protectoarea sferă perfectă a normativului, creată anterior de el. Plătim tribut modelului dreptului roman şi celui englez, dar ignorăm învăţăturile lor cele mai de preţ.

Există deci mai mult decât o analogie între economia de piaţă şi o lege judiciară “a judecătorilor” la fel cum e mai mult decât o analogie între economia planificată şi legislaţie. Dacă ne uităm în trecut, cele mai fructuoase economii au fost cele din timpul Romei antice şi din spaţiul Anglo-saxon, ce respectau sfera legii tradiţionale, a cutumei, respectată şi recunoscută de către toţi comercianţii. Mai mult de atât la romani, chiar şi translarea proprietăţii se realiza prin acte formaliste în faţa judecătorilor sau pretorilor, fără niciun document scris. Oare s-ar mai putea realiza astăzi comerţ pe încredere reciprocă? Oare acest spirit al fricii şi al neîncrederii de astăzi nu a fost el alimentat de toate aceste intervenţii ale statului în economie, practici ce au asanat o bună parte din firme şi au făcut ca spiritul antreprenorial să fie acoperit de o cortină groasă a reticenţei?

Atât în privinţa statului cât şi în cazul pieţei, nu trebuie pierdut din vedere faptul că avem de a face cu natura umană. Este adevărată prezumţia lui Hayek, conform căreia cunoaşterea individuală este cea mai sănătoasă şi cea mai eficientă în acţiunea agenţilor economici. Ei şi numai ei ştiu ce şi cum au de făcut, cum acţionează pe piaţă, ce modificări sunt necesare asupra producţiei şi preţului produselor, când trebuie să investească sau când trebuie să depoziteze. Însă acelaşi mare economist recunoaşte instabilitatea firii umane şi necesitatea supremaţiei unor principii, cu forţă de lege, care să asigure climatul necesar unei bune dezvoltări a societăţii.

În schimb, nu toate ţările au parcurs istoria drumului libertăţii, al democraţiei, în același fel. Popoarele care au îmbrăţişat temelia statului de drept pot fi împărţite în două categorii. În primul rând sunt acele ţări în care transformarea a venit treptat, natural, prin tradiţie, îmbinând pratica şi morala cu obiceiurile recunoscute şi respectate de toţi, formulând astfel textul constituţiilor lor. Este cazul experienţei britanice, “care ne oferă o interpretare a creşterii civilizaţiei ce constituie şi astăzi temelia indispensabilă a argumentului în favoarea libertăţii” (Hayek, 1998:89). Viziunea lor este exprimată în termenii “modului în care naţiunile se împiedică de instituiri ce sunt într-adevăr rezultatul acţiunii omeneşti, dar nu execuţia unui proiect omenesc” (Ferguson, 1767:187).

Într-o a doua situaţie sunt civilizaţiile ce au trecut la statul de drept print-o mişcare violentă, o rupere drastică faţă de sistemul anterior, copiind principiile democraţiei fără un fundament solid prelabil. Încărcătura sistemului antagonic anterior are amprenta bine impregnată în conştiinţa socială şi inevitabil va afecta noua guvernare. Astfel, ajungem la acele modele hibride, combinaţii între democraţie, principii ale statului de drept şi practici socialiste. Dacă schimbarea vine dintr-o dată, fără o bază solidă, mai mult ca sigur vor fi probleme în implementarea ei în stat, în economie, în societate. Se doreşte un comerţ liber, dar încă nu există un simţ responsabil al acestei dorinţe. Acest fenomen al dependenţei de cale (path-dependence), analizat de instituţionalişti, demonstrează cum alegerile din trecut condiţionează progresul de astăzi.

Schimbarea este grea dar nu imposibilă. La baza reuşitei stă principiul resposabilităţii, în special a guvernatorului faţă de societate, a legiuitorului faţă de dreptate, a judecătorilor faţă de realitate, a comerciantului faţă de consumator şi piaţă. Mai mult de atât putem vorbi de responsabilitatea de a pune bazele un viitor temeinic pentru întreaga societate, caracterizată prin economie puternică, un cadru legal eficient, instituţii corecte şi eficiente.

În cadrul unor relaţii naturale între oameni, se pot dezvolta instituţii complexe, ordonate, răspunzând într-un sens bine definit unor scopuri, instituţii care să datoreze prea puţin vreunui proiect individual, ci sa fie izvorâte din necesităţile cotidiene. Din eforturile stângace ale indivizilor poate creşte ceva care să depăşească mintea omenească; nedatorată viziunii vreunei inteligenţe mai înalte, o emergenţă a ordinii ca rezultat al evoluţiei adaptive.

Unul dintre liderii intelectuali ai liberalismului secolului al XIX-lea, Benjamin Constant (1874:91), când a descris liberalismul ca “systeme de principes” a indicat miezul problemei.O societate liberă nu este doar un sistem în care întreaga acţiune guvernamentală se călăuzeşte după principii, ci un ideal acceptat ca principiu suprem, care să guverneze toate actele legislative.

Concluzii

Libertatea reprezintă unul dintre cele mai mari daruri ale vieţii. Din punct de vedere economic, piaţa liberă este până acum cel mai bun mod de a produce avuţia naţiunilor. Cu toate imperfecţiunile ei, cu toate greşelile şi aspectele negative, economia deschisă oferă avantaje net superioare, conferă condiţii prielnice progresului, dezvoltării societăţii.

Piaţa liberă, deşi concept pur economic, nu poate fi smulsă din contextul vieţii ca atare, la fel ca ştiinţa socială pe care o deserveşte, fiind fără limite bine stabilite, în permanentă colaborare cu alte domenii.

Instituţiile, legea, atitudinea guvernamentală joacă un rol central în prosperitatea economică şi pot determina dacă o piaţă este sau nu cu adevărat liberă. Argumentele în favoarea libertăţii economice au evoluat de-a lungul timpului, găsindu-şi fundamentele în formarea conexiunii dintre cadrul instituţional şi dezvoltare. Termenii de eficienţă economică, domnia legii, principii morale conturează imaginea unei lumi libere.

Suntem astăzi într-o epocă a democraţiei, a statului de drept, a unei economii tot mai deschise, dar mai este cale de bătut până la fundamentarea acestor principii, până la alcătuirea sistemului libertăţii individuale. Nu este o pretenţie facilă de realizat şi nici nu poate fi întemeiată pe termen scurt, important este să ne alegem corect drumul.

Bibliografie

1. Acton,  Lord (2001), Despre libertate, Editura Institutul European

2. Bastiat, F. (1946), Selected Essays on Political Economy, New York: D. Van Nostrand

3. Buchanan, J. (1954), “Individual Choices in Voting and in the Market” Journal of Political Economy, London

4. Constant, B. (1874),“Despre arbitrariu” in Oeuvres politique de Benjamin Constant, Ed.Louandre, Paris

5. Ferguson,A. (1767), An Essay on the History of Civil Society, Edinburgh

6. Hayek, F.A. (1998), Constituţia Libertăţii, Iaşi, Institutul European

7. Hayek, F.A. (1979), Law, Legislation and Liberty, The University of Chicago Press

8. Holdsworth,W.S. (1924), A History of English Law, V, Londra

9. Leoni, B. (1991), Freedom and the Law, Indianapolis, Liberty Fund

10. Menger, C. Untersuchungen, Cartea III pp.163-165 apud. Hayek, F. A. (1991), Constituţia libertăţii, Iaşi, Institutul European

11. Mill, J.St. (1994), Despre libertate, Bucureşti, Humanitas

12. Mill, J.St. (1982), Considerations on Representative Government ,NY: Henry Holt&Co.

13. Mises, von L. (1949), Human Action: A Treatise on Economics, New Haven: Yale University Press

14. Schultz, F. (1946), History  of Roman Legal Science, Oxford: at the Clarendon Press, 1946