Despre pensii. Recurs la principii liberale

Umilită şi săracă! Aşa s-ar putea caracteriza cea mai mare parte a pensionarilor din România! După zeci de ani de contribuţii la fondul public de pensii, aceştia au ajuns să stea, cu punctul de pensie, la mila statului şi a clasei politice. În ciuda modificărilor făcute până în prezent, sistemul de pensii se află tot mai aproape de marginea prăpastiei. Realitatea este crudă atât cu tinerii, cât şi cu cei aflaţi acum la pensie. Sistemul actual nu numai că sacrifică generaţia viitoare prin punerea sub semnul întrebării a cuantumului pensiei ce o vor primi, ci şi generaţia actuală de pensionari care se zbate la limita suportabilului.

Fenomenul din România nu este singular, peste tot în lume sistemul public de pensii se confruntă cu riscul imploziei. Soluţia ţine de înlocuirea pensiilor de stat cu un sistem privat, concurenţial, de asigurări voluntare de pensii. Numai aşa vom transfera „solidaritatea” forţată dintre generaţii, într-o solidaritate reală, familială.

Există câteva exemple de succes pe care le putem folosi drept reper în reforma din România. Chile este cu siguranţă cel mai radical proiect de reformă a sistemului de pensii şi funcţionează cu succes de aproape 30 de ani, fiind susţinut şi promovat de instituţii financiare internaţionale, precum Banca Mondială. În 1993, alte opt ţări din America Latină – care se confruntau de asemenea cu prăbuşirea sistemului propriu de pensii – au construit variante de reformă pornind de la modelul chilian. Mai aproape de noi, Polonia a adoptat în martie 1999 o reformă parţială de privatizare construită pe modelul Chile.

Iată câteva rezultate formidabile ale reformei chiliene:

- în perioada 1982 – 2005, randamentul mediu anual al fondurilor de pensii a fost de aprox. 10%, adică cu 10,3% mai mare decât rata inflaţiei;

- în 2005, economiile acumulate de fonduri s-au ridicat la 74,5 mld. USD, reprezentând peste 60% din PIB;

- numărul participanţilor la fondurile private de pensii se ridică la 7,39 mil., în timp ce forţa de muncă este de 6,3 mil. (2005);

- ponderea pensiei pentru limită de vârstă în venitul mediu pe locuitor este mai ridicată în Chile decât în SUA;

- stimulentele puternice de economisire au permis ca bărbaţii să iasă cu 9,4 ani mai devreme la pensie, iar femeile cu 6,7 ani, deşi vârstele de pensionare sunt 65, respectiv 60 de ani;

- costul lunar de administrare şi asigurare pentru un contribuabil mediu, calculat ca procent din venitul mediu impozabil, a scăzut de la 4,87% în anul 1982 la 2,42% în anul 2005;

- rata anuală medie de creştere din Chile a fost de 4,6% în intervalul 1981-2001, aproape o treime fiind atribuită reformei asigurărilor sociale.

Câteva principii şi măsuri cu adevărat liberale în domeniul pensiilor:

1. Desfiinţarea contribuţiilor sociale obligatorii la pilonul I. Toţi cei care au contribuit până în prezent la sistemul public pot rămâne în acest sistem, urmând să primească pensia stabilită de Sistemul Asigurărilor Sociale. Pilonul I de pensii va funcţiona până se va plăti ultima pensie a celor care au contribuit la vechiul sistem. Pentru angajaţii care au contribuit la fondul public de pensii până la intrarea în vigoare a noului sistem, statul va acorda obligaţiuni cu o valoare nominală egală cu suma contribuţiilor depuse plus un capital egal cu randamentul mediu anual al titlurilor de stat emise de acesta în monedă naţională, multiplicat cu numărul de ani de contribuţie în sistemul public. Maturitatea obligaţiunii reprezintă momentul pensionării persoanei respective, suma capitalizată fiind virată de stat în contul personal al contribuabilului. 

2. Trasformarea pilonului II pe baze exclusiv private. Pensiile private obligatorii, cunoscute ca pilonul II al sistemului de asigurări sociale, vor fi înlocuite de un sistem de pensii private în care rolul statului nu va mai fi acela de a colecta contribuţiile şi a le redirecţiona către fondurile de pensii. Fiecare angajat va fi în măsură să îşi stabilească procentul de contribuţie, urmând ca angajatorul să-l reţină şi vireze în contul individual al angajatului deschis la fondul de pensii la care a subscris. Nivelul contribuţiei la fondul de pensii nu trebuie însă să fie mai mic decât cel minimal stabilit prin lege.

3. Reglementarea pieţei asigurărilor sociale şi a fondurilor de pensii. Intrarea pe piaţa asigurărilor sociale a unor noi fonduri este liberă, condiţionalitatea unui capital minim fiind corelată cu numărul de membrii contributori. De asemenea, fiecare angajat poate schimba fondul de pensii de maxim două ori pe an. Se impune eliminarea restricţiilor existente în prezent cu privire la structura portofoliului de investiţii, fiecare fond de pensii putând să-şi gestioneze liber capitalul în vederea maximizării randamentului operaţional. În privinţa randamentului mediu anual, ar trebui păstrate prin lege anumite restricţii minimale. De exemplu, în Chile, randamentul minim este egal cu minimul dintre două valori: fie randamentul mediu anual în termeni reali al tuturor fondurilor de pensii în ultimii 3 ani minus 2 puncte procentuale, fie 50% din valoarea absolută a acestui randament.

Sigur că toate detaliile tehnice ale acestui program de reformare nu pot fi cuprinse în acest scurt articol. Mi-am propus, pentru moment, să trasez doar direcţiile de reformă, una atât de necesară în domeniul pensiilor. Este evident acum că numai printr-o reformă radicală putem asigura pensii decente pensionarilor actuali şi, mai presus de toate, vom pune în afara pericolului siguranţa de mâine a copiilor şi tinerilor noştri. Ca şi în educaţie, discursul politic privind necesitatea reformei poate fi util, dar, cu siguranţă, nu este suficient pentru a reda speranţa românilor într-o viaţă mai bună. Lipsa acţiunii efective, a măsurilor coerente de transformare pe baze sănătoase a sistemului de pensii nu va face decât să agraveze boala acestuia, să trimită în agonie tot mai mulţi pensionari.

Vrem să fim corecţi cu noi înşine?

Soluţia ieşirii din criza pensiilor nu se regăseşte în interiorul sistemului, pentru că paradigma de la care se porneşte este complet eronată. Sistemul de pensii construit de Otto von Bismark în Prusia secolului XIX „a lua de la angajaţi şi a da pensionarilor” este un veritabil Caritas al statului, o minciună ale cărei picioare s-au întins doar pe 100 de ani. Îmbătrânirea populaţiei în majoritatea ţărilor dezvoltate poate fi considerată călcâiul lui Ahile în acest domeniu. Iată, în încheiere, un citat elocvent al lui Jose Pinera, arhitectul principal al modelului aplicat în Chile: „De ce să luăm de la angajaţi ca să dăm pensionarilor? De ce să nu economisească fiecare, aşa cum economiseşte pentru o bicicletă sau o casă, pentru pensia pe care doreşte să o aibă când va decide să se pensioneze? Bismarck a subestimat demnitatea oamenilor, crezând că poate să-i trateze ca pe nişte copii, că îi poate cumpăra cu acadele. Dar, o dată ce îi dai angajatului posibilitatea să decidă singur cât să economisească şi când să se pensioneze, îi dai de fapt libertatea!”.