Economia discriminării

În luna mai a anului trecut, candidatul la senat Rand Paul a afirmat că nu poate îmbrățișa Actul Drepturilor Civile în totalitate pentru că interferează cu drepturile de proprietate privată ale oamenilor de afaceri [1]. De atunci, comentatorii pe chestiuni publice discută despre discriminarea în afaceri, însă mulți dintre ei nu înțeleg învățăturile economiei despre acest subiect. După cum explică Gary Becker în mod sistematic [2], piața liberă conține intrinsec elemente care penalizează practicile odioase pe care oamenii le au în minte atunci când se plâng de... „discriminare”. În mod ironic, guvernele puternice sunt cele care au comis, de-a lungul istoriei, cele mai grave nedreptăți împotriva minorităților nepopulare.

Înainte de a explora economia discriminării, trebuie să diferențiem acest termen de alții înrudiți. Spre exemplu, rasismul, bigotismul și prejudecățile se referă la credințele cuiva; acestea sunt fenomene mentale. Din contră, discriminarea  se referă la o acțiune. Cele două merg, de regulă, mână în mână. Spre exemplu, un angajator bigot ar putea să aibă prejudecăți împotriva musulmanilor și să îi discrimineze atunci când angajează pesonal pentru firma sa.

Cei mai mulți americani cred, la o primă vedere, că anumite practici de afaceri sunt discriminatorii, însă nu vor ca rasismul și prejudecata să fie criminalizate prin ele însele. Majoritatea oamenilor nu are nicio problemă în a impune pedepse legale asupra celor care acționează astfel încât să dăuneze minorităților însă, în același timp, ar recunoaște natura orwelliană de a pedepsi oamenii pentru gândurile lor interzise.

Ce au oamenii în minte atunci când se opun discriminării

Putem să analizăm mai departe: Majoritatea oamenilor nu se opune tuturor  formelor de discriminare în afaceri. Un exemplu comun este numărul mare de jucători de culoare din NBA. Foarte puțini oameni cred cu adevărat că proprietarii unor echipe de baschet discriminează sistematic jucătorii albi sau asiatici. Simpla existență a unor rezultate izolate nu reprezintă o probă pentru discriminarea căreia majoritatea oamenilor se opune. Deci, atât timp cât sub-reprezentarea unui anumit grup poate fi corelată cu alți factori - pentru ca apartenența persoanei la un grup să nu fie ea însăși cauza acestei sub-reprezentări - rezultatul nu este calificat drept acel tip de discriminare pe care majoritatea ar dori să o pedepsească și să o scoată din legalitate.

În anumite cazuri, totuși, angajatorii chiar discriminează bazându-se pe aparențe, însă majoritatea oamenilor ar situa și acele exemple în afara sferei de discriminări. Spre exemplu, starurile de cinema sau muzicienii pop, în special femeile, sunt, de obicei, slabe și atrăgătoare. La fel cum albii sau asiaticii sunt în minoritate în NBA, am putea spune că obezii sunt în minoritate în Hollywood. Totuși, spre deosebire de NBA, unde există alți factori decât culoarea pielii, în exemplul Hollywood-ului avem o cauzalitate directă: directorii de distribuție ar respinge actorii și actrițele obeze tocmai pentru că sunt obezi, chiar dacă ar avea calități actoricești deosebite.

Pentru a ajunge la conlcluzie, să considerăm un exemplu și mai ieșit din comun. Unul din personajele filmului The Hours este Virginia Woolf. Nicole Kidman a fost distribuită în acest rol. Dar să presupunem că Dustin Hoffman ar fi dat o audiție pentru el. Și, deși el poate să interpreteze o femeie – așa cum demonstrează în filmul Tootsie – regizorul cu siguranță l-ar fi respins pe Hoffman pentru că este bărbat. Cu alte cuvinte, Hoffman ar fi fost respins din cauza sexului său, ceea ce este un exemplu clar de discriminare.

Să presupunem, mai departe, că Will Smith ar fi dat o audiție pentru Obi-Wan Kenobi din Star Wars, Episodul I , rol care i-a fost distribuit de fapt lui Ewan McGregor. Will Smith ar fi fost probabil respins pentru că este de culoare. Alec Guiness îl jucase deja pe Kenobi în trilogia inițială, iar producătorii nu ar fi dorit confuzie și o diversiune de la lansarea mult așteptatului film, provocând o discuție la nivel național despre rasă în film.

Deși câțiva puriști ar putea pretinde că și cele de mai sus sunt exemple de discriminare și sunt nedreptăți, majoritatea americanilor le-ar cataloga drept inofensive. Mai mult, majoritatea americanilor nu se plânge că angajații care întâmpină clienții la restaurant sau în magazinele de haine luxoase din mall-uri sunt mult mai atrăgători decât cei care lucrează la bucătăriile restaurantelor sau cei care curăță toaletele în mall-uri. Din nou, rezultatul nu este o coincidență: angajații care interacționează cu clienții sunt selectați, în parte, datorită faptului că arată bine.

Aceia care susțin legile împotriva discriminării la angajare ar putea să considere exemplele de mai sus ridicole, însă este important să se gândească de ce nu văd persoanele obișnuite ca exemple de injustețe socială. Odată ce stabilim exact ce anume face ca un tip de discriminare să stârnească opoziție - și să merite, probabil, o pedeapsă penală – vom putea observa că piața liberă are mecanisme intrinseci prin care penalizează această discriminare.

Motivul principal pentru care aceste exemple nu par pentru cei mai mulți forme nelegitime de discriminare este pentru că preferințele pentru o actriță (care să o joace pe Virginia Woolf), un actor alb (care să îl joace pe tânărul Ben Kenobi) sau o femeie atrăgătoare (care sa fie hostess în fața unui restaurant) sunt toate legate de îndeplinirea sarcinilor la lucru. Cu alte cuvinte, regizorul filmului Star Wars nu are nimic împotriva oamenilor de culoare; decizia lui de a nu-i distribui lui Will Smith rolul de Obi Wan Kenobi pentru că este de culoare nu reflectă decât dorința sa de a nu buimăci publicul. În viziunea sa, distribuiția lui Will Smith în film ar fi diminuat din calitatea produsului finit.

În același mod, proprietarul unui magazin de haine de lux dintr-un mall are tendința de a angaja personal atrăgător care se îmbracă bine pentru că aceștia vând, în general, mai multă marfă. Majoritatea oamenilor înțeleg acest lucru ca pe o decizie de afaceri și nu ii blamează pe proprietarii magazinelor.

Analiza noastră ne duce la concluzia că aceia care se opun „discriminării” au de fapt în minte acei angajatori care tratează unele aplicații pentru slujbe în mod diferit pentru că se bazează pe caracteristici irelevante. Spre exemplu, dacă o firmă de contabilitate nu ar angaja un contabil pentru că este de culoare, atunci majoritatea oamenilor ar califica acest lucru drept o discriminare „rea” care ar trebui să fie pedepsită prin lege. Diferența dintre acest caz și exemplul nostru cu Will Smith care ar fi dat o audiență pentru rolul de Obi-Wan este că nu există niciun motiv întemeiat pentru care o persoană de culoare nu ar putea să fie contabil. Dacă un angajator crede acest lucru, atunci se bazează pe un stereotip sau o prejudecată nefondată, iar acesta este exact tipul de practică pe care legile anti-discriminare vor să îl elimine.

Piața liberă sancționează întocmai discriminarea „rea”

Secțiunea precedentă explică ceea ce (majoritatea) oamenilor au în minte atunci când pretind ca guvernul să pedepsească discriminarea la angajare. Mai exact, am văzut că dacă un angajator are prejudecăți cu privire la un aplicant din cauza apartenenței în sine a sa la un grup și  dacă acea apartenență nu are nimic în sine de-a face cu îndeplinirea sarcinilor de lucru și performanța la serviciu, atunci respingerea candidatului sau a aplicației sale este o discriminare „rea”.

Totuși, pe o piață liberă, tocmai acest tip de discriminare este penalizat în mod automat. Dacă un angajator respinde un candidat bazat pe factori care sunt cu adevărat irelevanți pentru performanța sa la serviciu, atunci angajatorul este subiectul unei penalizări din punct de vedere financiar. Chiar mai mult, această penalizare este direct proporțională cu gradul în care decizia angajatorului a fost bazată pe prejudecăți, iar nu pe merit.

Să luăm un exemplu numeric. Presupunem că un restaurant are nevoie de un debarasator, un post care este remunerat cu 8 dolari pe oră. Unul dintre aplicanți este cu siguranță calificat și are experiență. Proprietarul restaurantului crede că, dacă l-ar angaja pe tânăr, veniturile sale ar crește cu 10 dolari pe oră. Cu alte cuvinte, angajându-l pe acest tânăr necunoscut, proprietarul ar câștiga 2 dolari pe oră.

Însă soția proprietarului restaurantului se plânge că nepotul său leneș este din nou șomer și îl roagă pe soțul ei să îl angajeze pe el ca debarasator. Proprietarul socotește că nepotul său nu va curăța mesele la fel de repede ca celălalt aplicant și că va avea tendința, mai degrabă, să spargă farfuriile. În concluzie, angajarea nepotului său cu același salariu i-ar aduce un câștig net doar de 50 de cenți pe oră.

Pe o piață liberă, proprietarul restaurantului are dreptul legal de a angaja pe oricine dorește. Până la urmă, este vorba de restaurantul său, iar slariile pe care le plătește sunt (inițial) proprietatea sa. Însă dacă se lasă ghidat de nepotism atunci când face angajările, pierde 1,5 dolari pe oră. Va câștiga mai puțini bani dacă ia decizii de angajare bazate pe factori, cum ar fi relațiile de familie, care nu au nimic în comun cu slujba în sine.Să luăm un alt exemplu. Să presupunem că, în loc să caute un debarasator, proprietarul trebuie să găsească un nou bucătar, un post care este remunerat cu 80000 de dolari pe an. Intervievează un aplicant calificat cu mulți ani de experiență și socotește că acesta i-ar aduce un câștig de 85000 de dolari pe an. Din contră, dacă proprietarul l-ar angaja pe nepotul soției sale, veniturile sale ar crește doar cu 10000 de dolari pe an. În acest caz, o decizie bazată pe nepotism l-ar costa pe angajator 75000 de dolari pe an.

Observăm că, pe o piață liberă, angajatorii sunt penalizați în mod automat din punct de vedere financiar atunci când se implică în acel tip de practici discriminatorii calificate drept „nedrepte” în credința comună. Este adevărat că angajatorii sunt încă liberi să discrimineze, chiar și în sensul rău, dar sunt „amendați” direct proporțional cu gradul de arbitraritate al deciziilor lor. După cum arată David R. Henderson, criticii pieței libere nu au cum să le aibă pe amândouă: îi vom condamna pe oamenii de afaceri pentru că sunt profitori fără scrupule, care sacrifică totul pentru profit? Sau îi vom condamna pentru că sunt bigoți care nu vor să angajeze cel mai bun aplicant? Criticii trebuie să se decidă, pentru că aceste plângeri se exclud reciproc [3]. A se nota faptul că penalizarea pentru discriminarea rea nu poate să o împiedice: o descurajează numai. Angajatorii care își permit să fie penalizați pot în continuare să descrimineze. Totuși, vor descoperi că își pierd din cota de piață în favoarea celor care nu discriminează.

Ce se întâmplă atunci când clienții sunt bigoți?

Un critic ar putea pretinde că, într-o societate suficient de discriminatorie, întreprinzătorii nu ar fi penalizați pentru practicile lor injuste. Spre exemplu, să presupunem că un număr mare de clienți albi dintr-un anumit oraș ar prefera să mănânce la restaurante în care există numai personal alb și care servește numai albii. Să ne imaginăm că preferința lor este atât de puternică încât sunt dispuși să plătească mai mult pentru „aceeași” mâncare, atâta vreme cât nu există persoane de culoare cu ei în restaurant.

În acest caz, este adevărat că proprietarul restaurantului din orășelul nostru ipotetic nu ar suferi nicio pierdere din punct de vedere financiar pentru instituirea acestei segregări în cadrul proprietății sale private. Principiul ar fi asemănător cu acela al restaurantelor de lux din ziua de astăzi care cer tuturor oamenilor din clădire – chiar și clienților- să poarte costum și cravată. Și aceasta este o formă de discriminare și, pentru ca ea să funcționeze, ar trebui să existe destui clienți dispuși să plătească pentru politica restaurantului de a exclude clienții potențiali care nu se îmbracă elegant pentru cină. Nu  susțin că preferințele clienților – aceea pentru un mediu al oamenilor albi, pe de o parte, versus aceea pentru un mediu în care toată lumea este îmbrăcată elegant, pe de altă parte- sunt echivalente din punct de vedere moral. În schimb, analizez în mod obiectiv un „cel mai rău scenariu” pentru a arăta modul în care funcționează piețele.

În cazul unui restaurant segregat pe piața liberă, nu mai sunt penalizați angajatorii, ci clienții care discriminează. Din ipoteză rezultă că singurul mod prin care proprietarul evită pierderile financiare care ar rezulta din practicile discriminatorii ar fi ca clienții săi să plătească prețuri mai mari. Aceasta înseamnă ca albii rasisți din comunitatea noastră ipotetică plătesc mai mult pentru a mânca în oraș (în restaurante exclusiviste pentru albi) decât vecinii lor care nu discriminează și care pot mânca în restaurante cu clienți și personal care cuprind oameni de culoare. Din nou, piața liberă nu  interzice oamenilor – fie ei angajatori sau clienți- să acționeze în funcție de propriile prejudecăți, în schimb îi face să plătească pentru acest lucru.

Este guvernul soluția?

Aceia care susțin legi anti-discriminare ar putea respinge argumentele de mai sus pe motiv că sunt riscante și ipotetice. Ar putea crede că există atât de mulți bigoți în societate, încât penalitățile financiare ale unei piețe libere ar permite existența unei discriminări sistematice. În loc să aibă încredere în motivul profitului care ar eradica această practică, aceștia vor ca guvernul să asigure neutralitatea în deciziile de afaceri.

Viziunea asupra lumii rămâne una bazată pe o contradicție: dacă societatea este plină de atât de mulți rasiști și sexiști încât minoritățile și femeile nu au nicio șansă pe piața liberă, atunci de ce acești oameni ar dori să împuternicească un guvern ales printr-o regulă a mjorității? În cadrul pieței, cel puțin, angajatorul bigot este pedepsit imediat și proporțional atunci când acționează în conformitate cu viziunile sale. Însă atunci când votează pentru politicieni care instaurează politici discriminatorii, nedreptatea este pasată altor milioane de oameni.

Aceasta nu este o simplă ipoteză. Cele mai șocante abuzuri de minorități și femei din istorie s-au petrecut sub regimuri de tiranie guvernamentală. Oricât de antisemiți ar fi fost proprietarii unor afaceri dintr-o comunitate, aceștia nu ar fi instituit niciodată politicile rasiale ale naziștilor pentru că aceste politici ar fi fost prea neprofitabile.

Este, de asemenea, important de menționat faptul că în cazul meselor separate [„segregated lunch counter”- pentru albi și pentru negri] – problema care stă în centrul controversei stărnită de Rand Paul- aceasta nu a fost un rezultat datorat doar pieței libere. Țineți minte că nu se numeau „cele mai bune practici” Jim Crow, ci legile lui Jim Crow. Nu am putea spune niciodată care ar fi fost politicile rasiale ale afacerilor sudiste din anii 1950 dacă ar fi existat, cu adevărat, un laissez-faire. Ceea ce știm însă este că proprietarii de afaceri discriminatorii ar fi simțit mult mai acut costurile politicilor lor dacă nu ar fi existat mandatele guvernamentale care să impună aceste practici rele asupra întregii industrii.

Concluzie

Discuția tipică despre discriminare pleacă din start de la ideea că această practică este odioasă și ar trebui să fie penalizată. Totuși, o privire mai atentă arată că majoritatea oamenilor nu au nimic împotriva discriminării care le servește propriilor preferințe. Atunci când specificăm ce înseamnă, de fapt, discriminarea „rea”, găsim că piața liberă penalizează în mod automat și proporțional această practică.

Robert P. Murphy este Senior Fellow în cadrul Pacific Research Institute, secția Business and Economic Studies. El este autorul cărții  The Politically Incorrect Guide to Capitalism (Regnery, 2007).