Împotriva „dreptului” mamelor la indemnizaţii

„Mamele vor da în judecată statul român pentru prejudiciile aduse prin limitarea indemnizaţiei de creştere a copilului şi scurtarea duratei acesteia”. Aşa sună, citatul este aproximativ, ştirile referitoare la cel mai fierbinte subiect al ultimelor zile. Mai mult decât atât, mamele sunt dispuse să protesteze în faţa guvernului împotriva acestei măsuri abuzive. Chestiunea invocată merită analizată din mai multe puncte de vedere. Mi-am propus să mă limitez doar la două dintre ele.

Primul vizează utilizarea noţiunii de drept în asociere cu obţinerea de către proaspetele mămici a indemnizaţiei de creştere a copilului. Foarte mulţi politicieni, indiferent de orientare, s-au grăbit să atace măsura guvernului pe motiv că încalcă un „drept”. Adăugând argumentelor, încărcătura emoţională a imaginii mămicilor incapabile să îşi crească odraslele din cauza lipsei banilor, a fost conturat tabloul patetic al dezbaterilor ultimelor zile. Merită zăbovit asupra acestui aspect, chiar dacă abordarea utilizată va contrasta profund cu viziunea larg împărtăşită, politicianist sau onest, de către semeni.

Invocarea „dreptului” la indemnizaţie este aberantă şi nu face altceva decât să releve încă o dată confuzia pe care oamenii o fac frecvent între lege şi legislaţie. Acest „drept” există pentru că legiuitorul (reprezentat prin majoritatea parlamentară care a votat la un moment dat aceste prevederi) a hotărât astfel. Emanaţia legiuitorului, pe acest fond, este expresia legislaţiei, adică a actelor normative care stabilesc regulile în cadrul cărora se manifestă măsurile implementate. Acestea nu trebuie confundate cu legea. Scopul legii este acela de a stabili ce este bine şi ce nu, pornind de la considerarea criteriului etic, al respectării dreptului de proprietate. Distincţia este colosală, deşi complet ignorată de către cei care cer, şi obţin din partea legiuitorului, aprobarea unor acte normative care sunt împotriva legii. De exemplu, majorarea fiscalităţii încalcă dreptul de proprietate al contribuabilului dar asta nu înseamnă că este o măsură ilegală în sens juridic. Similar, scoaterea în afara legii a consumului anumitor bunuri reprezintă o măsură în afara legii dar legală prin aprobarea legiuitorului. Prin urmare, noţiunea de drept autentic capătă semnificaţie doar prin raportarea la dreptul de proprietate. În caz contrar, ar fi „dreptul” lui X să îşi construiască locuinţa pe terenul lui Y dacă legiuitorul, prin vocea majorităţii, hotărăşte ca atare.

Revenind la chestiunea în cauză. Pe baza celor expuse anterior, este dificil de sesizat existenţa vreunui drept particular la indemnizaţie. Cum pot invoca mămicile acest „drept” altfel decât ca o reacţie firească generată de obişnuirea cu statutul de asistat social? Din acest punct de vedere nu pot fi câtuşi de puţin învinovăţite. Manifestările lor nu sunt altceva decât finalitatea experimentelor de inginerie socială pe care reprezentanţii statului le fac cu dărnicie. Este suficient ca angajaţii unei anume organizaţii (de stat sau nonguvernamentală) să constate reducerea natalităţii şi să găsească parlamentarii potriviţi pentru a-şi promova măsurile. Experimentul este pus în practică iar răspunsul la stimulente nu se lasă aşteptat. Reacţia este întreţinută, chiar precipitată, de manifestarea unor constrângeri externe care accentuează oportunitatea participării la experiment. Criza economică, împreună cu riscurile care o însoţesc, au făcut ca multe tinere să considere că a venit momentul potrivit să aibă un copil, mai ales că pentru o perioadă de doi ani aveau asigurată o parte consistentă din salariu.

Desigur, poate fi invocat faptul că beneficiarele au plătit contribuţii sociale pe durata perioadei active şi, ca atare, sunt „îndreptăţite” să primească bani. Oamenii, în general, îşi imaginează că, odată cu plata contribuţiilor, au încheiat cu statul un contract social (datorăm lui J. J. Rousseau nefericita interpretare şi justificare a apariţiei, respectiv existenţei statului). De fapt, agenţia guvernamentală nu încheie niciun contract atunci când prelevă „contribuţiile”. Motivul este simplu: nu are nevoie să facă acest lucru. Pentru că are „dreptul”, consfinţit prin legislaţie de a extrage, coercitiv, sumele destinate alocaţiilor sociale – numite, în mod cinic, contribuţii pentru a etala aparentul caracter voluntar, agenţia guvernamentală nu întreabă, nu cere aprobarea, nu încheie vreun contract. Banii sunt la dispoziţia sa iar direcţiile de utilizare sunt stabilite de legiuitor ca expresie a voinţei politice a majorităţii. Cu atât mai puţin ar putea invoca „dreptul” asupra acelor sume cu cât ele sunt, la momentul utilizării pe parcursul întregii perioade, expresia prelevărilor din banii altor contribuabili care obţin venituri. De ce aceştia nu ar fi „îndreptăţiţi” să reclame proprietatea asupra sumelor şi să se opună utilizării lor pentru plata indemnizaţiilor respective?

Pentru ca beneficiarele să invoce dreptul autentic ar trebui să existe un contract autentic care să exprime legea părţilor ca proprietari ai resurselor angajate. În virtutea utilizării resurselor proprii în cadrul unui contract de asigurare cu o firmă privată, acestea ar putea oricând să îşi ceară drepturile, adică să solicite realizarea efectivă a schimbului drepturilor de proprietate privată cu asiguratorul. Este unica formă sub care poate exista noţiunea de drept în asociere cu orice pretenţie materială sau bănească. Manifestarea în această manieră a tuturor celor care doresc să beneficieze de asigurări sociale de orice fel este cât se poate de avantajoasă pentru beneficiar ca şi pentru semenii săi. Este o formă nonviolentă în relaţia cu dreptul de proprietate al unui terţ. Chiar dacă beneficiile asiguratului se fondează, la un moment dat, pe contribuţiile voluntare ale terţului, acesta a fost informat în baza înţelegerii încheiate, cu privire la acest aspect. De asemenea, asigurarea privată poate oferi posibilitatea beneficiarilor de a stabili cuantumul indemnizaţiei, ceea ce elimină discreţionarismul inerent deciziilor politicianiste şi demagogice. Nu în ultimul rând, responsabilizează tinerele familii în privinţa luării deciziilor extinderii lor numerice. Naşterea unui copil, în acest caz, are mai puţine şanse să fie rezultatul deciziilor politicienilor sau al conjuncturii economice, decurgând din dorinţa şi posibilităţile materiale ale familiei disponibile pentru asumarea unei asemenea decizii.

Cel de-al doilea aspect sub care consider utilă abordarea acestei chestiuni poate fi privit în strânsă legătură cu ideile expuse până acum. Deplasarea discuţiei în zona identificării soluţiilor corecte la problema insuficienţei resurselor reprezintă o falsă problemă. Soluţia corectă o reprezintă, de fapt, renunţarea la aceste forme de asistenţă socială extrem de nocive. Desigur, poate fi invocat faptul că unele familii chiar nu îşi pot permite întreţinerea unuia sau a mai multor copii. Întrebarea firească adresată în acest caz ar putea fi următoarea: de ce au ales tinerii respectivi să aibă un copil în aceste condiţii? Dacă suntem de acord că oamenii sunt raţionali întotdeauna în acţiunile lor, în sensul că urmăresc anumite scopuri în mod conştient şi voluntar, atunci întrebarea anterioară este cu atât mai justificată. S-ar putea argumenta că ei s-au înşelat atunci când au luat decizia. Este foarte posibil. Acţiunea umană, deşi raţională, nu este infailibilă. De ce ar trebui ca toţi contribuabilii să acopere eroarea? Dar dacă răspunsul ar fi, deşi greu de acceptat, că tinerii au vrut, de fapt, banii din indemnizaţie? Oricât ar părea de cinic, asemenea lucruri se întâmplă şi cauza o reprezintă existenţa stimulentelor create prin indemnizaţie. Pe baza aceluiaşi raţionament, oricine ar putea fi îndreptăţit să îşi îndrepte erorile prin utilizarea resurselor celorlalţi. Şi, totuşi, acest lucru nu se întâmplă.

Un alt argument invocat este acela că vorbim despre oameni, despre copii mai exact, şi că, pentru prezervarea viitorului nostru, aceste subvenţii sunt absolut necesare. Acest punct de vedere este la fel de subiectiv ca şi acela care invocă subvenţionarea producerii de maşini ecologice sau mai puţin poluante. De unde ştim că alte activităţi ale familiei sau individuale nu ar trebui subvenţionate? De ce sunt finanţate doar cheltuielile aferente creşterii copilului până la doi ani? De ce se acordă diferenţiat subvenţia în funcţie de venitul anterior al tinerei mămici? În fond, nevoile copiilor până la vârsta de doi ani nu diferă semnificativ, cu excepţia cazurilor speciale. Toate acestea sunt întrebări cărora funcţionarii statului nu se obosesc să le găsească un răspuns iar explicaţia este simplă: nu au cum să ştie răspunsul. Pentru că nu ne confruntăm simultan cu aceste probleme, şi chiar dacă ar fi aşa, nu avem capacitatea necesară de cunoaştere, nu putem alege varianta optimă. Doar un sistem bazat pe interacţiuni private între beneficiarul alocaţiei şi asigurator ar putea oferi soluţii adecvate acestor chestiuni. Decidenţii de politică socială nu au instrumentele necesare pentru a lua decizii potrivite în acest sens. Dimpotrivă, atâta timp cât alţii, „contribuabilii”, asigură acoperirea „găurilor” din buget, interesul lor va fi acela de a maximiza câştigul propriu (electoral, material sau profesional).

Pledoaria mea este departe de a fi una partizană măsurilor vizate de guvernanţi. Reacţia aceasta este justificată, fără îndoială, doar de insuficienţa resurselor bugetare. Din pricina comportamentului agenţiei guvernamentale, complet în afara managementului pentru profit, nu se îndoieşte nimeni că, în condiţiile altei conjuncturi, indemnizaţia ar fi crescut laolaltă cu durata acordării ei. Problemele pe care existenţa acestor „drepturi” le ridică sunt apolitice. Ele vizează alterarea fundamentului esenţial care se află la baza întemeierii şi extinderii familiei. Asemenea măsuri dezumanizează şi mutilează acţiunile familiilor beneficiare până la un stadiu mercantil primitiv. Contrar opiniilor celor mai mulţi dintre decidenţii de politici economice şi sociale, nu relaţiile de piaţă ci redistribuirea avuţiei prin asemenea măsuri exacerbează atitudinea mercantilă.

Lucrurile se întâmplă astfel pentru că decidenţii de politici publice, oricare ar fi direcţia acestora, îşi imaginează, aşa cum arăta Adam Smith, că pot manipula oamenii într-o manieră similară mutării pieselor pe tabla de şah. După ce, iniţial, piesele au fost aşezate în poziţie pasivă (acordarea şi creşterea indemnizaţiei) acum se doreşte reactivarea lor în raport cu piaţa muncii. Peste toate acestea stăruie o întrebare al cărei răspuns este cel mai puţin interesant pentru funcţionarii statului: care sunt efectele asupra pionilor care formează armata contribuabililor? Dovada dezinteresului o reprezintă deciziile preconizate care vor consta în apariţia unor noi impozite.