Împotriva proprietăţii intelectuale

Asemeni multor libertarieni, am crezut iniţial că dreptul de proprietate intelectuală (PI) este un tip legitim de drept de proprietate. Însă aveam îndoieli de la început: era ceva prea utilitarist şi orientat pe rezultate în aşa-zisele principii cazuale de PI ale lui Rand şi ceva prea artificial în legătură cu clasificările etatiste statutare ale patentelor şi ale copyright-urilor făcute de stat. Am început să practic dreptul patentelor în jurul anului 1992 şi, pe măsură ce aflam mai multe lucruri despre PI, îndoielile mele creşteau tot mai mult.

Mi-am dat seama, în cele din urmă, că PI este incompatibilă cu dreptul de proprietate propriu-zis. (Acesta a fost ca un ecou la lepădarea mea de minarhismul randian adoptat iniţial şi aderarea la anarhismul rothbardian, când am conştientizat că statul este agresiunea întruchipată şi nu poate fi justificat. Vezi articolul meu, „Ce înseamnă să fii un anarho-capitalist”).

Şi, astfel, în 1995 am început să public articole care indicau problemele dreptului de PI, culminând cu lungul meu articol din 2001 apărut în Journal of Libertarian Studies, „Împotriva proprietăţii intelectuale”, care a fost republicat în volum anul trecut de Institutul Mises. Un rezumat al argumentării din această lucrare este adus în prim-plan în articolul meu „În apărarea Napster şi împotriva celei de-a doua reguli a autosuficienţei” (www.LewRockwell.com, 2000), iar multe dintre aceste scrieri au fost traduse în alte limbi.

În ultimii ani au existat tot mai multe lucrări scrise despre PI şi, cum articolul meu precedent referitor la Napster se raportează la timpurile de acum, este momentul să restabilim, în mod concis, care sunt argumentele libertariene de bază împotriva PI şi să oferim legături către publicaţiile-cheie anti-PI.

Cadrul libertarian

Această secţiune furnizează o scurtă schiţă a cadrului libertarian înainte de a aplica aceste principii PI [1]. După cum a explicat Rothbard, toate drepturile sunt drepturi de proprietate. Însă dreptul de proprietate este doar dreptul exclusiv de control asupra unei resurse rare. Drepturile de proprietate specifică doar cine deţine, cine are dreptul de control asupra resurselor rare. 

Niciun sistem politic nu adoptă o poziţie agnostică cu privire la cine deţine anumite resurse. Dimpotrivă, orice sistem dat de drepturi de proprietate alocă fiecărei resurse rare câte un proprietar. Niciuna din numeroasele forme de socialism, spre exemplu, nu neagă drepturile de proprietate; fiecare sistem socialist va specifica ce proprietar deţine fiecare resursă rară.

Dacă statul naţionalizează o industrie, îşi afirmă proprietatea asupra acestui mijloc de producţie. Dacă statul te taxează, îşi însuşeşte implicit fondurile respective. Dacă pământul meu este transferat unui întreprinzător, printr-o convenţie relevantă asupra domeniului, acest întreprinzător este acum proprietarul. Deci, protecţia şi respectul faţă de drepturile de proprietate nu sunt specifice doar libertarianismului.

Specifice libertarianismului sunt regulile sale de atribuire a proprietăţii – viziunea sa asupra a cine este proprietarul fiecărei resurse şi cum se poate determina acest lucru. Aşa că se pune întrebarea: care sunt regulile libertariene de atribuire ale proprietăţii care fac diferenţa dintre filozofia noastră şi altele?

Proprietatea asupra corpurilor

Există două tipuri de resurse rare: corpurile umane şi resursele externe care se găsesc în natură.

Corpurile umane sunt, desigur, resurse rare. După cum observă profesorul Hans-Hermann Hoppe, chiar şi într-un paradis cu supra-abundenţă de bunuri, corpul fizic al fiecărei persoane ar fi tot o resursă rară şi de aici nevoia de a se stabili reguli cu privire la proprietate, deci ar exista reguli cu privire la corpurile persoanelor. Omul nu este obişnuit să îşi privească propriul trup ca pe o resursă rară. Totuşi, când îşi imaginează cea mai bună situaţie la care ar putea spera (Grădina Raiului), devine posibilă conştinentizarea faptului că trupul cuiva este, într-adevăr, prototipul unui bun rar pentru a cărui folosinţă trebuie stabilite anumite reguli de proprietate (cu alte cuvinte, drepturi de proprietate exclusivă) pentru a se evita conflictele.

Viziunea libertariană distinctă este aceea că fiecare persoană deţine complet propriul său trup – cel puţin iniţial, până când ceva schimbă acest lucru (spre exemplu, dacă o persoană comite o infracţiune prin care i se reţin sau pierde din drepturile sale). Inerentă ideii de proprietate a sinelui este credinţa că fiecare persoană este mai îndreptăţită asupra trupului pe care el sau ea îl controlează şi posedă în mod direct decât alţii. Eu sunt sunt mai îndreptăţit să îmi pot controla trupul decât tine, pentru că este trupul meu; eu am o legătură unică cu trupul meu pe care alţii nu o au, iar aceasta este anterioară oricărei pretenţii din partea oricărei alte persoane.

Astfel, putem vedea că oricine altcineva în afara „ocupantului” iniţial al unui trup este un „întârziat” care trebuie să respecte „ocupantul” original. Revendicarea de către tine a trupului meu este inferioară în parte pentru că eu l-am avut primul. Persoana care îşi revendică trupul poate cu greu să obiecteze la semnificaţia a ceea ce Hoppe denumeşte distincţia „anterior-posterior”, din moment ce ea adoptă aceeaşi regulă cu privire la propriul său trup – trebuie să presupună proprietatea asupra trupului său pentru a-l putea revendica pe al tău.

Regula proprietăţii asupra propriului corp poate părea evidentă, însă ea este susţinută doar de libertarieni. Nonlibertarienii nu cred în proprietate exclusivă asupra propriei persoane. Bineînţeles, ei admit ideea că fiecare persoană are câteva drepturi de proprietate asupra trupului, însă cred că fiecare persoană este deţinută parţial de alte persoane sau entităţi – de regulă statul sau societatea. Cu alte cuvinte, noi, libertarienii, suntem singurii care ne opunem sclaviei în mod principial. Nonlibertarienii sunt cel puţin în favoarea unei forme parţiale de sclavie.

Această sclavie este conţinută în acţiunile şi legile statului precum taxarea, obligativitatea îndeplinirii stagiului militar sau interzicerea drogurilor. Libertarianul spune că fiecare persoană este proprietarul cu drepturi depline asupra trupului său: poate să decidă cum să-şi controleze corpul, dacă să ia sau nu narcotice, să muncească sau nu pentru mai puţin decât salariul minim pe economie, să plătească sau nu taxe, să se înroleze sau nu în armată şi aşa mai departe.

Dar cei care cred în asemenea legi consideră că statul este cel puţin proprietar parţial al trupurilor celor care se supun acestor legi. Nu le place să spună că recunosc sclavia, dar fac asta. Liberalul vrea ca evazioniştii să fie încarceraţi – adică înrobiţi. Conservatorul vrea ca cei care consumă marijuana să fie înrobiţi.

Proprietatea asupra lucrurilor externe

Pe lângă trupurile umane, resursele rare includ de asemenea, obiecte externe. Spre deosebire de trupurile oamenilor, obiectele externe nu aparţin iniţial cuiva. Viziunea libertariană asupra acestor resurse externe este foarte simplă: proprietarul unei resurse rare date este persoana care o apropriază primul sau care poate să demonstreze prin contract transferul acestui drept de la cel care a apropriat-o anterior. Acesta este mai îndreptăţit faţă de oricine altcineva care doreşte să deţină în proprietate acel bun. Oricine altcineva este un „întârziat” care trebuie să respecte primul posesor.

Această regulă a întârziatului este, de fapt, conţinută de însăşi ideea de a deţine proprietate. Dacă posesorul anterior al proprietăţii nu este mai îndreptăţit faţă de o a doua persoană care doreşte să îi ia proprietatea, atunci de ce a doua persoană ar fi mai îndreptăţită decât o a treia care apare mai târziu (sau decât primul, care încearcă să o recupereze?) Cu alte cuvine, a nega semnificaţia crucială a distincţiei anterior-posterior înseamnă a nega dreptul de proprietate cu totul.

Orice viziune nonlibertariană este, deci, incoerentă. Pe de o parte, ei [nonlibertarienii, n.t.] admit distincţia anterior-posterior atunci când atribuie proprietatea unei persoane date (spunând că acea persoană este mai îndreptăţită decât „întârziaţii”). Pe de altă parte, ei acţionează contrar acestui principiu de fiecare dată când iau proprietatea de la deţinătorul iniţial şi o alocă cuiva care apare mai târziu.

Însă ceea ce este relevant pentru scopurile noastre reprezintă poziţia libertarienilor, iar nu incoerenţa altor viziuni. Şi, per total, poziţia libertarienilor în legătură cu drepturile de proprietate asupra obiectelor externe este aceea că, în orice dispută sau controversă asupra oricărei resurse rare, persoana care şi-a însuşit prima resursa din stadiul în care nu era deţinută de nimeni, prin împrejmuirea sau transformarea acesteia (sau cesionare contractuală) este mai îndreptăţită decât celelalte care ar putea-o revendica ulterior, acelea care nu au apropriat resursa rară.

Viziunea libertariană despre PI

Dat fiind modul libertarian de înţelegere a drepturilor de proprietate, aşa cum a fost schiţat mai sus, este clar că instituţiile patentului si copyright-ului sunt pur şi simplu nejustificate. Patentele garantează drepturi asupra „invenţiilor” – maşini folositoare sau procese. Patentul este o garanţie a statului care permite deţinătorului să folosească sistemul juridic al statului pentru a le interzice altora să îşi folosească proprietatea în anumite feluri – adică de a-şi reconfigura proprietatea conform unui anume model sau design descris de patent sau de a-şi folosi proprietatea (inclusiv propriul corp) într-o anumită secvenţă de paşi descrisă de patent.

Copyright-ul se referă la „lucrările originale”, cum ar fi cărţile, articolele, filmele şi programele de calculator. Un copyright reprezintă o garanţie dată de către stat care permite celui care îl deţine să îi împiedice pe alţii să îşi folosească proprietatea (de exemplu, cerneala şi hârtia) în anumite feluri.

În ambele cazuri, statul îi conferă lui A dreptul de a controla proprietatea lui B – A îi poate spune lui B să nu facă anumite lucruri cu proprietatea sa. Din moment ce dreptul de proprietate înseamnă dreptul de a controla, PI îl face pe A co-proprietar cu B. Acest lucru, cu siguranţă, nu poate fi justificat din punctul de vedere al principiilor libertariene. B deţine deja proprietatea. În raport cu el, A este un „întârziat”. B este cel care şi-a însuşit deja proprietatea, nu A. Este prea târziu pentru ca A să revendice proprietatea lui B – acesta a facurt deja acest lucru. Resursele nu mai sunt în stadiul de a nu fi deţinute de nimeni.

A-i oferi lui A drepturi de proprietate asupra lucrurilor deţinute deja de B este, în mod evident, incompatibil cu principiile libertariene de bază. Nu este nimic altceva decât o redistribuire a avuţiei. PI este deci non-libertarian şi nejustificat. (Vezi „Împotriva proprietăţii intelectuale”, pp. 43-45, 55-56)

De ce este, atunci, aceasta o problemă controversată? De ce anumiţi libertarieni încă afirmă legitimitatea drepturilor de PI?

Utilitarismul

Un motiv pentru care libertarienii susţin PI este acela că privesc libertarianismul ca întreg dintr-o perspectivă utilitaristă, în loc să facă aceasta principial. Sunt în favoarea unor legi care măresc utilitatea totală, sau avuţia. Şi cred propaganda statului conform căreia PI garantată de stat creşte avuţia totală.

Acum, perspectiva utilitaristă este rea în sine, pentru că tot felul de politici îngrozitoare ar putea fi justificate astfel: de ce să nu luăm jumătate din averea lui Bill Gates şi să o dăm săracilor? Suma tuturor câştigurilor de bunăstare ale miilor de beneficiari ar fi mai mare decât pierderea de utilitate de către Gates? Până la urmă, el rămâne în continuare miliardar. Şi dacă un bărbat este disperat după sex, nu ar fi mai mare câştigul său decât piederea suferită de victima violului dacă aceasta este, să presupunem, o prostituată?

Şi chiar dacă ignorăm etica şi alte probleme ale abordării utilitariste sau a maximizării avuţiei, este ciudat că libertarienii utilitarişti sunt în favoarea PI în condiţiile în care nu au demonstrat că aceasta creşte avuţia totală. (Pentru o discuţie aprofundată asupra diverselor probleme ale utilitarismului, vezi „Împotriva proprietăţii intelectuale”, pp. 19-23). Ei doar presupun că acest lucru se întâmplă şi apoi îşi fondează viziunile politice pe această presupunere. Indiscutabil, sistemul PI impune costuri semnificative fie şi numai monetar vorbind, fără a menţiona costul libertăţii.

Totuşi, argumentul conform căruia stimulentul conferit de legile PI impulsionează inovaţia şi creativitatea nici măcar nu a fost demonstrat. Este posibil, sau chiar probabil, din punctul meu de vedere, ca sistemul PI, pe lângă faptul că impune costuri de miliarde de dolari societăţii, să reducă, de fapt, sau să împiedice inovaţia, cauzând pierderi peste pierderi.

Dar chiar dacă presupunem că sistemul PI stimulează inovaţia, cea valoroasă, nimeni nu a stabilit până acum dacă valoarea pretinselor câştiguri este mai mare decât costurile sistemului. Dacă întrebi un apărător al PI de unde ştiu ei că este vorba de un câştig net, nu obţii decât linişte ca răspuns (aceasta este în special valabil pentru avocaţii specializaţi pe patente). Nici măcar nu pot indica un studiu care să le susţină presupunerile lor utilitariste; de obicei amintesc de Articolul I, Secţiunea 8 a Constituţiei, de parcă jocurile de culise ale politicienilor de acum două secole ar reprezenta vreun fel de dovadă.

De fapt, din ceea ce mi-am dat eu seama până acum, practic fiecare studiu care încearcă să măsoare costurile şi beneficiile legilor copyright-urilor şi patentelor conchide că acestea costă mai mult decât valorează, că, de fapt, reduc inovarea, sau este neconcludent. Nu există studii care indică un câştig net. Există doar repetări ale propagandei de stat.

Oricine acceptă utilitarismul ar trebui, pe seama dovezilor existente, să se împotrivească PI.

Creaţionismul libertarian

Un alt motiv pentru care mulţi libertarieni acceptă PI este confuzia cu privire la originea proprietăţii şi a dreptului de proprietate. Ei acceptă observaţia pripită conform căreia poţi să ajungi să deţii lucruri în trei moduri: aproprierea originară a ceva ce nu a fost deţinut de nimeni, prin schimb contractual şi prin creaţie. Greşeala constă în a aborda creaţia ca sursă independentă a proprietăţii – adică independentă de aproprierea originară şi contractare. Totuşi, se observă uşor că nu este aşa iar „creaţia”, ca sursă a proprietăţii, nu este nici necesară, nici sufiecientă ca sursă a proprietăţii.

Dacă sculptezi o statuie folosind propria-ţi bucată de marmură, deţii creaţia rezultată pentru că deţineai deja marmura. O deţineai înainte şi o deţii acum. Şi dacă ajungi să fii posesorul originar al unei resurse nedeţinută de altcineva, cum ar fi un câmp, folosindu-l şi, astfel, stabilind graniţe public vizibile, îl deţii pentru că această primă folosire şi delimitare face ca revendicarea ta să fie justificată faţă de cele ulterioare. Deci nu este necesară creaţia.

Şi să presupunem că sculptezi o statuie din marmura altcuiva – fie fără sau cu permisiune, de pildă când un angajat face acest lucru folosind marmura angajatorului conform contractului- atunci nu deţii statuia rezultată, chiar dacă ai „creat-o”. Dacă foloseşti marmură furată de la altcineva, atunci vandalizarea ta nu îi ia proprietarului dreptul asupra ei. Iar dacă lucrezi cu marmura angajatorului tău, el deţine statuia rezultată. Deci creaţia nu este sufiecientă. (Vezi de asemenea „Împotriva proprietăţii intelectuale”, pp. 36-42).

Sau, după cum explică Sheldon Richman: "Un motiv-cheie [pentru care mulţi libertarieni susţin PI] este importanţa actului de creaţie. Dacă cineva scrie sau compune o lucrare originală sau dacă inventează ceva nou, susţine argumentaţia, el sau ea ar trebui să o deţină pentru că nu ar fi existat fără creator. Eu invoc, totuşi, faptul că, oricât de importantă ar fi creativitatea pentru dezvoltarea umană, aceasta nu este sursa proprietăţii asupra bunurilor produse. Deci care este sursa ? Deţinerea anterioară în proprietate a inputurilor prin cumpărare, cadouri sau apropriere originară. Aceasta este suficientă pentru a confirma deţinerea proprietăţii asupra outputului. Ideile reprezintă un factor adiţional inutil. Dacă eu contruiesc o machetă de avion din lemn şi lipici, nu o deţin datorită ideii din capul meu, ci pentru că deţineam lemnul, lipiciul şi pe mine."

Bineînţeles, acest argument nu vizează negarea importanţei cunoaşterii, sau a creaţiei şi a inovării. Toate acţiunile, inclusiv acelea care folosesc mijloace rare deţinute în proprietate implică utilizarea cunoştinţelor tehnice - cunoaşterea legilor cauzale, spre exemplu. Cu siguranţă, creaţia este un mijloc important de a spori veniturile.

După cum observă Hoppe: "Cineva poate să dobândească şi să îşi sporească veniturile fie prin apropriere originară, producţie sau schimb contractual, fie prin exproprierea şi exploatarea proprietarilor, a producătorilor sau a celor care participă la schimburi contractuale. Nu există alte căi."

Dar, în timp ce producţia sau creaţia reprezintă mijloace de a obţine avuţie, aceasta nu reprezintă o sursă independentă de a deţine bunuri în proprietate sau de drepturi. Producţia nu înseamnă crearea de materie nouă; constă în transformarea lucrurilor dintr-o formă în alta – transformarea unor lucruri pe care cineva, în mod necesar, le deţine. Folosirea muncii şi a creativităţii tale pentru a-ţi transforma proprietatea în produse finite mai valoroase îţi conferă mai multă avuţie, dar nu şi drepturi de proprietate adiţionale.

Deci ideea conform căreia deţii tot ce creezi este una confuză care nu justifică PI.

Abordarea contractuală

Unii, de asemenea, susţin că o anumită formă de copyright sau de patent poate fi creată prin anumite trucuri contractuale – de exemplu, un vânzător care oferă o media patentată (carte, CD, etc.) sau o maşină folositoare unui cumpărător cu condiţia ca aceasta să nu fie copiată. De exemplu, Brown îi vinde lui Green o capcană inovatoare pentru şoareci, cu condiţia ca acesta să nu o reproducă. (Acesta este exemplul lui Rothbard din „Cunoaştere, adevărat şi fals” care este discutat la pp. 51-55 în „Împotriva proprietăţii intelectuale”).

Totuşi, pentru ca PI să poată fi pus în practică, ar trebui să îi oblige nu numai pe vânzător şi cumpărător dar şi pe terţi. În exemplul dat mai sus, chiar dacă Green nu copiază capcana de şoareci a lui Brown, Black nu are nicio înţelegere cu Brown. Brown nu are niciun drept contractual prin care îi poate pretinde lui Black să îşi folosească proprietatea în conformitate cu oricare ar fi cunoştinţele sau informaţiile pe care le deţine. Astfel, abordarea contractuală eşuează la rândul său. (Vezi de asemenea „Împotriva proprietăţii intelectuale”, pp.45-55).

PI şi etatismul

Putem menţiona o ultimă problemă legată de PI. Şi anume că drepturile de PI sunt scheme statutare, adică sunt construite doar prin legislaţie. Nu s-ar mai putea vorbi despre un cod de patente sau de copyright într-un sistem legal descentralizat, bazat pe jurisprudenţă într-o societate liberă, cum nu s-ar mai putea vorbi despre Actul Americanilor cu Dizabilităţi. Cu alte cuvinte, PI necesită deopotrivă existenţa organului legislativ şi a statului. Pentru libertarienii care resping legitimitatea statului sau a legilor emise de aparatul legislativ, acesta este încă un neajuns al PI.

Stephan Kinsella este avocat în Houston şi editor al Libertarian Papers. Articolul de mai sus a fost publicat pe site-ul www.mises.org secţiunea Daily, vineri, 4 septembrie 2009.