În apărarea rezervelor fracţionare

Disputa în privinţa rezervelor bancare în sistemul monetar - rezerve 100% vs. rezervele fracţionare -  este considerată, mai mult sau mai puţin, închisă definitiv în curentul economic mainstream. În teoria monetară este general acceptată ideea că un sistem monetar este, în mod necesar, un sistem de rezervă fracţionară. Cu toate acestea, economiştii austrieci nu au abandonat dezbaterea şi, pe bună dreptate, deoarece această problemă poate fi considerată drept cea mai importantă componentă a economiei monetare. Interesant este că economiştii austrieci nu sunt deloc de acord cu acest sistem. Totuşi, ar fi simplist doar să îi opunem pe cei care sunt în favoarea rezervei de 100% faţă de cei care sunt în favoarea sistemului rezervei fracţionare, deoarece motivele pentru suportul lor ideologic trebuie să fie clare. În general, se poate face distincţia între trei curente de gîndire [1]:

1) Suporterii sistemului rezervei de 100% [2] folosesc în principal două categorii de argumente:

- argumentul moral şi juridic, subliniind faptul că sistemul rezervei fracţionare creează drepturi de proprietate incompatibile şi, prin urmare, reprezintă o fraudă.

- argumentul utilitarist subliniază faptul că sistemele de rezervă fracţionară                  reprezintă o cauză a inflaţiei şi a instabilităţii monetare.

2) Unii dintre susţinătorii sistemului rezervelor fracţionare susţin că acesta face posibilă o aprovizionare elastică cu bani, ceea ce uşurează satisfacerea nevoilor pentru o cerere tot mai mare de bani şi evită deflaţia costisitoare şi/sau depresiunile economice.[3]

3) Aşa cum am văzut, primii au dreptate cînd argumentează împotriva celor din al doilea grup şi, deloc paradoxal, noi practic ne simţim mult mai aproape de primii decât de cei din a doua categorie. Dar aceasta nu înseamnă că nu există nicio justificare pentru rezervele fracţionare. Astfel, cei care susţin o treia linie de raţionament, cu toate că nu sunt de acord cu cei din a doua categorie, preferă rezervele fracţionare pentru motive complet diferite. Ca atare, ei nu acceptă toate argumentele celor din prima categorie, deşi acceptă criticile pe care le adresează celei de-a doua categorii. Scopul prezentei lucrări este de a clarifica această analiză pentru cea de-a treia categorie, discutând două argumente principale din prima categorie, argumentul moral și juridic şi argumentul utilitarist.

I. Există argumente morale şi juridice în favoarea unui sistem de rezerve 100%?

1. Natura banilor fiat

Jörg Guido Hülsmann [4] susţine că, în cazul în care o bancă dă un credit lui B, credit care are o durată mai mare decît cel efectuat de către A (un deponent) la bancă, există creanţe contradictorii ale lui A şi B pentru aceeaşi monedă (bani-marfă). Cu toate acestea, ne putem imagina diferite tipuri de creanţe. Să presupunem apoi că A depozitează o uncie de aur în bancă şi primeşte un document (o notă sau un certificat de depozit) de la bancă, rambursabil în orice moment, pentru o uncie de aur.

Acest depozit poate fi interpretat în felul următor: depunătorul are un document exact pentru unitatea fizică de aur pe care a depus-o la bancă şi pe care poate fi imprimat un însemn specific. În acest caz, înseamnă că rămîne proprietarul acestei bucăţi de aur şi banca este doar un depozitar. Dacă vreodată banca îl va vinde (sau chiar împrumuta) lui B, ar fi o încălcare a contractului: nu ar fi nicio diferenţă între acest caz şi cel în care un depozitar ar vinde o piesă de mobilier păstrată în clădirea sa.[5] Ne putem imagina că astfel de contracte de depozit au existat încă de la începutul dezvoltării intermedierilor monetare (emiterea bancnotelor şi/sau depozite). Dar au dispărut demult, ceea ce poate însemna că nu au fost dorite de bănci şi/sau de către clienţii lor.

În al doilea rând, nota sau depozitul este o creanţă faţă de o anumită cantitate de aur (şi nu pentru o unitate specifică). Potrivit lui Jörg Guido Hülsmann, în domeniul bancar de depozit, spre deosebire de ceea ce se întîmplă în sectorul bancar de rezerve fracţionare, proprietarul aurului "depozitat" în bancă rămâne proprietarul acestui aur şi banca doar depozitează banii clientului său (Hülsmann (2000), p.102).

Acum, să luăm cazul analizat de Jörg Guido Hülsmann, adică cel în care durata creanţei deţinute de B la bancă este mai lungă decît cea a creanţei deţinute de A la bancă (cazul unui cont la vedere fiind cel mai evident caz). Potrivit lui Jörg Guido Hülsmann, există drepturi de proprietate incompatibile deoarece, la un moment dat, aceeaşi cantitate de aur este deţinută de doi proprietari diferiţi. De fapt, existenţa unei astfel de incompatibilităţi depinde de natura exactă a contractelor. Jörg Guido Hülsmann are dreptate, dacă A deţine un titlu de proprietate pe o anumită cantitate de aur. Mai precis, în cazul sistemului de rezerve fracţionare, toţi deponenţii sunt (temporar) lipsiţi de proprietatea lor: fiecare dintre ei are un drept de proprietate pe o parte a stocului de aur depus la bancă (care încă mai joacă în principal, rolul de depozit) şi acest stoc este vîndut sau împrumutat altor persoane.

Interpretarea sistemului de depozit bancar făcut de Jörg Guido Hülsmann este plauzibilă, dar nu este singura. După cum am văzut, este mai plauzibil ori de câte ori clientul depozitează o unitate specifică de bani (o monedă sau un lingou cu o marcă specifică sau o formă specifică). După cum a subliniat Jörg Guido Hülsmann, într-un astfel de caz, natura juridică a notei bancare este cea a unui titlu de depozit.[6] Acum, când banii sunt compuşi din piese de aur care sunt substitute perfecte una alteia, nu există niciun motiv să nu admitem o interpretare diferită (în cadrul unui sistem bancar de rezervă fracţionară, precum şi în cadrul unui sistem de rezervă de 100%).

Cînd A depozitează o unitate de aur în bancă, el nu mai este proprietarul unei unităţi de aur, ci proprietarul unei bucăţi de hîrtie (un bilet de bancă) ce, în conformitate cu promisiunea băncii, este rambursabil în orice moment, pentru o unitate de aur. Cu alte cuvinte, banca devine proprietarul legitim al aurului: a fost un schimb al unei unităţi de aur, pentru o unitate de bilet de bancă. Fiind proprietarul legitim al aurului "depozitat" în tezaurul său, banca îl poate vinde în mod legitim sau împrumuta.

Problema nu mai este o problemă a drepturilor de proprietate incompatibile, ci o problemă de risc, ca în orice contract: proprietarul biletului de bancă ştie că acesta este rambursabil pentru o anumită cantitate de aur, dar - ca orice întreprinzător - el ştie faptul că celălalt contractant poate să nu fie în măsură să-şi îndeplinească promisiunea. Nu există, de fapt, nicio diferenţă între vânzarea de aur în schimbul unui bilet de bancă şi vânzarea pantofilor pentru o creanţă de trei luni: poţi să nu fii plătit pentru ceea ce ai vândut. În cazul în care am produs pantofii pe care îi vând cu ridicata unui comerciant pentru o creanţă de trei luni şi, apoi, angrosistul vinde toţi pantofii către alte persoane, nu există drepturi de proprietate incompatibile asupra pantofilor. Eu nu mai deţin pantofii, deţin o creanţă proprie (care, eventual, îmi dă un drept de proprietate pentru pantofii viitori).

Această diferenţă de interpretare - între un titlu de depozit, pe de o parte, şi un schimb de active, pe de altă parte - nu are nicio consecinţă reală în cazul sistemului de rezervă 100%. Dar, aceasta conduce la consecinţe complet diferite - şi, prin urmare, la o evaluare complet diferită - în cazul sistemului bancar de rezervă fracţionară.

Dacă cineva nu acceptă interpretarea din urmă (substitute băneşti cumpărate de la o bancă contra aur), problema, într-un sistem bancar de rezerve fracţionare, nu este una de drepturi de proprietate incompatibile, ci una de gestionare a riscurilor. Din acest punct de vedere, termenul "depozit" poate fi oarecum confuz. Când deţin un depozit, înseamnă că am în proprietate o anumită cantitate de aur (păstrată pe numele meu în tezaurul băncii) sau am în proprietate un document cu o definiţie specifică (diferite dispoziţii cu privire la rambursabilitate)? Cu alte cuvinte, trebuie să stabilim cu precizie care sunt termenii contractului încheiat între deponent şi bancă. Este dificil să oferim un răspuns general acceptat deoarece, de cele mai multe ori, aceste dispoziţii sunt implicite, nu declarate în mod explicit.

Dar noi nu putem decide în mod arbitrar că poate exista doar un singur tip de contract, o singură definiţie a substitutelor băneşti şi că aceasta, în mod necesar, implică faptul că deponentul rămâne singurul proprietar legitim şi proprietarul deplin al aurului "depozitat" în bancă. În cazul în care contractele sunt implicite, putem să le interpretăm aşa cum ne place. Şi am dreptul să cred că unele din aceste contracte, cel puţin, consfințesc că deponentul renunţă la dreptul de proprietate asupra aurului, care este cumpărat de către bancă. Banca trebuie să decidă cum va onora aurul, garantând pentru creanţele cumpărate de către clienţii săi, şi în ce măsură acceptă să suporte riscul ca acestea să nu fie lichide. Mai mult, ori de câte ori este stipulat în mod explicit, în contract, că proprietarul creanţei poate obţine o despăgubire când cererea nu este perfect rambursabilă contra aur (clauza de opţiune), este destul de clar că nu există niciun conflict de proprietate.

Unul dintre motivele pentru existenţa opiniilor divergente în această dezbatere poate apărea de la diferitele interpretări ale însăşi naturii creditului. Hülsmann (2000) (p.102) analizează un credit ca o operaţiune în care "prin acordarea de împrumuturi (banii lui) băncii, (individul) A renunţă la dreptul de a folosi banii pentru perioada prevăzută în contract şi acordă acest drept băncii. Banca apoi împrumută aceşti bani lui (individului) B. .. ". Dar ce înseamnă "dreptul de a folosi banii"? Această afirmaţie este înşelătoare, dar este utilizată de Jörg Guido Hülsmann, pentru că susţine implicit abordarea lui anterioară.

Să facem o comparaţie: ori de câte ori proprietarul unui apartament îl închiriază unui locatar, el rămîne proprietarul (şi el este singurul care poate vinde apartamentul), locatarul având doar un drept de utilizare (el are "dreptul de a utiliza apartamentul, pentru perioada stipulată în contract"). Dar ceea ce se întâmplă într-un contract de credit este destul de diferit.

Creditorul nu îşi vinde doar o parte a proprietăţii sale ("usus") şi menţine alta („fructus” şi „abusus"). El abandonează împrumutatului proprietatea deplină a resurselor sale. De fapt, el nu doar "renunţă la dreptul de utilizare", el intră într-un schimb cu debitorul: vinde pe deplin proprietatea bunurilor din prezent şi cumpără de la "persoana creditată" proprietatea completă a bunurilor viitoare (cu promisiunea de a livra aceste resurse, la o anumită dată în viitor). În cazul apartamentului închiriat, proprietarul îl poate vinde unui alt proprietar, în ciuda faptului că a renunţat la dreptul de a-l folosi pentru o anumită perioadă, în timp ce, în cazul unei operaţiuni de credit, el nu poate vinde resursele împrumutate altcuiva, deoarece nu mai este proprietarul legitim al acestor resurse. El poate vinde doar ceea ce deţine, de exemplu resursele din viitor.

Acum, Jörg Guido Hülsmann consideră că, într-o operaţiune de credit, proprietarul legitim al resurselor existente este creditorul (împrumutătorul) şi nu debitorul (împrumutatul), el având ulterior posibilitatea de a considera ca incoerentă o situaţie în care doi oameni diferiţi - creditorul şi debitorul (sau cel care beneficiază de creditul bancar) - au drept de proprietate asupra aceloraşi mărfuri. Într-un sistem bancar al rezervei fracţionare, conform lui Hülsmann, "această acţiune duce imediat la o situaţie în care există pretenţii contradictorii ale bancnotelor fizice"(p.103) şi " pe plan juridic, această situaţie este de natură să ajungă în litigiu. Pe plan economic, aceasta implică chiar acum un dezechilibru".

Dar, de fapt, împrumutatul şi creditorul nu deţin aceleaşi produse. Debitorul deţine resurse prezente şi creditorul deţine resurse viitoare (care urmează să fie produse de către debitor). Acum, cînd cumpăraţi resurse viitoare, cu siguranţă purtaţi un risc, deoarece se poate întîmpla ca aceste resurse viitoare - care, prin definiţie, nu sînt încă realizate – să nu fie produse. Din acest punct de vedere, nu există nicio diferenţă între situaţia în care deţinătorul notelor răscumpărabile pentru aur precum şi situaţia unui proprietar de magazin care a comandat 100 de perechi de pantofi care urmează să fie livrate trei luni mai tîrziu. În ambele cazuri, se poate întîmpla ca promisiunea de răscumpărare sau livrare să nu fie îndeplinită.

Prin urmare, nu este discutabil faptul că, în cadrul unui sistem de rezervă fracţionară, crearea de bani este riscantă pe durata creditării (făcute de către titularul de note şi de către bancă) nu sunt identice. Dar, contrar a ceea ce afirmă Jörg Guido Hülsmann, nu există nicio pretenţie contradictorie în materie de proprietate.

Întrucât Jörg Guido Hülsmann consideră că sistemele bancare de rezervă fracţionară implică două pretenţii incompatibile asupra aceluiaşi bun, Jesus Huerta de Soto arată că dificultatea rezultă din aceea că, într-un sistem de rezerve fracţionare, există o "dorinţă să fuzioneze cele două contracte, contractul de depozit şi contractul de împrumut, care, precum apa şi uleiul, în esenţă, sînt incompatibile una cu alta" (de Soto (1998), p. 40). Există cu siguranţă diferenţe între un contract de depozit (sau un mandat?) şi un contract de împrumut (aşa cum este în mod clar prezentată în tabelul lui de Soto de la p. 41). Dar nu există niciun motiv să admită faptul că sistemele de rezervă fracţionară implică adăugarea unui contract de împrumut la un contract de depozit. Nu este din cauză că o parte din moneda fiat se numeşte "depozit", care a fost creată printr-un „contract de depozit”. Există doar un singur contract, contractul de credit, care poate fi analizat ca un contract de schimb pur (schimb de bunuri prezente pentru bunuri viitoare). Precum Jörg Guido Hülsmann, Jesus Huerta de Soto consideră că există o neregulă juridică gravă deoarece "contractele, cel mult, pot fi doar materializarea unui transfer reciproc de proprietăţi („do ut des” - Îţi dau, ca să dai), dar nu pot crea proprietate „ex-nihilo” (din nimic). De fapt, o nouă sumă de bani fizici (de exemplu, aur) nu a fost creată, dar ambii actori (deponentul şi împrumutătorul), cred că acţionează ca şi în cazul în care ar deţine proprietatea aceluiaşi bun fizic".

"Contractul este nul şi neavenit, din punctul de vedere al principiilor generale de drept, deoarece scopul predominant al uneia dintre părţi, a deponentului, este de a face un depozit, în timp ce partea cealaltă, bancherul depozitar, o percepe ca pe un împrumut "(de Soto (1998), p. 42). Dar nu există nicio dovadă că scopul „deponentului” este de a face un depozit, aceasta fiind decisă arbitrar de către Jesus Huerta de Soto. Nu este doar rezultatul faptului că titularul substitutelor băneşti este în mod arbitrar numit „deponent"- poate fi o consecinţă a unui abuz de limbaj - că poate fi considerat deponent şi că el se poate considera pe sine ca un deponent. De fapt, poate că termenul "deponent" a fost folosit în sistemele de rezervă 100% şi a fost păstrat şi mai târziu, când natura juridică a operaţiunilor s-a schimbat prin trecerea de la un sistem la altul. Dacă Jesus Huerta de Soto are dreptul de a numi "contract de depozit", un contract între un bancher şi clientul său, de ce nu ar trebui ca eu să am dreptul de a-l numi "contract de schimb"?

În plus, potrivit lui Jesus Huerta de Soto, ori de câte ori există o clauză de opţiune, acesta "merge împotriva naturii conceptului de bani, esenţa sa fiind tocmai disponibilitatea perfectă, adică imediată, completă şi necondiţionată în totalitate, lichiditatea în orice moment "(de Soto (1998), p. 45). Dar trebuie să se facă distincţie între procesul prin care moneda fiat (banii fără acoperire materială) sunt creaţi (prin intermediul unui contract de schimb contra aur), şi însăşi natura sa, aşa cum este percepută de către titularii banilor: ceea ce doresc deţinătorii este o putere de cumpărare generalizată, vandabilă pentru orice alt bun, în orice moment. Dacă vreodată există o suspendare temporară a convertibilităţii în aur, din cauza funcţionării clauzei de opţiune, aceasta nu înseamnă că substitutele băneşti nu vor mai putea fi schimbate pentru alte bunuri. Acceptabilitatea generală a banilor este ceea ce îi face lichizi, cu toate că realizarea lor în schimbul aurului a fost, din punct de vedere istoric, cel mai bun mod de a-i face acceptabili.

Ca o consecinţă a presupusei incompatibilităţi a drepturilor de proprietate asupra aurului, Jörg Guido Hülsmann ajunge la concluzia că băncile din sistemul rezervei fracţionare, „sunt practic în stare de faliment, pentru că în orice moment de timp au datorii mai mari decât banii în numerar din tezaurul lor" (Hülsmann (2000 ), p. 105). Acest lucru este adevărat, dar este adevărat, de asemenea, şi în cazul unei firme care împrumută bani sau angajează lucrători şi nu este sigură că va vinde produsul finit. Cei care acceptă să deţină creanţe asupra firmei (ca salariaţii, creditorii sau furnizorii) ştiu că creanţele lor sunt riscante (cu alte cuvinte, nu pot fi drepturi de proprietate incompatibile). Acesta nu este un motiv suficient pentru a spune că firma realizează activităţi nelegitime, din moment ce oferă drepturi de proprietate care nu sunt garantate. Toate întreprinderile sunt virtual în stare de faliment, deoarece acestea promit plăţi viitoare, prin contract, fără a fi sigure că vor avea banii corespunzători în momentul efectuării plăţii şi nu ar exista niciun motiv de a nu extinde poziţia susţinută de Jörg Guido Hülsmann (şi alţii) - care implică faptul că băncile sunt "practic în stare de faliment", doar pentru că fac operaţiuni riscante - ca orice firmă, în orice domeniu de activitate. De fapt, unele firme chiar eşuează. Dar nu există niciun motiv să se creadă că riscul de eşecuri este mai mare la băncile din sistemul rezervei fracţionare decât la orice altă firmă. De fapt, indiferent de tipul activităţii sale, orice întreprinzător acţionează ca firma sa să supravieţuiască şi să-şi maximizeze profiturile. Dacă vreodată cineva este încrezător în capacitatea proprietarilor firmei de a lua decizii responsabile, de ce nu ar trebui să acceptăm aceasta şi în domeniul bancar? Un bancher ce acţionează într-un sistem de rezerve fracţionare deţine cunoştinţe specifice despre comportamentul clienţilor săi şi alege o rezervă minimă care este optimă pentru el, în scopul de a-şi maximiza încasările şi de a face posibilă supravieţuirea firmei sale.

2. Preferinţa pentru sistemele rezervei fracţionare

Este destul de clar faptul că un sistem de rezerve 100%, poate fi considerat dezirabil în orice privinţă, cu excepţia faptului că implică dificultăţi pentru bănci de a acoperi costurile de producere a substitutelor băneşti, aşa cum am subliniat într-un alt eseu.[7] Nu voi dezvolta aici această linie de argumentare, dar trebuie să amintesc că, în condiţii de concurenţă, se poate imagina că ar exista ambele sisteme (al rezervei 100% şi al rezervei fracţionare). Piaţa ar putea apoi selecta una din cele două sisteme şi este probabil că sistemul de rezerve fracţionare va fi ales (după cum se poate, istoric vorbind, să fi fost cazul).

Contrar a ceea ce a spus Jörg Guido Hülsmann, nu este adevărat că sistemul bancar de rezervă fracţionară "îmbogăţeşte pe unii în detrimentul altora". Contractul prin care deţinătorii de bani cumpără substitutele băneşti de la bănci nu este diferit de orice alt contract: se îmbogăţesc ambele părţi. Deţinătorul banilor primeşte unităţi monetare care se potrivesc mai bine nevoilor sale specifice, iar bancherul obţine un cîştig din activitatea sa, care constă în unităţi producătoare de bani.

Cu siguranţă, putem fi de acord cu Jörg Guido Hülsmann, atunci când afirmă (p.108) că băncile ar fi trebuit să scrie dispoziţii speciale pe documente (certificate monetare, bancnote) atunci când nu există o garanţie 100%. Cu toate acestea, nu este adevărat că astfel de bancnote nu ar fi bani, ci active financiare: conform lui Jörg Guido Hülsmann acestea nu ar fi solduri de numerar, pentru că "motivul pentru care oamenii posedă bani este că doresc să fie siguri că banii sunt acolo atunci când ei vor să-i vândă". Acum, de obicei, oamenii doresc să-şi vândă substitutele băneşti pentru produse de bază sau active şi nu pentru aur (bani). Prin urmare, ori de cîte ori ei deţin titlurile convertibile în aur (cu un anumit grad de risc), puterea de cumpărare a acestor note este relevantă pentru ei (nu în aur, ci în bunuri prezente şi viitoare). Ceea ce este important pentru oameni nu este convertibilitatea în aur, ci „convertibilitatea în mărfuri" (care este asigurată mai bine ori de câte ori există o garanţie în aur).

Cu alte cuvinte, Mises a demonstrat, prin teorema regresiei monetare, că banii ar trebui să aibă o definiţie reală (de exemplu, în aur), pentru a fi acceptaţi ca bani. Dar, o dată ce banii au devenit un mijloc general acceptat al schimbului, sunt doriţi ca atare. La extremă, s-ar putea imagina că băncile decid să suprime garanţia în aur, dar niciodată să decidă crearea oricărei unităţi suplimentare de bani. În orice moment, valoarea reală a banilor va putea fi estimată din puterea lor de cumpărare în perioada precedentă şi - aşa cum este demonstrat în teorema de regresie - cererea şi oferta ar putea stabili, prin urmare, preţurile banilor. În schimb, valoarea banilor ar fi determinată de schimbări în raritatea relativă a banilor (a stocului constant de bani), în comparaţie cu alte mărfuri: într-o economie în creştere, cu o cantitate nominală de bani stabilă, preţul banilor ar fi în scădere şi puterea de cumpărare a banilor ar fi, în mod constant, în creştere. Banii ar juca un rol la fel de bun precum ar fi standardul aur (circulaţia de monede şi lingouri de aur); dacă oamenii ar avea informaţiile necesare despre valoarea banilor, niciun ciclu economic nu ar fi posibil, deoarece nu ar exista niciun şoc monetar exogen. Un astfel de sistem, care ar merge dincolo de sistemul bancar al rezervei fracţionare, din moment ce rata rezervelor minime ar fi egală cu zero, ar funcţiona perfect!

Susţinătorii rezervelor de 100% nu se mulţumesc cu argumentele morale şi juridice pe care tocmai le-am discutat, ei utilizează, de asemenea, argumente utilitariste; de obicei, ei afirmă că un sistem de rezerve fracţionare induce inflaţie şi instabilitate economică. Dacă sunt acceptabile, aceste argumente utilitariste (economice) ar juca un rol important în sprijinirea sistemelor de rezervă 100%, dacă argumentele morale şi juridice nu le oferă o superioritate certă.

1. Crearea banilor

Este evident că nu este necesară vreo creare a banilor, într-o societate, astfel încât rolul băncilor în calitate de producători de numerar să fie inutil şi chiar dăunător, ori de câte ori există. De fapt, cel mai eficient mod de a satisface nevoile deţinătorilor de bani - care doresc solduri reale de numerar şi nu solduri nominale şi care beneficiază de orice creştere a valorii reale a soldurilor lor de numerar - nu constă în crearea balanţelor de numerar nominale - singurul lucru pe care băncile îl pot face - ci, dimpotrivă, în a nu crea balanţe nominale, astfel încât soldul real de numerar poate juca un rol în direcţia cea bună: când rata de creştere a masei băneşti este mai mică decît rata de creştere a altor bunuri, valoarea reală a balanţelor nominale existente este în creştere. Acest lucru înseamnă că nu sunt reale deţinerile monetare şi că nu pot fi create de bănci [8], dar ele sunt în mod necesar şi în mod indirect produse de posesorii banilor, prin intermediul cererii lor pentru balanţe reale.

Din acest punct de vedere, cu siguranţă nu putem susţine sistemele de rezerve fracţionare pentru aceleaşi motive pentru care Jesus Huerta de Soto îi citează pe teoreticienii "Şcolii Free-Banking a Rezervelor Fracţionare " (în principal George Selgin şi Lawrence White). Potrivit acestora, dacă există o creştere a cererii de mijloace fiduciare, sistemul bancar de rezerve fracţionare poate satisface această cerere mai bine decât orice alt sistem.[9]

Acum, o astfel de ipoteză este perfect arbitrară. Presupunând că oamenii preferă substitutele băneşti produse în sistemul bancar al rezervei fracţionare substitutelor băneşti produse într-un sistem de rezervă de 100%, aceasta nu înseamnă că ei au "nevoie" de unităţi suplimentare de mijloace fiduciare. Jesus Huerta de Soto are perfectă dreptate în următoarele afirmaţii, care constituie cele mai bune contraargumente ale ideii potrivit căreia există o nevoie pentru crearea unităţilor suplimentare de monedă nominală:

- "Teoreticienii Şcolii Free-Banking a Rezervelor Fracţionare îşi încep de obicei analiza echilibrului monetar presupunând că au existat variaţii bruşte ale cererii de mijloace fiduciare, a căror origine şi etimologie rareori o explică "...

- "Precum Keynesiştii şi monetariştii, (ei) par să fie obsedaţi de modificările pe termen scurt, unilaterale, ale cererii de bani. Cu toate acestea, istoric vorbind, astfel de modificări au fost produse pe parcursul unui ciclu economic - în timpul ultimelor etape ale boom-ului şi în criză – care, aproape întotdeauna, începe ca rezultat al modificărilor anterioare în oferta de bani noi, creaţi prin sistemul bancar "(de Soto (1998), p.27 )...

- "Teoria modernă free-banking împărtăşeşte eroarea esenţiala a vechii şcoli bancare, care rezultă, după cum a arătat Mises, din faptul că nu şi-au dat seama că cererea de credit de la public este o mărime care depinde tocmai de dorinţa băncilor de a împrumuta "(p. 29 )...

- "Dacă originea modificărilor în cererea de bani stă în aprovizionarea cu mijloace fiduciare de tip free-banking, dispare fundamentul esenţial al teoriei echilibrului monetar sub sistemul free-banking de rezervă fracţionară, în conformitate cu care oferta de mijloace fiduciare pur şi simplu se adaptează la cererea pentru ele".

După ce, în mod corect, a subliniat că ipoteza Selgin-White a unei creşteri exogene a cererii pentru mijloace fiduciare nu are nicio posibilă explicaţie, cu toate acestea, Jesus Huerta de Soto analizează consecinţele microeconomice ale unui astfel de eveniment. Analiza sa este corectă, dar poate nu este prea relevantă deoarece el însuşi respinge apariţia posibilă a unor astfel de evenimente.

Acum, problema restantă constă în a evalua în ce măsură, într-un sistem bancar de rezervă fracţionară, o creştere exogenă a balanţelor nominale nu poate apărea de pe urma cererii, ci din ofertă. Suporterii sistemului de rezervă 100% presupun că există destulă flexibilitate în producţia de monedă fiat astfel încât pot fi (sau sunt în mod necesar), inflaţioniste şi instabile deopotrivă. Să luăm în considerare ambele afirmaţii.

2. Inflaţia în sistemele rezervei fracţionare

Astfel, chiar dacă suntem pe deplin de acord cu suporterii sistemul de rezervă 100%, conform cărora nu există nicio justificare pentru crearea balanţelor nominale de numerar, elementul important este acum de a evalua în ce măsură există o creare suplimentară de mijloace băneşti nominale într-un sistem bancar de rezerve fracţionare. Cu alte cuvinte, deşi este adevărat că băncile pot extinde cantitatea substitutelor monetare pentru aur - prin reducerea valorii ratei rezervelor minime - problema constă în a evalua în ce măsură realizează de fapt aceasta. Din acest punct de vedere, este important să se facă o distincţie clară între perioada de tranziţie – trecerea de la un sistem de rezerve 100% la un sistem de rezerve fracţionare - şi funcţionarea pe termen lung a unui sistem bancar de rezerve fracţionare.

Să presupunem, prin urmare, că iniţial sîntem într-un sistem de rezervă 100%. Investiţiile sunt finanţate din capital propriu şi fonduri împrumutate. Într-o economie ipotetică în creştere, ambele forme de agoniseală cresc în acelaşi ritm. În special, bilantul (soldul) intermedierilor financiare creşte cu aceeaşi rată. Acum, dacă la un moment dat în timp, oamenii trec la un sistem de rezervă fracţionară, creditele (fondurile împrumutate) se extind cu o rată mai mare decât rata "normală" de creştere, atâta timp cât rata rezervelor minime este în scădere. Consecinţele sunt cele descrise de austrieci: excedent de investiţii, fluctuaţii ale ratei dobânzii, etc.. Dar, la un moment dat în timp, fiecare producător de substitute băneşti va ajunge la valoarea dorită a ratei rezervelor minime: reducerea ratei rezervelor minime în continuare ar aduce un profit mai mare, dar ar afecta încrederea clienţilor proprii, cel puţin în cazul în care există concurenţă. Prin urmare, se poate presupune că, pe termen lung, există o valoare medie de echilibru a ratei rezervelor minime într-un sistem bancar de rezerve fracţionare. Când perioada de tranziţie este terminată, adică atunci când rata rezervelor minime şi-a atins valoarea pe termen lung, toate ratele de creştere se vor egaliza din nou. Cantitatea de substitute băneşti este un multiplu al stocului de aur monetar, dar ambele cresc exact cu aceeaşi rată, astfel încât un sistem bancar de rezervă fracţionară nu este mai inflaţionist decât sistemul de rezerve 100%.

Într-un sistem de standard aur (fără note sau depozite), persoanele îşi împart resursele între economisire, acumularea de bani (aur) şi consum. Dacă se schimbă acest standard aur cu sistemul de rezerve 100%, împărţirea resurselor rămâne exact la fel. Dar este, de asemenea, exact la fel şi în cazul unui sistem de rezervă fracţionară, o dată ce perioada de tranziţie este finalizată. Sub standardul aur sau sistemul de rezerve 100%, utilizatorii de bani în cele din urmă cumpără banii suplimentari (aur sau certificate de aur) de la producătorii de aur. Trecerea de la un astfel de sistem la un sistem de rezervă fracţionară este exact echivalentul unei creşteri (temporare) a productivităţii (sau descoperirii unor mine de aur noi) într-un sistem de standard aur sau într-un sistem de rezervă 100%.

De fapt, să presupunem că, date fiind aceste sisteme din urmă (sistemul de aur sau sistemul de rezerve 100%), sunt descoperite în fiecare perioadă noi mine de aur, astfel încât cantitatea de aur se dublează cu trecerea fiecărei perioade. Prin vânzarea noii cantităţi de aur, producătorii de aur determină o dublare a preţului în aur a mărfurilor pentru fiecare perioadă (presupunînd că nu există o creştere economică reală). Utilizatorii banilor trebuie să se adapteze la această situaţie prin atribuirea unei părţi din resursele lor pentru cumpărarea aurului nou (din moment ce preţurile în aur se majorează). Nu există nicio diferenţă între această situaţie şi trecerea de la un sistem de aur (sau de la sistemul de rezerve 100%) la un sistem de rezervă fracţionară: producţia de bancnote noi poate fi analizată ca o completare a stocului de bani, similar cu cea care a rezultat din creşterea productivităţii în sectorul producţiei de aur. În acest caz, o parte din resursele pe care utilizatorii banilor le pot transfera pentru a cumpăra banii noi este plătită nu producătorilor de aur, ci producătorilor de substitute băneşti. Din acest punct de vedere, nu există nicio diferenţă între activitatea unui producător de aur care vinde aurul dintr-o mină nouă de aur şi producătorii de bani care vând bancnote cu acoperire în aur într-un sistem de rezerve fracţionare. Nu există nici mai multe sau mai puţine distorsiuni ale preţurilor în unul sau celălalt sistem. Este sigur că comportamentele producătorilor şi consumatorilor nu sunt la fel într-o lume a „stabilităţii preţurilor", sau în cea a majorării preţurilor cu o rată de 5% sau a reducerii preţurilor cu o rată de 5%. Dar rata inflaţiei pe termen lung (respectiv deflaţia) este aceeaşi în oricare dintre aceste sisteme monetare (standard aur, rezerve 100% sau rezerve fracţionare), aceasta fiind determinată de rata de creştere a aurului, în comparaţie cu rata de creştere a mărfurilor.

Astfel, trebuie să facem o distincţie clară între perioada de tranziţie şi termenul lung. Este foarte adevărat că există o inflaţie în perioada de tranziţie, când un sistem de rezerve 100% se transformă într-un sistem bancar de rezervă fracţionară. Dintr-o anumită cantitate de aur monetar este creată o cantitate multiplă de substitute băneşti. Prin reducerea rezervei minime, la o valoare mai mică, băncile obţin creşterea profitului şi creează inflaţie. Acest profit poate fi considerat o consecinţă a unei redistribuiri de la deţinătorii de bani către emitenţii banilor. Oricum, poate fi, de asemenea, interpretat în sensul unui profit normal obţinut de către bănci, care au inovat prin inventarea unui sistem - sistemul bancar de rezervă fracţionară – care este mai de dorit, pentru ele şi pentru clienţii lor, în conformitate cu ceea ce am arătat anterior.

Să presupunem că stocul de aur, precum şi valoarea reală a tranzacţiilor cresc în acelaşi ritm (un fel de dezvoltare a economiei în mod egal). Într-un sistem de rezerve 100%, ar exista "stabilitatea preţurilor", pentru că aceasta înseamnă că nu apare nicio modificare a preţurilor relative. Este exact aceeaşi situaţie cu rezervele fracţionare. Dar, pentru orice cantitate de aur adăugată stocului de aur, o sumă multiplă de bani fiat este creată de către bănci (faţă de credite), care astfel primesc o recompensă sub forma unei dobânzi. Pentru a obţine noi mijloace băneşti, utilizatorii de bani trebuie să plătească (sub formă de resurse nerealizate), dar plata lor corespunde beneficiului pe care îl obţin din folosirea serviciilor unei monede fiat (în locul aurului).

Acum, comparând funcţionarea unui sistem de rezerve 100% şi un sistem de rezerve fracţionare, într-o situaţie de creştere constantă, putem spune că există efecte secundare în cadrul sistemului de rezerve fracţionare, în măsura în care mai mult credit este extins pentru investitori prin acest proces de creare a banilor? Este cu siguranţă adevărat că, într-un astfel de sistem, băncile "redirecţionează veniturile, astfel încât obţin un alt tip de creştere economică", după cum a subliniat de Jörg Guido Hülsmann (2000), dar, spre deosebire de ceea ce el pare să creadă, acest „efect de redistribuire" nu trebuie să fie regretat: după cum am subliniat deja, producătorii şi deţinătorii de bani doresc această formă precisă de schimb şi, ca orice formă dorită de schimb, creşte bunăstarea tuturor. Prin urmare, nu se poate spune că un sistem de rezerve fracţionare "creează câştigători şi perdanţi "(Jörg Guido Hülsmann (2000), p.107). Distribuţia resurselor nu este acelaşi lucru într-un sistem de rezerve 100% şi într-un sistem de rezerve fracţionare, dar toţi câştigă de pe urma trecerii de la primul sistem la al doilea.

Suporterii unui sistem de rezerve 100% susţin că sistemul de rezervă fracţionară este în mod necesar inflaţionist. Dar aceasta ar implica în mod logic faptul că rata medie a rezervelor băncilor este în descreştere în mod constant, ceea ce nu poate fi adevărat, deoarece există în mod necesar o valoare minimă a ratei rezervelor minime, dincolo de care băncile nu doresc să meargă, cel puţin într-un sistem concurenţial. Într-adevăr, Jesus Huerta de Soto, de exemplu, admite că un astfel de proces continuu de creare în exces a creditelor şi banilor nu poate dura pentru totdeauna. Dar, conform lui, "adevărul este că erorile vor tinde să fie descoperite şi eliminate, dar numai printr-un un proces îndelungat, care poate dura o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, în timpul cărora anumite volume de mijloace fiduciare vor fi produse prin eroare şi vor provoca leziuni reale structurii de producţie "(Soto (1998), p. 30). Cu toate acestea, deşi este adevărat că nu există certitudine şi erorile (în comparaţie cu ce?) întotdeauna apar, nu există niciun motiv logic să se creadă că erorile pot dura o perioadă îndelungată de timp. Să ne imaginăm, de exemplu, faptul că băncile ascultă pasiv o regulă în conformitate cu care ele menţin o rată stabilă de rezervă: nu există nicio emisiune monetară excedentară. [10] Şi nu există niciun motiv să nu se presupună că, în cadrul unui sistem de free-banking, băncile nu ar anunţa o astfel de regulă, cu scopul de a crea încredere în rândul clienţilor.

Jesus Huerta de Soto de asemenea presupune că ar putea exista "o expansiune concertată a mijloacelor fiduciare, aranjate în acelaşi timp de către un grup mai mare sau mai redus de bancheri". El consideră a priori că este creată o înţelegere cu scopul de a obţine o situaţie de monopol şi pentru a obţine un „super-profit" (prin creşterea stocului de mijloace fiduciare, prin obţinerea unui seignorage mai mare sau inflaţie). Dimpotrivă, cartelul monetar poate fi o modalitate de a îmbunătăţi funcţionarea unui sistem bancar de rezerve fracţionare, prin introducerea unor proceduri de supraveghere reciprocă.

Astfel, este real, fără nicio demonstraţie, că Jesus Huerta de Soto, precum şi alţi suporteri ai sistemului de rezerve 100%, afirmă că "pînă şi într-un sistem bancar liber de rezerve fracţionare, pot să aibă loc procese inflaţioniste semnificative şi crize economice grave "(p. 31).

3. Sistemele rezervei fracţionare şi ciclurile economice

Având respinsă posibilitatea unei inflaţii sistematice părtinitoare în sistemele bancare de rezerve fracţionare, trebuie acum să evaluăm în ce măsură sistemul bancar de rezerve fracţionare creează fluctuaţii monetare prin modificarea, pe termen scurt, a valorii medii a ratei rezervelor minime, menţinând în acelaşi timp o valoare stabilă a acestui raport pe termen lung, aşa cum am acceptat anterior. Acum, nu există niciun motiv a priori de a presupune că unele instabilităţi monetare sunt cauzate de variabilităţi ale ratei rezervelor minime. Pentru a demonstra că o astfel de situaţie se produce în mod necesar, ar trebui să se explice de ce toate băncile ar avea un interes în scăderea rezervelor lor exact în acelaşi timp, apoi să le crească cu scopul de a reveni la raportul dorit, pe termen lung (raportul optim). Pentru a obţine un astfel de rezultat, prin urmare, ar fi trebuit să se introducă anumite ipoteze comportamentale specifice băncilor, ceea ce pare a fi ipoteze pur ad-hoc şi care, apropo, nu au fost niciodată realizate. Astfel, deşi apărătorii sistemelor de rezervă 100% presupun că rezervele fracţionare, în mod necesar, induc instabilitatea monetară, ei niciodată nu au explicat mecanismul.

Potrivit lui Jörg Guido Hülsmann, rădăcina instabilităţii vine din faptul că "există mai multe titluri decât bani". Matematic acest lucru este adevărat, dar nu implică faptul că este "rădăcina dezechilibrului, implicat în sistemul bancar de rezervă fracţionară". De fapt, această stare de lucruri se poate interpreta în mod diferit: fiecare titular al unei note nu ştie că nota pe care o deţine poate fi potenţial schimbată pentru o anumită cantitate de aur. Şi această informaţie îi este utilă, în măsura în care face posibil să cunoască toate preţurile relative şi să obţină o evaluare a puterii de cumpărare (în mărfuri) a notei aflate în posesia sa. Să facem o paralelă: într-un sistem de standard aur - şi anume într-un sistem în care doar aurul este folosit ca monedă şi nu există substitute băneşti - aurul este deţinut cît timp poate fi schimbat pentru alte mărfuri. Prin posesia aurului, oamenii ştiu că ţin în stoc o anumită putere de cumpărare. Utilitatea banilor nu vine din faptul că se compun din punct de vedere fizic din aur, ci, dimpotrivă, din faptul că oamenii pot scăpa de acest aur şi pot achiziţiona alte mărfuri. În mod similar, într-un sistem de tip standard aur cu substitute băneşti (note sau depozite convertibile în aur), titularii banilor sunt mai interesaţi de faptul că substitutele băneşti sunt potenţial convertibile în aur, decât de faptul că sunt convertiţi în aur: de fapt, convertibilitatea în aur este un mijloc indirect de a determina valoarea reală a puterii de cumpărare a notelor şi depozitelor, în mărfuri. Prin urmare, sunt îngrijoraţi de posibilitatea de a converti substitutele lor băneşti în mărfuri mai mult decît convertibilitatea în aur, în sine. Dar, din acest punct de vedere, garanţia în aur îmbunătăţeşte calitatea monedei.

Aceasta înseamnă că deţinătorii subtitutelor băneşti pot şti exact că există un risc prin deţinerea acestora, deoarece, într-un sistem de rezerve fracţionare, nu pot fi efectiv convertite în aur toate substitutele băneşti. Dar nu există niciun motiv să se presupună că indivizii cred că realitatea este diferită de ceea ce este în realitate, spre deosebire de opinia exprimată de Jörg Guido Hülsmann (2000, p. 107), potrivit căruia "adepţii sistemului bancar de rezerve fracţionare implicit consideră că realitatea este ceea ce oamenii cred că este realitatea". Nu există niciun motiv să presupunem că oamenii sunt ignoranţi în privinţa a ceea ce deţin cu adevărat. Ei pot să aibă o înţelegere perfectă a funcţionării unui sistem bancar de rezerve fracţionare şi nu interpretează deţinerea substitutelor băneşti ca titluri de aur, ci ca titluri condiţionale, adică titluri care pot fi schimbate pentru o anumită cantitate de aur, dar cu un anumit grad de incertitudine. Şi dacă cunosc perfect situaţia reală, ei decid să deţină aceste titluri în loc de aurul în sine sau de titluri emise de o bancă concurentă cu o rată a rezervei de 100%. Aceasta pentru că ei preferă aceste titluri.

Cu siguranţă suntem cu toţii de acord, aşa cum a enunţat George Selgin, că "o criză a sistemului bancar de rezervă 100% este o imposibilitate" (Selgin (1993), p. 2). Dar aceasta nu înseamnă că acest sistem este cel mai bun. După cum Jesus Huerta de Soto corect a scris: "Nu cred că eliminarea crizelor bancare este criteriul istoric definitiv de stabilire a celui mai bun sistem bancar " (de Soto (1998), p. 39). De fapt, aşa cum am subliniat, acest sistem nu poate fi considerat ca fiind cel mai eficient de către utilizatorii de bani şi producătorii de bani, de exemplu, pentru a rezolva problema plăţii serviciilor bancare. Ca în orice altă activitate, singurul criteriu - şi austriecii ar trebui să ştie - este dezvăluit de preferinţele celor implicaţi: dacă există posibilitatea de a alege liber între un sistem de rezervă 100% şi un sistem de rezerve fracţionare iar dacă oamenii aleg a doua categorie, sistemele corespunzătoare trebuie să fie considerate ca optime, oricare ar fi consecinţele acestor alegeri. Aceasta înseamnă că, în astfel de condiţii, un sistem de rezerve fracţionare ar trebui să fie considerat optim, chiar dacă ar putea produce instabilitate monetară, care, fie vorba, în mod logic, nu se întîmplă.

Apropo, instabilitatea monetară, de asemenea, există în cadrul unui sistem de rezervă 100%, după cum există fluctuaţii în producţia de aur şi în producţia de mărfuri. Dacă ratele rezervelor nu sunt perfect stabile într-un sistem de rezerve fracţionare, nu există mai multe motive să se presupună că aceste fluctuaţii ale ratelor rezervelor sunt fluctuaţii exagerate care provin din sectorul de aur şi din sectorul de mărfuri, decât să se presupună că sunt compensatoare. După cum am văzut anterior, niciun argument de ordin etic, juridic sau economic nu este acceptabil împotriva sistemului bancar de rezervă fracţionară. Acum, se poate întîmpla cu siguranţă ca o bancă cu rezerve fracţionare – să nu reuşească să supravieţuiască - ca şi o bancă cu rezerve 100%, care nu ar fi în măsură să-şi acopere costurile. Şi posibilitatea unui eşec, pentru o firmă sau pentru un sector de activitate, nu implică faptul că această firmă sau că acest sector nu ar trebui să existe (şi, cu atât mai puţin, că acestea ar trebui să fie interzise).

Dar, un argument neobişnuit - recuperat de Jörg Guido Hülsmann - constă în sublinierea faptului că nu ar exista consecinţele specifice ale eşecurilor în sectorul bancar, care, printr-o minune, nu ar exista în orice altă activitate: această consecinţă este numită "efectul de domino", şi anume faptul că eşecul unei bănci ar putea duce la eşecul altora şi, prin urmare, a întregului sistem de plată al unei ţări sau chiar în întreaga lume. Dar niciodată nu a explicat de ce acest efect de domino ar exista în principal în sistemul bancar (de rezervă fracţionară). De fapt, el există, nu mai mult, nu mai puţin, în orice alte activitate [11]: ori de câte ori o firmă devine falimentară, aceasta înseamnă o pierdere (mai mult sau mai puţin neprevăzută) pentru cei care au avut creanţele asupra acestei firme şi, în schimb, ea implică ceva mai mult risc de faliment pentru ei. Acest risc este mai mare, cu cât este mai mare proporţia acestor creanţe în balanţa creditorului.

Să analizăm un sistem monetar, în care fiecare bancă cu rezervă fracţionară este total independentă de celelalte şi îşi vinde notele cu o garanţie de aur. În absenţa unui acord oficial al tuturor băncilor de a accepta la plată notele emise de alte bănci în schimbul notelor proprii, notele sunt deţinute numai de către clienţii băncilor şi nu de către băncile însăşi. Eşecul uneia dintre bănci este costisitor pentru creditorii săi - clienţii săi - nu şi pentru alte bănci, astfel încât nu poate exista niciun "efect de domino" specific.

Acum, într-un sistem bancar liber - cu rezerve fracţionare -, precum şi cu rezerve 100%, este foarte probabil ca băncile emitente de bancnote să intre într-un fel de acord tip cartel, în scopul de a creşte lichiditatea propriilor bancnote: fiecare bancă acceptă să cumpere bancnotele emise de către ceilalţi membri ai înţelegerii faţă de cele proprii, cu condiţia ca celelalte să facă acelaşi lucru. Într-un astfel de caz, de obicei, există un potenţial risc ca toate băncile care aparţin unui cartel monetar să sufere din cauza falimentului uneia dintre ele, în măsura în care deţin notele emise de aceasta. Oricum, în orice moment, deţinerea unor astfel de note este foarte limitată, dat fiind că existenţa unei astfel de înţelegeri nu poate fi imaginată fără existenţa unei clauze de compensare, prin care fiecare bancă scapă zilnic - sau, cel puţin, săptămînal - de notele emise de celelalte bănci. Prin urmare, probabilitatea apariţiei unui „efect de domino”, este foarte redusă, dacă nu chiar complet inexistentă.

În afară de aceasta, se poate presupune că eşecul unei bănci membre a cartelului creează o panică şi anume o fugă de toate băncile. Aceasta, presupunând că este vorba, în mod necesar, de un efect psihologic potrivit căruia oamenii consideră că eşecul unei bănci este un semn al unui management greşit pentru toate băncile. Cu alte cuvinte, aceasta implică faptul că titularii de bani au informaţii foarte limitate cu privire la administrarea precisă a tuturor băncilor şi ei chiar fac presupunerea că toate băncile sînt gestionate exact în acelaşi mod. Dacă vreodată apare o astfel de ipoteză comportamentală despre bănci, de ce să nu o facem pentru orice altă activitate, în care producătorii sînt organizaţi într-un cartel: eşecul unei companii aeriene participante în asociaţia IATA ar trebui să creeze sentimentul că toate companiile aeriene vor eşua. De fapt, o astfel de ipoteză simplistă despre comportamentul clienţilor implică doar faptul că oamenii nu sunt capabili să înveţe din experienţă: clienţii băncilor cu rezervă fracţionară se presupune că întotdeauna consideră că eşecul unei bănci duce la eşecul tuturor; se presupune, de asemenea, că proprietarii băncilor nu sunt capabili să inventeze noi moduri de a crea încredere, de a divulga informaţii relevante sau de inventa tehnici de a expulza din cartelul bancar pe acele bănci care sunt prea aventuroase. Aşa cum am subliniat deja, un avantaj al unei înţelegeri organizate, dimpotrivă, provine din faptul că acesta poate organiza proceduri de supraveghere reciprocă, prin urmare, nu doar face imposibil efectul de domino, dar, de asemenea, reglementează politica de creare a banilor pentru fiecare bancă membră.

Jesus Huerta de Soto, precum alţi economişti austrieci, consideră că un sistem de rezerve fracţionare implică în mod necesar o „încălcare a ordinii publice", deoarece provoacă în mod necesar un ciclu economic de tip austriac (de Soto (1998), p.43). Dar nicio demonstraţie nu este produsă pentru a explica o astfel de relaţie presupusă de cauzalitate. Dimpotrivă, se poate demonstra, aşa cum am făcut, că nu există niciun motiv pentru ca un astfel de ciclu să apară, atît timp cât nu există niciun monopol în producţia substitutelor băneşti. Şi Jesus Huerta de Soto cu siguranţă greşeşte când afirmă că "de fapt, atunci când acordurile reciproc satisfăcătoare între două părţi sînt realizate cu daune pentru terţi, prin urmare, constituie o încălcare a ordinii publice ", contractele corespunzătoare sunt „nule şi neavenite în întregime" (care ar fi trebuit să implice faptul că, într-un sistem bancar de rezerve fracţionare, un contract între un bancher şi clientul său ar fi "nul şi neavenit", pentru că acesta cauzează un ciclu economic...). Mi-e teamă că o astfel de viziune tiranică asupra justiţiei aparţine unui economist austriac. De fapt, această declaraţie implică faptul că, ori de cîte ori o terţă parte, suferă din cauza unor externalităţi negative, trebuie să fie compensată pentru daune. O teorie corectă a justiţiei implică faptul că cineva trebuie să fie compensat când drepturile sale, definite anterior cu precizie, sunt încălcate de alţii. Dar nimeni nu poate pretinde să aibă unele drepturi de a obţine un mediu economic stabil şi de a obţine despăgubiri pentru orice ciclu economic care se presupune a fi cauzat de simpla existenţă a rezervelor fracţionare sau să poată pretinde interzicerea rezervelor fracţionare, care se presupune că sunt cauza acestor cicluri economice. O astfel de poziţie este cu atât mai inacceptabilă prin faptul că nu există nicio legătură inevitabilă de cauzalitate între existenţa unui sistem de rezervă fracţionară şi instabilitatea economică.[12]

Categoric, suntem cu toţii de acord că emisiunea excedentară de substitute băneşti creează daune altora, dar nu trebuie să se facă o confuzie între un prejudiciu real şi un prejudiciu potenţial. Ca în orice altă activitate, un sistem de rezerve de tip free-banking, încorporează un mecanism de reglementare (care nu există în cadrul unui monopol monetar).

4. Monopolul, unicul ticălos din poveste

Este cu siguranţă adevărat că orice plus faţă de stocul de mijloace fiduciare creează modificări ale preţurilor relative, că aceste schimbări sunt destabilizatoare şi că sunt posibile doar în sistemele de rezervă fracţionară. Dar riscul potenţial pe care le reprezintă se transformă într-un risc real numai când aceste sisteme se află într-o situaţie de monopol. Numai în astfel de cazuri, politica monetară devine posibilă şi cei care controlează producţia de substitute băneşti sunt în măsură să impună rate ale rezervelor din ce în ce mai scăzute sau fluctuante.

Suporterii sistemelor de rezerve 100% pot recomanda fie doar interzicerea rezervelor fracţionare (ca practici nelegitime), sau doresc ca instanţele judecătoreşti să le interzică. De fapt, ceea ce trebuie să fie interzis ca nelegitim, fie prin lege, fie de către instanţele de judecată, este simpla existenţă a unui monopol, care este în mod necesar de origine publică (politică).

Suporterii sistemului de rezerve 100% recunosc mai mult sau mai puţin importanţa concurenţei şi situaţiilor de monopol. Dar ei îşi concentrează atacul împotriva sistemelor de rezerve fracţionare, în loc ca ei să se concentreze – cum ar fi trebuit - împotriva situaţiilor de monopol. Ei introduc, o dată în plus, o relaţie pur ipotetică între sistemul bancar de rezervă fracţionară şi monopolurile monetare. Astfel, Jörg Guido Hülsmann scrie că " sistemul bancar de rezervă fracţionară nu are nicio legătură cu băncile centrale, banii fiat de hîrtie şi instituţiile monetare internaţionale, cum ar fi FMI. În cele din urmă, aceste instituţii sunt încercări eşuate de a rezolva problemele sistemelor bancare de rezerve fracţionare prin centralizarea rezervelor în numerar sau prin refuzul de răscumpărare a titlurilor ". În mod similar, Jesus Huerta de Soto foloseşte un argument istoric pentru a sprijini sistemele de rezervă 100%. Potrivit acestuia, în toate cele şaizeci de cazuri de rezerve fracţionare care au fost studiate, o bancă centrală a fost creată la un moment sau altul, astfel încât să se poată spune că existenţa unor rezerve fracţionare implică o astfel de posibilitate de a crea bani fiat încât există o tentaţie constantă de a fi folosiţi, precum şi de a monopoliza producţia de bani. Într-un sistem bancar de rezervă fracţionară, scrie el, "o bancă centrală va apărea în mod inevitabil ca un creditor de ultimă instanţă şi un controlor a întregului sistem financiar" (de Soto (1998), p. 46). Aceasta poate fi aşa, dar nu este un argument teoretic şi poate constitui numai un stimulent pentru a descoperi unele trucuri juridice pentru a se evita naţionalizarea sistemului monetar, în special prin crearea unui creditor public de ultimă instanţă.

Este adevărat, cu siguranţă, că băncile centrale (sau FMI) nu sunt doar inutile, ci şi dăunătoare. Oricum, acestea există doar pentru că autorităţile publice au înţeles că naţionalizarea sistemului monetar a fost uşor de realizat şi că a făcut posibilă efectuarea unui mare furt asupra cetăţenilor (ori de câte ori, trebuie să recunoaştem, este posibil sistemul bancar de rezervă fracţionară). Dar, din punct de vedere istoric, cele mai multe bănci centrale nu au fost create ca un răspuns la unele crize monetare bancare create de rezerva fracţionară. Mai mult şi mai presus de toate, dacă vreodată sistemele de rezervă fracţionară nu generează crize monetare şi instabilitate - aşa cum noi credem - presupusa relaţie dintre funcţionarea sistemului bancar de rezervă fracţionară şi apariţia băncilor centrale este doar o fantezie. Pentru a fi siguri, banca centrală întotdeauna trebuie să fie susţinută de către unele teorii ad-hoc, printre care teoriile conform cărora un sistem de rezervă fracţionară este fundamental instabil şi/sau teoria "domino". Prin urmare, cei care susţin aceste idei - cum este cazul susţinătorilor sistemului de rezerve 100% - ar putea aduce un oarecare sprijin intelectual apărătorilor băncii centrale în măsura în care chiar există sisteme de rezervă fracţionară create în mod spontan.

Într-un sistem competitiv, aşa cum am subliniat deja, o scădere constantă a ratei rezervelor minime nu este posibilă mai mult decât suspendarea sau suprimarea convertibilităţii aurului. Evoluţia istorică a sistemelor monetare, care a dus la capitularea finală a oricărei convertibilităţi în aur în 1968 (cu crearea a două categorii de active pe piaţa aurului), a fost rezultatul nu a sistemului bancar de rezerve fracţionare, ci al acceptării generalizate a sistemelor monetare publice, naţionale şi ierarhice.

Problema este monopolul monetar, nu rezervele fracţionare.

Pascal Salin este profesor la Universitatea Paris IX Dauphine și fost presedinte al Societății Mont Pèlerin între anii 1994 - 1996. Ultima carte publicată : Revenir au capitalisme pour éviter les crises, Odile Jacob, 2010.

Versiunea originală a textului de față poate fi consultată aici. Sursele bibliografice indicate de autor în text sunt:

Jörg Guido Hülsmann, "Banks Cannot Create Money", Independent Review, V, No. 1, Summer 2000, pp. 101-110 (traducerea în româneşte poate fi consultată aici).

Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State, 2nd ed., (1962), 1991.

Cochran, John P., Call, Steven T., and Glahe, Fred R., “Credit Creation or Financial Intermediation? Fractional Reserve Banking in a Growing Economy", Quarterly Journal of Austrian Economics, Vol. 2, No. 3, Fall 1999, pp. 53-64.

Pascal Salin, ”Free Banking and Fractional Reserves : A Comment”, The Quarterly Journal of Austrian
Economics, I, N° 3, Fall 1998, pp. 61-66.

Jesus Huerta de Soto, "A critical note on fractional-reserve free banking", The Quarterly Journal of Austrian Economics, Vol. 1, No. 4, Fall 1998, pp. 34–35.

George Selgin, "The Rationalization of Central Banks", Critical Review, Volume 7, Issue 2 & 3, Spring 1993, pp. 335 - 354.

Note: