Migraţia de inteligenţă – o problemă de management sau de proprietate?

[Acest articol reia, într-o manieră mult mai succintă, ideile expuse în articolul “Brain Drain: A Management or Property Problem?”, American Journal of Economics and Sociology 67]

Migrarea creierelor (aşa-numitul "brain drain") este considerată o problemă extrem de importantă cu care se confruntă numeroase state în curs de dezvoltare, printre care şi România. Acest articol analizează originea fenomenului şi arată că cea mai mare parte a lucrărilor publicate în acest domeniu nu reuşesc să explice satisfăcător fenomenul migraţiei de inteligenţă. Noi susţinem că „brain drain" nu reprezintă altceva decât o faţetă a fenomenului obişnuit de deplasare a capitalului uman şi a procesului, mai amplu, de alocare a factorilor de producţie. Consecinţele neplăcute ale... migraţiei de inteligenţă îşi au originea nu în direcţia concretă a fluxurilor de capital uman, ci în instituţiile care guvernează tranzacţiile cu capital uman. 

Importanţa problemei

Migrarea creierelor (aşa-numitul "brain drain") este considerată o problemă extrem de importantă cu care se confruntă numeroase state în curs de dezvoltare, printre care şi România. Majoritatea studiilor efectuate pe această temă sugerează că fenomenul are două efecte negative distincte.

"Contează dacă oamenii inteligenţi pleacă în număr aşa de mare? Pentru lumea luată ca întreg, este bine ca cei mai înţelepţi să îşi exercite abilităţile acolo unde obţin recompensa cea mai mare. Dar acest lucru nu este adevărat pentru ţările individuale care pierd o parte importantă din clasa de mijloc educată... Pe lângă pierderea producţiei potenţiale, adăugaţi pierderea fiscală cauzată de migraţie. Contribuabilii din ţările în dezvoltare au plătit pentru educaţia multora din cei care pleacă... Şi emigraţia lasă în urmă mai puţini lucrători care să suporte costul îngrijirii celor vârstnici."[1]

Analiştii români preocupaţi de fenomenul emigraţiei indivizilor educaţi ajung la o concluzie asemănătoare: "La nivelul societăţii, migraţia tinerilor cercetători români reprezintă o problemă importantă. Migraţia reprezintă o pierdere importantă pentru ţară, prin potenţialul intelectual, ştiinţific şi economic pe care îl reprezintă aceştia, şi prin pierderea investiţiei făcute în educarea lor."[2]

Economia migraţiei

Argumentul că exodul de inteligenţă este dăunător ţării de origine deoarece duce la pierderea producţiei care ar putea fi creată dacă populaţia nu ar emigra, nu se sprijină pe baze solide. Chiar dacă împiedicarea exodului de inteligenţă ar duce la creşterea producţiei, această consecinţă nu justifică politica de blocare a emigraţiei. În ultimă instanţă, bunăstarea societăţii derivă dintr-o multitudine de elemente, avuţia materială reprezentând doar unul dintre acestea. Pentru unii indivizi, traiul într-o societate lipsită de restricţii de genul împiedicării liberei circulaţii a forţei de muncă, poate fi suficient de important pentru a compensa o bogăţie materială mai redusă. Pentru alţi oameni, mediul social în care îşi desfăşoară activitatea contează mai mult decât diferenţa de avuţie materială. Cu alte cuvinte, bunăstarea este subiectivă, ea depinde de preferinţele fiecăruia, nu de condiţiile materiale. Din acest motiv, nivelurile de bunăstare ale diferiţilor indivizi nu pot fi agregate pentru a obţine "bunăstarea naţiunii". Într-o societate cu adevărat liberă, criteriul (bunăstării) majorităţii nu este decisiv pentru justificarea politicilor statului.

Exodul de inteligenţă constituie, probabil, cel mai interesant aspect al unui fenomen mai larg - migrarea capitalului uman şi a forţei de muncă în general. De la bun început trebuie să subliniem faptul că deplasarea capitalului uman nu reprezintă, în sine, o problemă economică, aşa cum nu este o problemă deplasarea oricărui alt bun economic. În economia de piaţă, resursele migrează întotdeauna către acele locaţii unde sunt cel mai bine remunerate. Proprietarii lor obţin un profit de pe urma migrării. Deoarece, într-o economie de piaţă toate tranzacţiile sunt voluntare, nu există pierderi (ex ante). Liberul schimb, inclusiv libera circulaţie a capitalului uman, sporeşte bunăstarea tuturor participanţilor la piaţă şi, astfel, crează stimulentele necesare pentru perfecţionarea indivizilor şi pentru dezvoltarea economică în continuare. Dacă ştiu că profesia de medic este foarte bine remunerată - în România sau în alt stat - atunci voi fi stimulat să acumulez capital uman pentru a deveni medic. Invers, dacă veniturile mele viitoare ca medic sunt reduse - din cauză că numărul doctorilor este deja prea mare sau pentru că mi se interzice să profesez în afara graniţelor statului român - atunci voi fi motivat să acumulez alt tip de capital uman ori, pur şi simplu, să aloc o mai mare parte din timp distracţiei.

Exodul de inteligenţă şi contextul instituţional

Am văzut că deplasarea resurselor, inclusiv a capitalului uman, nu reprezintă o problemă în sine. Aceasta nu înseamnă că, în anumite cazuri, fenomenul migrării creierelor nu este asociat unei probleme economice. Este momentul să ne referim la cel de-al doilea efect negativ al emigraţiei, precizat la începutul lucrării, anume, impactul fiscal.

Exportul de capital uman semnalează, în prezent, existenţa unei probleme, din cauza contextului. Migrarea creierelor reprezintă o pierdere pentru societate, deoarece banii investiţi în formarea capitalului uman nu pot fi recuperaţi. Societatea pierde producţia pe care ar fi putut-o realiza cu ajutorul indivizilor în formarea cărora a investit. Fiecare dintre noi plăteşte impozite. Cu o parte din banii adunaţi prin impozitare statul finanţează învăţământul public. În principiu, sistemul ar trebui să asigure generaţiei tinere înzestrarea cu capitalul uman adecvat sporirii productivităţii, astfel încât din creşterea viitoare a veniturilor să se acopere atât retribuirea tinerilor specialişti cât şi a generaţiei vârstnice, care a reprezentat baza de finanţare a întregului proces. În practică, funcţionarea sistemului s-a dovedit defectuoasă. Din punctul de vedere al acestei lucrări, una din slăbiciunile sistemului o reprezintă posibilitatea migrării indivizilor care au acumulat capital uman, ceea ce duce la imposibilitatea recuperării investiţiei operate de societate în formarea acestora.

De-a lungul timpului, au apărut numeroase propuneri de soluţionare a fenomenului. În anii '70, s-a propus ca statele care absorb capital uman să ofere "reparaţii" statelor care suferă din pricina exodului de inteligenţă. În ţările ex-comuniste, s-a încercat stoparea fenomenului prin limitarea drastică a dreptului la circulaţie a indivizilor. Ulterior, statele au început să cultive relaţiile cu diaspora în încercarea de a extrage beneficii de pe urma capitalului uman al expatriaţilor. În ultima vreme, se vorbeşte mult despre politica de încurajare a revenirii în ţară a tinerilor educaţi. Printre diverse măsuri, se are în vedere creşterea salarizării personalului angrenat în activitatea de cercetare, oferirea de facilităţi pentru cei care se întorc în ţara de origine cu scopul deschiderii unei afaceri, modernizarea infrastructurii din educaţie şi cercetare etc. Nici una din căile de acţiune enumerate nu a dat rezultatele scontate, în principal din cauză că nu ţintesc fondul fenomenului.

Regimul proprietăţii vs. calitatea managementului

După cum se poate observa, toate propunerile de soluţionare a problemei se referă, în esenţă, la îmbunătăţirea gestionării de către stat a investiţiei în capital uman. Opinia cvasi-unanimă a analiştilor români este că fenomenul migrării creierelor poate fi stopat prin adoptarea de către stat a unor standarde de calitate în managementul activităţii de educaţie şi cercetare şi, mai ales, prin suplimentarea bugetului destinat acestui sector: "Statul român trebuie să-şi permită «luxul» de a utiliza toate mijloacele de protejare şi de stimulare din punct de vedere organizatoric şi financiar, a minusculei pături sociale denumite «cercetătorii români»." [3]

La o analiză mai atentă, însă, opinia că trebuie "umblat" doar la managementul formării de capital uman nu se justifică. Dacă migrarea creierelor ar fi o problemă de management, atunci este dificil să explicăm cum cluburile sportive şi firmele private nu se confruntă cu aceleaşi probleme ca şi statul. Cluburile sportive şi firmele iniţiază ample programe de investiţii în capital uman; exemplul oferit de cluburile de fotbal este elocvent în acest sens. De asemenea, nu există companie cât de cât importantă care să nu deruleze programe de training cu angajaţii săi; iarăşi, exemplul oferit de bănci este cât se poate de convingător. Totuşi, este evident că migraţia capitalului uman nu le ridică probleme, dovadă obţinerea de profit care le permite să reziste competiţiei. Dacă secretul reuşitei firmelor private ar consta în tehnicile de management folosite, atunci nimic nu ar împiedica, în principiu, ca aceste tehnici să fie însuşite de funcţionarii publici. Dar nu aşa stau lucrurile. Astfel, nu este deloc întâmplător că, după decenii de experimente în gestionarea fluxurilor de capital uman, exodul de inteligenţă s-a accentuat, în loc să scadă în intensitate.

În realitate, ceea ce distinge funcţionarea statului de cea a cluburilor sportive şi a firmelor obişnuite nu este folosirea unor metode de management diferite, ci absenţa proprietăţii private şi, deci, a stimulentelor adecvate pentru alocarea eficientă a capitalului uman.

Problema exodului de capital uman este o problemă de proprietate. Ea apare din cauză că drepturile de proprietate ale celor angrenaţi în procesul formării de capital uman nu sunt clar definite. Cine contribuie/investeşte, în România, în formarea de capital uman? Populaţia ocupată, prin taxele care finanţează şcolile publice. Cine beneficiază (acumulează capital uman)? Anumiţi indivizi - viitorii absolvenţi - care sunt de facto liberi de orice obligaţie faţă de contribuabili.

Într-un regim de proprietate privată, această problemă ar fi inexistentă. Şcolile private care ar investi în formarea de capital uman ar dispune de pârghiile (pe care le are orice proprietar de resurse) prin care să poată recupera investiţia: clauze de fidelitate, clauze de exclusivitate etc. Doar agenţii economici privaţi sunt stimulaţi să găsească soluţiile contractuale cele mai potrivite care să fie mutual avantajoase, adică să permită fiecărei părţi realizarea propriilor interese. Interesul unei şcoli private este să ofere o educaţie cât mai bună în schimbul taxei percepute studenţilor. Un mijloc de a-şi atinge acest obiectiv este atragerea celor mai buni absolvenţi de pe piaţă, prin oferirea unui salariu motivant sau prin încheierea unui contract cu cei mai promiţători studenţi. Se poate face o paralelă între şcoală - ca instituţie de educaţie în general - şi un club de fotbal - ca instituţie de educaţie fotbalistică. Cluburile de fotbal sunt implicate în migraţia jucătorilor, dar nu se confruntă cu problema migraţiei capitalului uman.

Concluzii

Această scurtă lucrare şi-a propus să ofere o perspectivă alternativă asupra problemei exodului de inteligenţă care afectează ţări dezvoltate şi ţări sărace deopotrivă. Idea centrală este că soluţiile propuse până în prezent nu au dat rezultatele scontate, deoarece nu ţintesc către cauza reală a fenomenului. Migrarea creierelor indică, fundamental, o problemă de proprietate, nu deficienţe în managementul formării de capital uman.

Bibliografie

[1] The Economist, Outward Bound (Special Report Emigration), 28 September 2002.
[2] Florian, R, "Migraţia tinerilor cercetători români", Ad Astra 3(2), 2004
[3] Szedlacsek, S, "Zece căi de a atrage cercetătorii români spre Romania", Ad Astra 3(2), 2004