Muncă, şomaj şi asigurări sociale

1 Mai a încetat demult să mai fie o sărbătoare a drepturilor cîştigate de către muncitori, întrucît nu este nimic de sărbătorit (şi s-a transformat într-o sărbătoare a primăverii cu mici şi bere). ”Lupta de clasă” care a marcat secolul XX, s-a sfîrşit prin revolta oamenilor muncii împotriva propriilor "victorii", care s-au dovedit a nu fi recompense binemeritate, ci cadouri otrăvite. Eliminarea competiţiei de pe piaţa muncii prin transformarea statului în unic angajator - singura situaţie de monopson pe piaţa muncii cunoscută în istoria modernă - a creat un sistem primitiv, tiranic, comparabil doar cu despotismul oriental din antichitate. Structurarea ierarhică a societăţii, avînd în vîrful piramidei un despot divinizat, ridicat la rangul de zeu (”protector”, ”tătuc”, ”salvatorul naţiunii” etc.), asemenea faraonilor egipteni,  prin intermediul unui aparat de propagandă imens, dublat de un aparat coercitiv tiranic, a redus cetăţeanul la stadiul de unealtă pentru înfăptuirea viziunii megalomanice a ”făuritorilor de utopii”.

Manualele contemporane de istorie arată că ”socialismul nu a reprezentat decît o sumă de propuneri a căror aplicare a fost lăsată pentru viitor. Cîştigurile concrete au fost realizate prin activitatea sindicatelor”[1]. Deşi rolul pozitiv al sindicatelor asupra creşterii veniturilor (şi în general a bunăstării salariaţilor), datorită capacităţii superioare de negociere, este incontestabil, măsurile adoptate de legiuitor la presiunea sindicatelor (şi uneori chiar prin utilizarea violenţei), privite cu obiectivitate, nu pot fi considerate cîştiguri concrete.

Schimbul economic cel mai discutat, analizat, cercetat şi teoretizat din istoria modernă a fost şi continuă să rămînă închirierea forţei de muncă. Cu toată această atenţie deosebită, confuzia în privinţa raporturile dintre părţile contractante este mai mare decît în oricare altă sferă economică.

Patroni et clientes

Piaţa muncii este spaţiul economic în care se întîlnesc, se confruntă şi negociază în mod liber cererea de forţă de muncă, reprezentată de angajatori şi oferta, reprezentată de posesorii de forţă de muncă. Aceasta este o definiţie a pieţei muncii ideale, care îşi produce maximul de efecte benefice asupra fiecărui participant, dar diferă de ceea ce este piaţa muncii în realitate.

Una dintre principalele surse de confuzie în privinţa relaţiilor de pe piaţa muncii este utilizarea eronată a termenului ”patron”. Originea acestui termen o găsim în antichitate, cînd în limba latină avea sensul de binefăcător în raport cu beneficiarii ,”clientes”, dar în acest caz relaţia era una de donaţie, nu de schimb. Evoluţia ulterioară a sensului acestor două cuvinte a făcut ca în perioada modernă ”patron” să însemne producător, proprietar sau furnizor al unui bun (sau serviciu) în timp ce antonimul său, ”clientul”, este beneficiarul respectivului bun sau serviciu, care plăteşte în schimb un preţ.

Pe piaţa muncii, proprietarul (şi furnizorul) obiectului tranzacţionat (forţa de muncă) este salariatul, clientul care plăteşte preţul fiind, pe această piaţă, angajatorul. Aşadar, patronul de pe piaţa muncii este salariatul!

Definirea eronată a termenului patron în legea 130/1996 a fost parţial corectată în Codul Muncii unde acest termen a fost înlocuit cu ”angajator”, deşi în continuare asociaţiile clienţilor de pe piaţa muncii (asociaţiile angajatorilor) sînt numite ”asociaţii patronale”. Este adevărat că angajatorii sînt furnizori pe alte pieţe unde pot fi corect numiţi patroni, însă pe piaţa muncii sindicatele sînt asociaţiile furnizorilor de forţă de muncă.

Salariatul ca întreprinzător

Ceea ce se tranzacţionează pe piaţa muncii este forţa de muncă, însă munca nu poate fi separată de posesorul acesteia, omul. În nicio perioadă a istoriei forţa de muncă nu a putut fi separată de om. De exemplu, în antichitate, în multe situaţii, forţa de muncă era vîndută împreună cu posesorul acesteia, omul, lipsit de dreptul de proprietate şi decizie asupra propriului organism, şi, în consecinţă, asupra forţei sale de muncă.

Perioada modernă oferă un sistem superior, în care muncitorul nu mai este o unealtă vorbitoare, devenind proprietarul organismului şi a capacităţii sale de muncă. Unul dintre motivele superiorităţii sistemului de muncă salariată (în comparaţie cu servitutea) este că individul devine un întreprinzător; astfel, el are posibilitatea să investească în propria sa capacitate de muncă, în direcţia pe care o consideră cea mai potrivită.

De fapt, fiecare salariat a investit anterior în capacitatea sa de muncă, prin instruirea într-o meserie. Orice individ care urmează cursurile unei instituţii de învăţămînt şi dobîndeşte cunoştinţele necesare pentru a practica o meserie, se angajează pe un post corespunzător meseriei sale. Dar se poate întîmpla ca după o scurtă perioadă, din cauza unei inovaţii tehnice, acea meserie să devină inutilă. De exemplu, meseria de potcovar a devenit inutilă odată cu apariţia automobilului, meseriile ce presupun muncă fizică au devenit inutile odată cu apariţia mecanizării, automatizării şi robotizării etc.. Aceste categorii de salariaţi au pierdut (o parte din) investiţia realizată în instruirea lor.

Mai mult, fiecare salariat riscă să-şi piardă capacitatea de muncă în cazul unui accident, la fel cum orice alt întreprinzător (de pe altă piaţă) riscă să-şi piardă fabrica, magazinul, în urma unui accident (de exemplu, a unui incendiu). Un fotbalist profesionist tînăr, proaspăt angajat la o echipă de fotbal, care anterior a investit în calităţile sale fizice, prin antrenament, alimentaţie adecvată, timp, antrenor personal, îşi poate pierde capacitatea de muncă în urma unei accidentări. Aşadar, fiecare salariat investeşte şi riscă, asemenea oricărui alt întreprinzător!

Salariatul, de asemenea, suportă o serie de cheltuieli şi se află în căutarea maximizării cîştigului („profitului”); suportă cheltuielile de transport de la locuinţa sa la locul de muncă, suportă cheltuielile alimentare suplimentare (un miner consumă mai multe calorii) etc.. Ca orice întreprinzător, salariatul se află continuu în căutarea unui loc de muncă „mai bun”(mai bine plătit, unde depune un efort mai mic, mai aproape de locuinţa sa etc.). Astfel, dacă salariatul suportă o serie de cheltuieli pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea şi obţine un venit, categoric există şi un „profit” al salariatului. Eu nu am întîlnit situaţii în care un salariat să accepte un loc de muncă atît de îndepărtat de locuinţa sa, încît cheltuielile de transport să fie mai mari sau egale cu salariul său (exceptînd situaţia în care primeşte alte beneficii), dimpotrivă.

Evidenţierea profitului obţinut de salariat (ca întreprinzător) este aparent problematică. Există o sumedenie de termeni economici care ne pot pune în încurcătură cînd încercăm să definim corect cîştigul (profitul) salariatului ca diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile sale. Pentru aceasta este necesar să clarificăm noţiunile de venit şi cheltuieli, specifice salariatului.

Preţul muncii: salariul complet

Preţul nu reprezintă întotdeauna o sumă de bani, preţul poate fi reprezentat de alte mărfuri (într-un schimb de tip barter) sau mixt (o parte în bani şi o altă parte în mărfuri). Preţul plătit de angajator fiecărui om care consimte să îşi închirieze forţa de muncă pentru o perioadă limitată de timp nu este, cum s-ar putea crede salariul negociat (salariul brut), ci este fondul individual de salariu, corespunzător fiecărui salariat.

Angajatorul realizează această plată pe două căi:

-direct salariatului ca urmare a negocierii dintre cele două părţi; din această categorie fac parte salariul net, primele, bonusurile reprezentînd componenta bănească şi, în multe situaţii, o parte a componentei nebăneşti sub forma tichetelor de masă şi a abonamentelor de transport;

-indirect, ca o consecinţă a legislaţiei, angajatorul este obligat să îi reţină salariatului aproximativ jumătate din totalul preţului muncii şi să îi achite contravaloarea asigurărilor sociale.

Astfel, deşi salariatul primeşte contravaloarea integrală a muncii sale în momentul plăţii, este obligat să cumpere cu aproximativ jumătate din cîştigul său, un serviciu oferit de stat: asigurările sociale!

În literatura economică, preţul plătit de angajator pentru un salariat ( fondul individual de salariu corespunzător acelui salariat) şi, deci, venitul total (atît în forma bănească cît şi nebănească) al respectivului salariat este numit: salariul complet.[2]

Dar ar fi incomplet dacă nu se adaugă acestui preţ şi alte beneficii ale salariatului plătite de angajator,  precum: concediul de odihnă plătit, decontarea cheltuielilor de transport şi a locuinţei de serviciu, bonuri de masă etc.

Deşi legislaţia obligă clasificarea acestei componente a remuneraţiei obţinute de salariat în „contribuţia angajatorului” şi „contribuţia salariatului”, nu există nicio diferenţă semnificativă care să ne determine să considerăm unul dintre aceste două elemente ca nefăcînd parte din preţul plătit pe piaţa muncii; ambele au aceleaşi formule de calcul, sînt colectate identic, sînt transferate în acelaşi timp aceloraşi instituţii. Este ca şi cum statul stabileşte în mod arbitrar că jumătatea nordică a Pămîntului este sferică (o calotă), iar cealaltă jumătate este plată.

Această clasificare artificială este realizată cu intenţia de a crea confuzie şi de a distrage atenţia asupra problemei esenţiale a asigurărilor sociale: caracterul obligatoriu. Angajatorii plătesc aceşti bani (corespunzători asigurărilor sociale), ei aparţin salariaţilor, care nu au dreptul de a decide singuri modul în care îi pot utiliza, orice împotrivire a unui salariat sau angajator fiind sortită eşecului.

Negociere şi contract

Contractul de muncă este o convenţie din care fiecare dintre părţile contractante are de cîştigat, întrucît angajatorul valorizează mai mult productivitatea marginală decît preţul plătit, iar salariatul valorizează mai mult banii pe care îi primeşte decît efortul pe care îl depune, în caz contrar nu va accepta să muncească şi va prefera situaţia şomajului voluntar (în care există locuri de muncă disponibile, dar nu consideră că acest schimb îi este favorabil).

Un om va alege întotdeauna locul de muncă pe care îl consideră cel mai avantajos dintre toate variantele posibile. Concluzia care se desprinde de aici este că locul de muncă din prezent este cel mai bun, pînă în momentul în care va reuşi să identifice o altă variantă posibilă care îi oferă o satisfacţie superioară.

Căutarea unor locuri de muncă superioare este (şi trebuie să fie) neîntreruptă, fiind influenţată nu doar de criteriile economice (efort minim, salariu maxim) dar şi de vîrstă şi diverşi factori psihologici. Căutînd noi locuri de muncă, salariaţii se concurează între ei, cei mai productivi reuşind să obţină venituri şi condiţii de muncă mai bune.

Identic acţionează şi angajatorul: asemănător oricărui client, va căuta cel mai avantajos raport calitate-preţ al muncii oferite de către salariaţi. Competiţia dintre angajatori, pentru a reuşi să atragă salariaţii cei mai utili, îi determină să crească salariile şi siguranţa locului de muncă. Acesta este mecanismul economic prin care salariaţii vor ocupa locurile de muncă cele mai potrivite lor şi vor obţine salariile cele mai mari, iar angajatorii vor obţine maximul de beneficii în raport cu preţul plătit pentru utilizarea factorului de producţie muncă, situaţie foarte apropiată de modelul concurenţei perfecte.

Preţul forţei de muncă reprezintă pentru salariat un venit pe care încearcă să îl maximizeze, iar pentru angajator un cost pe care va încerca să îl reducă de fiecare dată cînd este posibil. Prin negocierea liberă dintre cerere şi ofertă se stabileşte un preţ just considerat acceptabil de ambele părţi; nicio persoană nu va accepta să încheie o convenţie, iar dacă aceasta a fost deja realizată, să o continue, dacă avantajele schimbului economic nu îi oferă o satisfacţie superioară comparativ cu oricare altă situaţie posibilă în acel moment.

Intervenţia statului

Dar de ce, totuşi, teoria economică consideră piaţa muncii o piaţă cu concurenţă imperfectă? Ce elemente împiedică realizarea unei concureţe reale şi au ca efect cartelizarea? Ei bine, alături de limitele naturale ale fiinţei umane, există două tipuri de organizaţii cu interese identice, ale căror conducători, în multe situaţii, reprezintă aceleaşi grupuri: patronatele şi sindicatele, ca instrumente politice dirijate de stat, căruia acestea îi datorează şi existenţa într-o mare măsură.

Capacitatea unei persoane (salariat sau angajator) de a-şi maximiza beneficiile prin negociere este limitată de o serie de restricţii impuse prin lege. O astfel de barieră are ca efect eliminarea de pe piaţă a unei părţi din cerere şi corespunzător a unei cantităţi indentice din ofertă. Orice abuz asupra clientului (angajatorului) se va reflecta asupra furnizorului (salariatului), şi invers.

Barierele impuse, în special prin legislaţie, pe piaţa muncii au efecte negative asupra întregii economii, a bunăstării fiecărui om, prin reducerea numărului de locuri de muncă, a competitivităţii, au ca efect creşterea şomajului şi a inflaţiei, reducerea salariului real (a cantităţii de bunuri şi servicii cumpărate de un salariat), fiecare dintre aceste efecte meritînd o analiză atentă, separată.

Principala barieră la intrarea pe piaţa muncii este salariul minim pe economie care generează, în funcţie de situaţie: şomaj, inflaţie, reducerea motivaţiei sau în cea mai bună situaţie niciun efect.  Alte bariere importante care au efecte asemănătoare sînt: interdicţia de a lucra perioade limitate de timp (workshop-uri, pe proiecte, sezonier), limitarea numărului de angajatori printr-o normă conform căreia doar o categorie de persoane pot îndeplini acest rol (societăţile comerciale), caracterul obligator al contribuţiilor la asigurările sociale. Un salariat se poate angaja doar dacă acceptă această situaţie, dreptul la muncă salariată fiindu-i condiţionat de cumpărarea acestui serviciu oferit de stat.

Cauzele şomajului

Mulţi oameni consideră şomajul o conjunctură negativă care trebuie evitată. Există un puternic sentiment de compasiune pentru cei care se află în această situaţie, dar fiecare recunoaşte că sînt şi cazuri fericite în care sînt oameni inactivi pe piaţa muncii pentru că au ales aceasta.

Cum este posibil ca un om apt de muncă să aleagă varianta inactivităţii pe piaţa muncii? Scopul închirierii forţei de muncă în condiţii negociate, este de a realiza venituri pentru a obţine resursele necesare propriei existenţe, însă orice om refuză să realizeze un schimb economic liber dacă nu consideră că îi este suficient de avantajos, dacă valoarea pe care o cedează este mai mică decît ceea ce primeşte în schimb.

Valoarea pe care fiecare salariat o atribuie capacităţii sale de muncă este un rezultat al proceselor afective, fiind influenţată de experienţele anterioare şi prin raportarea la condiţiile de muncă ale altor indivizi, dar şi de resursele materiale disponibile.

Persoana care se află în căutarea unui loc de muncă, dar nu reuşeşte să găsească un angajator care să îi plătească un preţ considerat acceptabil şi preferă să aştepte, se află în şomaj voluntar; pe o piaţă a muncii liberă, cu o concurenţă perfectă, şomajul este întotdeauna voluntar.

Creşterea salariilor reale reprezintă cel mai bun indicator al dezvoltării economice şi bunăstării oamenilor, dar trebuie să fie rezultatul creşterii cererii (a locurilor de muncă) pe piaţa muncii, datorită investiţiilor de capital. Orice companie nou înfiinţată creează noi locuri de muncă şi pentru a atrage salariaţi va trebui să le ofere salarii mai mari decît ceilalţi întreprinzători, iar firmele vechi trebuie să crească salariile şi să îmbunătăţească condiţiile de muncă pentru a păstra colaborarea cu salariaţii.

Salariile mari şi locurile de muncă bune sînt rezultatul unui proces de selecţie ca urmare a competiţiei dintre angajatori pentru a atrage salariaţii (mecanismul preţului just al cererii şi al ofertei pe piaţa muncii).

Principala barieră de pe piașa muncii: salariul minim

Dar experienţa ne arată că există oameni dispuşi să lucreze şi pentru salarii mai mici, însă nu găsesc locuri de muncă şi nu se pot angaja. O regulă a economiei ne arată că cererea (numarul de locuri de muncă) creşte pe măsură ce scade preţul, deci în această situaţie locuri de muncă există, dar cererea şi oferta nu se pot întîlni din cauza unor bariere.

Acesta este şomajul involuntar, oamenii aflaţi în şomaj involuntar sînt mult mai vulnerabili decît cei care acceptă un salariu mai mic. Întotdeauna, pentru un om aflat în căutarea unui loc de muncă, pentru care angajarea reprezintă o variantă superioară situaţiei anterioare şi oricărei alte variante posibile, acel salariu este cel mai mare care poate fi obţinut prin negociere, în acel moment.

Guvernul propune un alt mecanism, al preţurilor administrate, prin care statul impune o limită de preţ superioară sau inferioară; aceasta din urmă este sinonimă cu salariul minim pe economie. Ce consecinţe are pentru salariaţi şi angajatori o astfel de măsură? Depinde de situaţie:

1) creşterea salariului minim este mică şi este sub cel mai mic preţ al ofertei (cel mai mic salariu pentru care un om este dispus să se angajeze). Aceasta este cea mai bună situaţie pentru că nu are niciun efect.

2) are ca efect creşterea inflaţiei. Salariul minim impus creşte, în consecinţă toţi angajatorii din acea economie pentru a nu falimenta, vor încerca să crească preţurile de vînzare a produselor pe care le realizează. În contextul în care masa monetară este constantă, creşterea preţurilor nu se poate realiza decît prin reducerea cantităţii totale de bunuri vîndute. De exemplu, preţul produselor alimentare are o elasticitate destul de rigidă, fiind temperat doar de existenţa competitorilor, dar dacă toţi primesc un semnal clar (prin intermediul legii) că le vor creşte costurile salariale, vor încerca să transfere presiunea creşterii costurilor asupra consumatorilor. Majoritatea covîrşitoare a consumatorilor (care nu este formată din angajaţii cărora le creşte salariul ca urmare a creşterii salariului minim), sînt nevoiţi să plătească mai mult avînd aceleaşi resurse. Legea utilităţii marginale ne arată că vor cumpăra produse alimentare, dar nu vor mai avea resurse să cumpere bunurile şi serviciile marginale (ex: automobile, locuinţe, servicii de turism). Întreprinderile care realizau aceste bunuri vor deveni falimentare, iar salariaţii acestora vor fi şomeri. Această situaţie apare de obicei într-o economie închisă, dar sînt destule cazuri în care creşterea salariului minim într-o ţară poate genera creşterea şomajului în altă ţară. De exemplu, creşterea salariului minim dintr-o ţară industrializată poate avea drept consecinţă creşterea şomajului sau reducerea nivelului salariilor într-o ţară cu un turism foarte dezvoltat (mulţi oameni din ţara industrializată nemaiavînd resursele necesare pentru a-şi petrece vacanţele în cea de a doua ţară). Această formă de inflaţie are ca efect creşterea sărăciei prin reducerea accesului oamenilor la bunuri şi creează indirect şomaj involuntar.

3 ) generează direct şomaj involuntar. Salariul minim impus creşte, dar angajatorii nu pot mări preţurile pentru că intră în concurenţă directă cu companiile externe. Efectul va fi reducerea eficienţei activităţii lor, vor falimenta iar mulţi salariaţi nu vor mai avea locuri de muncă şi cele rămase devin nesigure. În această situaţie avem ca efect apariţia şomajului involuntar, proporţional cu creşterea preţului administrat (salariul minim impus), deşi în multe situaţii acest efect nu apare imediat după intrarea în vigoare a legii, ci după o perioadă de adaptare; de exemplu, mulţi angajatori acceptă să continue activitatea pînă la finalizarea contractelor existente cu clienţii lor, deşi înregistrează pierderi financiare;

Autoritatea statală stabileşte nivelul minim obligatoriu al salariului prin hotărîre de guvern. În consecinţă se ajunge la situaţia cunoscută:

În acest grafic, se observă efectul creat de salariul minim impus peste salariul de echilibru. Numărul de oameni dispuşi să se angajeze a crescut ca urmare a creşterii salariului (Q2O) prin atragerea celor care se aflau în şomaj voluntar (ex.: casnicele) dar numărul de locuri de muncă a scăzut (Q2C). Diferenţa dintre numărul de oameni angajaţi în situaţia de echilibru(Q1) şi numărul salariaţilor din momentul salariului minim impus (Q2C) este reprezentat de oamenii care şi-au pierdut locul de muncă.

Tactica majorităţii guvernelor este de a evita o creştere a şomajului încercînd să coreleze creşterea salariului minim impus cu creşterea economică. Practic, prin această metodă rata şomajului nu se mai modifică substanţial, dar astfel, apare o formă gravă de şomaj involuntar cînd nici în perioadele de avânt economic nu se reduce numărul şomerilor: şomajul cronic.

Mai există şi o a patra situaţie, care merită o analiză distinctă deoarece este singurul mecanism pe care guvernele îl prezintă publicului: creşterea salariilor ce rezultă din mecanismul preţurilor administrate pe piaţa muncii se realizează prin diminuarea profiturilor angajatorilor. Este o variantă care apare exclusiv pe termen scurt deoarece diminuarea repetată a profitului (prin creşterea periodică a salariului minim pe economie impus) îi determină pe întreprinzători să închidă fabricile, să îşi mute capitalul în alte ţări, iar pe termen lung se încadrează în situaţia a treia, generează şomaj involuntar.

De asemenea, nu doar creşterea salariului minim creează şomaj, acelaşi efect apare şi ca urmare a menţinerii unui salariu minim la acelaşi nivel ca în perioada anterioară deşi echilibrul pieţei scade în perioadele de criză. Creşterea cuantumului contribuţiilor la asigurările sociale are exact acelaşi efect, deoarece reprezintă o creştere, impusă prin legislaţie, a salariului complet.

Ce variante există pentru a elimina şomajul involuntar astfel creat? Soluţia nu este decît una singură: eliminarea salariului minim impus!

Teoria economică prezintă şi alte categorii de şomaj: structural, sezonier, dar sînt forme particulare de şomaj voluntar pe o piaţă liberă. O categorie specială de şomaj care ne indică imperfecţiunea pieţei pe termen foarte scurt este şomajul fricţional. Acesta reprezintă perioada de timp din momentul încetării raporturilor de muncă şi pînă în momentul în care identifică o persoană dispusă să îl angajeze.

Ceea ce influenţează acest interval de căutare a unui nou loc de muncă este lipsa informaţiilor despre existenţa locurilor de muncă disponibile, în orice moment. Soluţia reducerii acestui interval de timp pînă la o limită insesizabilă este oferită de progresul tehnologiei informaţiei care creează posibilitatea accesării în timp real a informaţiilor cu privire la cererea şi oferta de pe piaţa muncii.

Factorul declanşator al actualei crize: salariul minim!

Administraţia SUA a emis Fair Minimum Wage Act of 2007[3] care a intrat în vigoare în 25 mai 2007 şi a prevăzut creşterea salariului minim în trei etape:

Creşterea salariului minim, bineînţeles, nu a reprezentat singura cauză a actualei crize, dar a fost fără îndoială un element important care a dus la reducerea fezabilităţii oricărei investiţii, în contextul unei competiţii economice internaţionale în creştere.

Acelaşi efect poate fi observat şi în ţările europene, cele mai afectate ţări fiind exact acelea care au avut creşteri semnificative ale salariului minim în anii premergători crizei.

Cea mai afectată ţară de criza economică din U.E. este Letonia. Extrem de interesant este că această ţară a avut, în anii care au precedat criza, cea mai mare creştere a salariilor minime din Uniunea Europeană:

Rezultatul acestei creşteri spectaculoase a fost apariţia unei crize extrem de puternice cu şomaj ridicat, pentru care: „Parlamentarii letoni au aprobat tăieri de buget de 715 milioane de euro (10 % economii din cheltuielile bugetare globale). Decizia s-ar traduce prin reduceri cu 20 % din salariile funcţionarilor publici, în special ale membrilor guvernului, şi 10 % din pensii şi ajutoarele sociale, cu punere în aplicare imediată – de la 1 iulie.”[4]

Un alt exemplu concludent este Irlanda:

Consecinţa a fost creşterea galopantă a şomajului ajungînd în scurt timp la 12,8%.

Spania, de asemenea una dintre ţările cu o rată foarte mare a şomajului, atingînd un nivel de 20,5% în aprilie 2010 , a avut o creştere a salariului minim de la 490 Euro/lună în 2004 la 700 Euro/lună în 2008. 

Pe de altă parte, singura ţară din U.E. care a intrat în clasamentul ţărilor cel mai puţin afectate de criză este Suedia[5], una dintre cele 6 ţări europene care nu au salariu minim.

Alte bariere pe piaţa muncii

Cauza existenţei şomajului este legislaţia muncii prin interdicţiile impuse atît angajatorilor cît şi salariaţilor. Salariul minim pe economie nu este singura barieră, orice normă care împiedică un salariat să se angajeze în condiţii pe care le consideră avantajoase ori descurajează crearea de locuri de muncă este generatoare de şomaj cu toate că, aparent, intenţia nu este aceasta.

-Limitarea numărului de angajatori. Cu cîteva excepţii, legislaţia muncii nu permite persoanelor fizice să devină angajatori ,fiind o barieră pe piaţa muncii prin faptul că sînt blocate o multitudine de locuri de muncă, ce ar fi intrat în competiţie directă cu cele oferite de societăţile comerciale, cu efecte pozitive asupra şomerilor şi salariaţilor.

-Obligativitatea contribuţiilor la asigurările sociale. Accesul pe piaţa muncii (dreptul la muncă) al oricărui cetăţean este condiţionat de cumpărarea asigurărilor sociale prin intermediul contribuţiilor obligatorii plătite din salariu. Refuzul unui salariat de a cumpăra asigurările sociale este sancţionat cu eliminarea sa de pe piaţa muncii.

-Certificarea profesională. Condiţia deţinerii unei diplome corespunzătoare meseriei în care urmează să acţioneze un cetăţean, impusă prin intermediul legislaţiei muncii, este o barieră la intrarea pe piaţa muncii pentru persoanele autodidacte care deţin cunoştinţele, deprinderile şi aptitudinile necesare pentru a se angaja în acea ramură economică.

- Limitarea timpului de lucru, reprezintă o barieră parţială pe piaţa muncii. Cu excepţia Marii Britanii (în care limita este de 78 de ore/săptămînă), ţările membre U.E. se limitează doar la 48 de ore/săptămînă. Aşadar, în aceste ţări, salariaţii care doresc să cîştige mai mult, nu pot identifica locuri de muncă potrivite dorinţelor lor deoarece sînt interzise prin lege.

- Permisele de muncă. Scopul existenţei permiselor de muncă este de a impiedica muncitorii (în special din ţările străine) să lucreze pe teritoriul unei ţări şi să concureze salariaţii din aceste ţări. Nu generează întodeauna şomaj în acea țară, dar reprezintă o formă de protecţionism care blochează competiţia loială, împiedicînd oamenii din ţările sărace să aibă acces la venituri superioare.

Există bariere şi la ieşirea de pe piaţă care, de asemenea, au efecte negative asupra oamenilor: ”legarea de glie”, imposibilitatea ca una dintre părţi să renunţe la înţelegere în situaţia în care aceasta nu îi mai este avantajoasă, reprezintă una dintre căile către sclavagism. Condiţia esenţială a unui schimb economic este ca acesta să fie rezultatul voinţei libere a părţilor. Încălcarea acestui principiu pe piaţa muncii, prin norme juridice aberante sau prin agresiune fizică, va avea ca efect transformarea persoanei obligate (angajator sau salariat) în serv.

Mugur Isărescu afirma cu cîtva timp în urmă” că barierele la ieşirea de pe piaţa muncii se transformă, instantaneu, în bariere la intrare. Cu alte cuvinte, dacă împiedicăm angajatorul să disponibilizeze forţa de muncă devenită excedentară, decizia de a face noi angajări, pentru a fructifica o conjunctură de piaţă favorabilă, se ia cu mult mai mare greutate. O conduită născută din dorinţa de a apăra interesele salariaţilor, are exact efectul opus: limitează capacitatea de creştere a productivităţii muncii, a producţiei şi salariilor".[6]

De asemenea, barierele la ieşirea de pe piaţa muncii devin bariere la intrarea pe piaţa muncii pentru muncitorii competenţi. Dacă un post este ocupat de un muncitor a cărui pregătire sau motivaţie nu mai corespunde postului, iar angajatorul identifică un om care deţine aceste calităţi, acesta din urmă nu poate fi angajat pe acel post.

Indecenţa salariul decent

În ultimii ani, propaganda unor grupuri interesate de cartelizarea pieţei muncii au introdus un nou termen: salariul decent. Trecînd peste ambiguitatea unei noţiuni subiective precum decent, tocmai pretenţia ca toţi salariaţii să primească un salariu ”decent” (orice ar însemna acesta), îi obligă pe mulţi salariaţi să accepte locuri de muncă pe care le consideră indecente!

Dacă o tînără femeie lucrează la o fabrică de confecţii pentru un salariu modest, dar ar putea să se angajeze pentru salariu mare pe un post pe care îl consideră indecent, în situaţia în care nu există salariu minim impus (sau este sub acest nivel), decizia îi aparţine. Dar dacă femeia decide să lucreze în continuare pe postul de croitoreasă, iar creşterea salariul minim impus va face ca fabrica să se închidă şi să îşi tranfere capitalul în altă ţară, femeia va fi forţată, de noua modificare legislativă, să accepte postul pe care îl considera imoral, indecent sau riscant (ex.: dansatoare exotică, sau orice loc de muncă bine plătit, pe care un om îl consideră imoral sau prea riscant).[7] Mulţi oameni au fost nevoiţi să practice diferite meserii, pe care categoric nu le-ar fi ales dacă legislaţia muncii nu le-ar fi eliminat celelalte opţiuni.

Aşadar, prin "reglementarea" pieţei muncii, statul îi anulează omului decizia cu privire la analiza beneficiilor şi insatisfacţiilor oferite de un loc de muncă, forţîndu-l să accepte ceea ce refuzase anterior legiferării. Prin aceste reglementări, variantele pentru care oamenii pot opta se reduc de obicei la situaţii riscante, indecente sau cu alte însuşiri (ex: distanţa) pentru care, în mod normal, dacă ar fi avut de ales, nu le-ar fi ales!

Consecinţele sociale ale legislaţiei muncii

Ce se întîmplă, însă, cu bărbaţii apţi de muncă după ce intră în şomaj şi care totuşi erau dispuşi să muncească? Păi, încep să stea în faţa blocului, mai merg la o bere cu banii soţiei sau primiţi prin ajutorul social, îl văd pe vecinul lor care se “descurcă” furînd (lemne, fier vechi etc.) şi îşi trimit copiii la cerşit, şi astfel devin tentaţi, discută, se asociază, ş.a.m.d. În concluzie, legislaţia muncii este una dintre cauzele importante ale creşterii infracţionalităţii!

Majoritatea covîrşitoare a celor care îşi trimit copiii să cerşească sînt oameni fără prea multă calificare şi chiar fără experienţă într-o meserie. Milton Friedman a arătat că legislaţia muncii cere angajatorilor să discrimineze persoanele fără calificare sau experienţă . Pentru aceşti oameni, “drepturile” din legislaţia muncii reprezintă bariere la intrarea pe piaţa muncii. Astfel, şomajul şi sărăcia cronică sînt consecinţele “solidarităţii sociale” impuse de către autoritatea statală în mod discriminatoriu.

Condiţiile pentru apariţia unei culturi a cerşetoriei sînt create, pe de-o parte de limitarea accesului la o activitate legală (ex. angajarea pe piaţa muncii le este practic interzis prin legislaţie), pe de altă parte printr-o serie de ajutoare acordate de stat care îi motivează să se complacă în această situaţie; la acestea se adaugă şi banii pe care îi dau cetăţenii copiilor trimişi la cerşit.

Soluţiile sînt eliminarea barierelor legislative concomitent cu modificarea sistemului de asistenţă socială astfel încît să nu mai reprezinte un stimul al acestui fenomen. Actualul Ministru al Muncii a recunoscut că ”avem un sistem de ajutor social pervers, care încurajează nemunca”.[8]

O lege a economiei: salariul minim generează şomaj

Orice ştiinţă descriptivă care încearcă explicarea unor fenomene reale este nevoită să opereze în cadrul unor limite care de obicei sînt numite ”toleranţe”. Geografia susţine că pămîntul este sferic; evident, nu este o sferă perfectă deoarece există munţi , văi, oceane care reprezintă neregularităţi ale solului. Dar pe ansamblu, cu acceptarea acestor ”toleranţe”, se poate susţine că Pămîntul are o formă sferică.

Uneori, creşterea salariului minim poate fi atît de mică (de exemplu, o creştere de 1 leu la salariul lunar) încît angajatorii suportă această creştere fără probleme, alteori chiar o creştere semnificativă a salariului minim nu are ca efect imediat concedierea salariaţilor chiar dacă acea companie înregistrează pierderi. De exemplu, o fabrică de confecţii care are 1000 de salariaţi cu salariul mediu de 800 ron şi are un contract cu o firmă renumită dintr-o altă ţară, obţine un profit lunar mediu de 50 de ron pe salariat şi deci înregistrează un profit lunar de 50.000 ron . Creşterea salariului minim la 900 ron îi va aduce o pierdere lunară de 50 ron pe salariat (deci o pierdere lunară totală de 50.000 ron), dar pînă la expirarea contractului mulţi întreprinzători vor prefera să lucreze în pierdere întrucît nerespectarea contractului le poate cauza pierderi şi mai mari.

În concluzie, întotdeauna o creştere semnificativă a salariului minim va avea ca efect, pe termen mediu şi lung, creşterea şomajului! Ludwig von Mises a descris cît se poate de corect această situaţie: ”Nu stă în puterea guvernului să îi facă pe toţi mai prosperi. Statul poate să îmbunătăţească situaţia unei părţi a salariaţilor prin adoptarea unui salariu minim pe economie. Dar dacă această politică nu are ca rezultat creşterea corespunzătoare a preţurilor produselor, readucînd astfel ratele salariale reale la nivelul pieţei, va avea drept rezultat şomajul pentru o mare parte a celor dornici să muncească”.[9]

Totuşi, cum cresc salariile?

Cererea de muncă (numărul de locuri de muncă) depinde, în principal, de ritmul de creştere economică, fiind relativ flexibilă. Oferta (oamenii care doresc să se angajeze pentru ca în schimbul muncii lor să obţină un venit) se supune, însă, şi legilor demografiei iar pe termen scurt este relativ constantă, exceptînd catastrofele naturale sau situaţia în care emigraţia devine un fenomen de masă.

Cererea este, practic, factorul care determină creşterea sau scăderea salariilor: un număr mai mare de locuri de muncă are ca efect creşterea concurenţei dintre angajatori iar oamenii care sînt dispuşi să muncească au mai multe variante de angajare. Reducerea numărului de locuri de muncă este o consecinţă a reducerii motivaţiei angajatorilor de a investi, de a crea noi locuri de muncă şi chiar de a renunţa la cele vechi, avînd întotdeauna drept rezultat scăderea salariilor reale şi creşterea şomajului.

Singura cale prin care pot creşte salariile reale sînt investiţiile de capital care presupun crearea unor locuri de muncă noi. Orice loc de muncă nou, trebuie să fie mai bine plătit şi cu condiţii de muncă superioare decît cele existente, altfel niciun salariat nu va fi dispus să renunţe la vechiul loc de muncă şi să îl accepte pe cel nou. Ca întreprinzătorul să poată plăti salarii mai mari, tehnologia trebuie să aibă o productivitate superioară. Însă, creşterea salariilor nu este rezultatul direct al creşterii productivităţii, ci al creşterii numărului de locuri de muncă (a cererii) cu o productivitate superioară. De asemenea, managerii din întreprinderile vechi, dacă doresc să îşi continue activitatea, vor fi nevoiţi să majoreze salariile ca să nu le plece salariaţii! Aşadar, piaţa liberă este cea care creşte salariile reale, niciodată guvernul! Iar cel mai bun aliat al muncitorului este întreprinzătorul (capitalul) privat, nu statul!

Măsurile active

Ca urmare a creşterii şomajului, din cauza accentuării barierelor de pe piaţa muncii, statul a decis că trebuie să rezolve această problemă socială (pe care el însuşi o creează), prin cîteva ”strategii”: măsuri pentru stimularea ocupării forţei de muncă şi acordarea indemnizaţiei de şomaj.

-Spirala inflaţie salarii

Nu este un secret pentru nimeni că liderii patronali şi sindicali au o relaţie extrem de strînsă cu politicienii, iar această relaţie se materializează printr-o serie de ”măsuri active pentru ocuparea forţei de muncă şi combaterea şomajului” al căror unic scop este înlăturarea competitorilor.

Se observă deseori că o creştere bruscă, consistentă a salariului minim este urmată după cîteva luni de inflaţie prin creşterea masei monetare. Deşi oficial, această inflaţie are ca scop stimularea cererii pe piaţa muncii, în realitate efectul este reducerea salariilor reale (a puterii de cumpărare a salariaţilor) la un nivel inferior momentului anterior creşterii salariului minim. Această inflaţie produsă artificial nu reprezintă însă doar o corectare a greşelii produsă prin creşterea salariului minim. Politicienii obţin capital politic şi fonduri pentru creşterea bugetului,  dar cel mai mare cîştig îl obţin patronatele (aliaţii acelor politicieni), prin înlăturarea competitorilor.

Cînd salariul minim creşte într-o proporţie importantă, majoritatea covîrşitoare a companiilor private înregistrează pierderi, dar în timp ce micii întreprinzători îşi închid activităţile sau încearcă să le vîndă la preţuri foarte mici, multe dintre companiile membre ale asociaţiilor patronale cumpără aceste activităţi deşi înregistrează pierderi semnificative. Singura diferenţă este că patronatele (aliaţii politicienilor) deţin informaţia privilegiată că statul prin intermediul băncii centrale va reduce valoarea monedei ( şi în consecinţă salariile reale) în scurt timp. Astfel, deşi pe termen scurt înregistrează pierderi, patronii îşi înlătură competitorii prin această metodă, de multe ori cumpărîndu-le întreprinderile la o valoare diminuată , distorsionată de intervenţia statului.

-Scutirea de la plata asigurărilor sociale

Din diferite motive, uneori, băncile centrale refuză să emită monedă suplimentară şi este utilizată o tactică similară prin scutirea companiilor, pentru o anumită perioadă, de la plata contribuţiilor sociale.[10] Identic, prin intermediul statului se reduce rentabilitatea tuturor companiilor (sau oricum a celor mai multe), majoritatea înregistrînd pierderi, însă doar cele care primesc asigurări (pe căi informale) că este o situaţie temporară îşi vor continua activitatea chiar dacă îşi reduc temporar activitatea trimiţînd o parte din salariaţi în şomaj ştiu că urmează să-şi compenseze pierderile după înlăturarea competitorilor prin diferite forme de ”măsuri active”, de exemplu, scutirea de la plata asigurărilor sociale (ceea ce în realitate este o reducere a salariului complet pentru acea perioadă).

Ajutorul de şomaj

Întrucît şomajul involuntar este întotdeauna cauzat de legislaţia muncii, statul a fost pus în situaţia de a rezolva o problemă creată ca urmare a măsurilor sale. Eliminînd forţat de pe piaţa muncii pe cei mai săraci dintre salariaţi, statul a creat o situaţie chiar mai gravă, accentuînd sărăcia acestor oameni care anterior reuşeau să obţină venituri modeste, iar după adoptarea măsurilor specifice legislaţiei muncii au rămas fără niciun venit.

Singura soluţie găsită a fost taxarea salariaţilor rămaşi (obligîndu-i să cumpere asigurarea de şomaj) pentru a colecta fondurile necesare subvenţionării şomerilor. Analiza statică a reducerii locurilor de muncă prin impunerea unor bariere la intrarea pe piaţa muncii relevă faptul că salariul real al salariaţilor rămaşi pe piaţa muncii scade ca urmare a legislaţiei muncii.

Deoarece salariul minim nu are o influenţă directă asupra salariaţilor care deja au un salariu peste nivelul salariului minim (iar cei care au avut un salariu sub acest nivel vor fi eliminaţi de pe piaţa muncii), nivelul salariului real se va reduce ca urmare a taxării salariaţilor rămaşi pentru a asigura fondurile necesare ajutorului de şomaj.

Deşi există opinia destul de des întîlnită că o creştere a salariului minim va duce la o creştere a salariului real, din cauza apariţiei şomajului, salariile reale se vor reduce pentru a putea asigura ”un venit minim garantat” oamenilor trimişi în şomaj o perioadă limitată de timp. În România, indemnizaţia de şomaj se acorda un an şi trei luni persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă pe o piaţă în care numărul de locuri de muncă a fost redus artificial, iar după expirarea acestei perioade oamenii devin victime ale unei situaţii tragice şi absurde în care deşi vor să lucreze, dreptul la muncă le este interzis ”spre binele lor”.

Această opinie îşi are probabil originea într-o serie de analize şi statistici care prezintă creşterea salariului mediu ca un efect pozitiv al creşterii salariului minim. Dar acest indicator este înşelător deoarece ignoră eliminarea de pe piaţa muncii a locurilor de muncă cu cea mai mică valoare precum şi taxarea suplimentară a salariaţilor rămaşi pentru a asigura fondurile necesare acordării indemnizaţiei de şomaj şi alte forme de asistenţă socială.

Sistemul de pensii

În mod natural există o solidaritate între membrii unei familii sau chiar a unei comunităţi. Părinţii îşi cresc şi educă copiii şi, peste decenii, copiii îşi vor îngriji părinţii. Acest sistem de solidaritate naturală a fost restrîns şi în unele cazuri chiar eliminat prin impunerea unui sistem de ”solidaritate socială”. Oamenii ajunşi la vîrsta maturităţii sînt suprataxaţi (în prezent un salariat plăteşte statului sub forma asigurărilor sociale, impozitelor, accizelor, inflaţiei peste 70% din cîştigul său) iar resursele necesare îngrijirii părinţilor sînt diminuate drastic. Nu este de mirare că actualul sistem de pensii organizat după modelul jocurilor piramidale de tip Caritas este falimentar şi dezavantajos celor care sînt obligaţi să participe.

Un calcul simplu ne arată că în cazul unui bărbat care are şansa să lucreze continuu de la vîrsta de 20 de ani pînă la vîrsta de 65 de ani este nevoit să contribuie, timp de 45 de ani, aproximativ jumătate din salariul său complet sub forma asigurărilor sociale (şi chiar mai mult dacă adăugăm şi impozitele pe consum, accizele, taxele locale, inflaţia şi amenzile) , dar întrucît speranţa medie de viaţă în cazul bărbaţilor este doar de 68 de ani,[11] acest bărbat va primi pensie doar trei ani. Aşadar deşi contribuie jumătate din salariul său timp de 45 de ani, sub forma asigurărilor sociale, recuperează doar trei ani. Cu excepţia primei generaţii de pensionari (cei care au primit fără să contribuie) , toate generaţiile au devenit generaţii succesive de sacrificiu (care au plătit mult mai mult decît au primit).

Există o opinie destul de întîlnită care afirmă că sistemul de pensii nu funcţionează bine întrucît nu există suficienţi participanţi. Practic, deşi susţinătorii acestei ipoteze recunosc indirect că sistemul public de pensii este un joc piramidal care are nevoie să fie extins în permanenţă pentru a supravieţui, această afirmaţie se încadrează perfect în ceea ce putem considera că este un sofism economic: un bun sau un serviciu, pentru a atrage clienţi, trebuie să deţină în momentul ofertei acele însuşiri care îi determină calitatea, nicidecum nu se poate afirma că, întrucît nu are suficienţi clienţi, nu deţine însuşirile necesare pentru a fi considerat un produs de calitate.

Aşadar, problema fundamentală a actualului sistem de pensii nu constă în tipul de administrare al fondurilor de pensii (stat vs. privat), ci în impunerea obligativităţii participării salariaţilor la acest sistem. Un om poate identifica şi alte căi prin care îşi  poate asigura resursele necesare supravieţuirii în condiţii onorabile după momentul în care decide să se retragă de pe piaţa muncii.

Din nefericire, actualul guvern, tributar credinţei că problema gravă a sistemului de pensii poate fi rezolvată doar prin creşterea numărului de contributori, a decis să oblige chiar şi alte categorii de întreprinzători să contribuie la sistemul de pensii, nefăcînd altceva decît să amplifice şi să agraveze pe termen lung problemele sistemului actual de pensii. Şi în cazul solidarităţii sociale, adjectivul social goleşte de conţinut substantivul pe care îl însoţeşte; dacă solidaritatea reprezintă sentimentul prin care oamenii îşi acordă ajutor, solidaritatea cu forţa (”solidaritatea socială”) nu este altceva decît o formă de tîlhărie.

Corectarea acestei greşeli este cu adevărat problematică. Trecerea de la un sistem prin repartiţie impus obligatoriu tuturor salariaţilor la un sistem facultativ prin capitalizare, trebuie să rezolve problema asigurării resurselor celor care deja au contribuit la actualul sistem (îndeosebi pensionari şi salariaţi aflaţi în pragul pensionării). Fiind o greşeală a statului, corectarea acestei situaţii trebuie realizată tot pe cheltuiala statului, mai exact, fondurile rezultate din privatizări ( privatizarea şcolilor, universităţilor, drumuri naţionale şi autostrăzilor, sediile agenţiilor de stat inutile etc.)  trebuie direcţionate către pensionari. 

Securitatea muncii sau responsabilitate?

Viaţa este fără îndoială valoarea supremă, iar orice mijloc prin care riscurile sînt minimizate reprezintă fără îndoială un progres. Dar dacă o lege are ca efect creşterea numărului de accidente deşi intenţia este opusă, putem spune că acea lege este criminală sau dacă legea nu are niciun efect concret, se poate afirma că este inutilă?

În 1965 a fost adoptată Legea nr. 5/1965 privind protecţia muncii, iar în anul următor a fost organizat Comitetul de Stat pentru Protecţia Muncii, dar datele furnizate precum şi impactul înfiinţării acestei instituţii sînt greu de evidenţiat întrucît statul era unicul angajator, dar şi cel care impunea normele de protecţie a muncii. Este nerealist să analizăm datele oficiale din perioada în care se obţineau ”producţii record”.

Dar impactul legislaţiei în priviţa protecţiei muncii poate fi observat în ţările care au avut un sistem de piaţă liberă în momentul introducerii acestui tip de legislaţie. În anul 1973, în S.U.A., a fost înfiinţată OSHA ( Agenţia pentru Securitate şi Sănătate). Ca urmare a înfiinţării OSHA, rata accidentelor a urcat de la 3.158 în 1972 la 3.186 în 1973 [12], iar numărul de zile nelucrate ca urmare a acidentelor sau îmbolnăvirilor a crescut de la 53,1% în 1974 la 54,4% în 1975. [13]

Pe termen lung, rata reducerii accidentelor grave nu s-a modificat substanţial după cum se observă în următorul grafic[14]:

Studiile în privinţa influenţei OSHA asupra reducerii numărului de accidente concluzionează că nu există un impact pozitiv dar nici negativ evident, neexistînd niciun motiv pentru a se putea afirma că în absenţa acesteia, rata de reducere a accidentelor nu ar fi fost aceeaşi, deoarece rata de reducere a accidentelor este identică atît înainte cît şi după înfiinţarea OSHA.

Este cît se poate de clar că reducerea accidentelor nu se datorează legislaţiei, ci inovaţiilor tehnologice precum şi responsabilităţii pe care le creează piaţa liberă. Dacă înainte de înfiinţarea OSHA locurile de muncă riscante erau foarte bine plătite, ceea ce îi determina pe angajatori să caute tehnologii şi metode noi, în prezent această motivaţie puternică a angajatorilor a fost drastic redusă, întrucît preocuparea pentru creşterea siguranţei locului de muncă prin inovaţii tehnice a fost înlocuită de formalităţi birocratice de rutină (în special instructaje şi semnarea unor hîrtii).

Toată această birocraţie suplimentară se reflectă însă în creşterea cheltuielilor şi reduce competitivitatea companiilor în comparaţie cu companiile care acţionează în alte ţări, avînd ca efect temperarea ratei de reducere a accidentelor. De exemplu, în intervalul 1973 (data cînd a fost înfiinţată OSHA în S.U.A.) şi 1987 (data cînd agenţia corespondentă a fost înfiinţată în Coreea de Sud-KOSHA) rata accidentelor strungarilor s-a redus mult mai rapid în Coreea de Sud decît în SUA deşi legislaţia pentru protecţia muncii a fost introdusă mai tîrziu. Acest interval coincide cu apariţia maşinilor cu control numeric, iar întreprinzătorii din Coreea de Sud s-au orientat spre utilizarea acestor utilaje mai repede decît cei din SUA, pe de-o parte datorită motivaţiei suplimentare de a elimina locurile de muncă riscante (şi foarte bine plătite pe o piaţă liberă) şi pe de altă parte întreprinzătorii din SUA au fost forţaţi să direcţioneze o parte din resurse spre cheltuieli birocratice suplimentare în detrimentul investiţiilor în utilaje moderne.

Sănătatea şi ”plasa de siguranţă”

Pensia, în funcţie de capacitatea de muncă a beneficiarului, reprezintă, fie resurse care îi asigură posibilitatea unui om de a se afla în situaţia de şomaj voluntar, cînd acel om are capacitate de muncă, fie reprezintă o asigurare de sănătate în cazul în care omul respectiv şi-a pierdut capacitatea de muncă. Această clasificare este mai greu de  realizat în practică, pierderea bruscă a capacităţii de muncă este un fenomen destul de rar întîlnit şi apare în general în urma unor accidente. Capacitatea de muncă, în mod natural, începe să se reducă treptat după vîrsta de 35-40 de ani, cu un ritm care diferă în funcţie de stilul de viaţă, tipul de muncă prestată etc.. Din acest motiv, decizia în privinţa momentului retragerii de pe piaţa muncii (pensionarea ca şomaj voluntar) trebuie să aparţină fiecărui om, în funcţie de cît consideră că poate oferi pe piaţa muncii comparativ cu utilitatea noilor resurse astfel obţinute şi economiile realizate anterior.

Cu toate acestea, nu există niciun motiv să credem că nu vor exista victime ale unor situaţii fortuite (ghinionişti, neinspiraţi, ş.a.m.d.) care vor ajunge în situaţia de a nu deţine nicio valoare (nici măcar capacitatea de muncă) care oferită prin schimb celorlalţi membri ai societăţii să le asigure resursele necesare supravieţuirii. Supravieţuirea acestora va putea fi asigurată cu destulă uşurinţă de rude sau de către asociaţiile voluntare dacă nivelul de impozitare se va reduce şi cea mai mare parte a resurselor nu vor mai fi pierdute în ”gaura neagră” a bugetului de stat, dar o plasă de siguranţă se justifică doar pentru cazurile pe care rudele sau voluntarii nu reuşesc să le acopere în întregime.

Plasa de siguranţă trebuie să fie exact ceea ce defineşte acest termen, o situaţie în care nimeni nu îşi doreşte să ajungă, pe care orice om ar trebui să o evite, dar care ar trebui să asigure supravieţuirea persoanelor care nu îşi pot asigura în niciun fel existenţa şi pentru care nu există persoane dispuse să aloce resurse.

Drumul greşit

Orice politică economică trebuie să fie bine intenţionată, dar calitatea unei politici (măsuri economice, legi) nu trebuie măsurată după intenţii, ci în raport de consecinţele asupra cetăţenilor. După un secol de bune intenţii, care au atins apogeul în blocul comunist, este evident că toate încercările statului de a creşte bunăstarea oamenilor peste ceea ce putea oferi piata liberă, au reprezentat eşecuri răsunătoare. Măsurile active pentru combaterea diferitelor probleme sociale au avut ca efect agravarea condiţiei celor care ar fi trebuit să le fie avantajoase. Acum, doar demagogia şi populismul au mai rămas singurii aliaţi ai intervenţiei statului în economie!