Perspective rothbardiene asupra educaţiei: de ce legea actuală nu rezolvă problemele din învăţământul românesc

De la decidenţii politici la funcţionarii ministeriali şi chiar până la reprezentanţii societăţii civile – mai mult sau mai puţin înregimentaţi politic – răzbate preocuparea constantă de a identifica acele măsuri menite a pune pe picioare sistemul educaţional, unul (auto)caracterizat ca şubred şi ineficient. Cum să structurăm treptele de învăţământ? Să lăsăm clasa a IX-a în ciclul gimnazial sau liceal? Ce materii ar fi mai utile elevilor? Cum să structurăm (anul acesta) examenul de bacalaureat? Iată numai câteva din problemele la care se presupune că factorii guvernamentali trebuie să găsească răspunsuri adecvate. Adevărul spus într-o manieră tranşantă este că răspunsuri se pot găsi, dar adecvate pentru cine? Pentru elevi şi studenţi sau pentru tehnocraţia educaţională?

În opinia mea, înainte de orice demers, trebuie să ne aplecăm atenţia asupra unei probleme fundamentale. Este educaţia de stat cea mai bună cale de a ne educa copiii? Sau este această formă de învăţământ coercitiv absolut necesară? Având în vedere mai multe perspective (etice, istorice etc), nu pot fi aduse prea multe argumente în favoarea unui răspuns afirmativ, aşa cum vom vedea în continuare.

Despre dreptul la educaţie şi... inconsistenţa logică

În conformitate cu art. 32 alin. 1 din Constituţia României, “dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare”.

În general, se consideră că dreptul la educaţie (şi mai târziu cel la un loc de muncă) al fiecărui copil este la fel de important ca, de exemplu, dreptul la liberă exprimare sau dreptul de a-şi apăra viaţa. Prin urmare, este de datoria noastră de a susţine, respecta şi proteja asemenea drepturi! Însă, o analiza mai atentă asupra acestor „drepturi” scoate la iveală probleme insurmontabile de natură logică şi metodologică, ieşirea din marasmul confuziilor fiind posibilă numai dacă vom privi drepturile, aşa cum Rothbard spunea, ca drepturi de proprietate.

În primul rând, dreptul la educaţie nu este un drept natural. Există oare vreo distincţie între dreptul de a-şi apăra viaţa, pe de o parte, şi cel de a beneficia de educaţie, pe de altă parte? Primul derivă din însăşi natura umană şi din proprietatea asupra corpului, fiind un drept universal valabil, aplicabil impersonal şi menit a asigura ordinea socială. Spre deosebire de acesta, al doilea exemplu de „drept” este emanaţia legislativă a puterii politice, fiind un drept artificial creat de stat care nu respectă principiile fundamentale ale dreptului şi normei juridice. Cât despre asigurarea ordinii sociale...

În al doilea rând, pe cale de consecinţă, dreptul la educaţie nu poate fi aplicat în mod universal şi egal tuturor membrilor societăţii. Dreptul la educaţie nu poate fi garantat şi aplicat în mod egal în pofida tuturor prevederilor legislative la fel cum este, de exemplu, dreptul la liberă exprimare. Manifestarea dreptului la liberă exprimare a unei persoane nu are ca efect restrângerea libertăţilor altora de a-şi exprima propria opinie, în timp ce instituţionalizarea dreptului la educaţie publică echivalează cu obligarea unui grup sau a unei comunităţi să suporte povara fiscală, adică drepturile unora se câştigă prin obligarea altora de a le susţine financiar. Ştiinţa economică ne învaţă că nimic nu este gratuit, nici măcar... învăţământul de stat.

Într-un alt plan de analiză, prin introducerea şi perpetuarea învăţământului obligatoriu, noţiunea de drept a fost nu numai răstălmăcită, ci complet transformată în obligaţie. În condiţiile în care suntem de acord că, “din punct de vedere filozofic, un drept trebuie să fie ceva întipărit în natura omului şi a realităţii, ceva care poate fi prezervat şi susţinut oricând”, nu găsim nici un fel de relaţionare cu termenul de obligaţie sau obligatoriu. A avea drept la educaţie înseamnă a fi liber să alegi a acţiona sau nu în acest sens, adică să poată merge la şcoală doar cine doreşte să-şi exercite acest drept şi nu să fie forţat de către orice altă persoană sau organizaţie să parcurgă treptele obligatorii de învăţământ.

Perspectiva rothbardiană asupra educaţiei

În cele trei capitole ale cărţii intitulate Education: Free & Compulsory, Rothbard oferă argumente solide în favoarea scoaterii educaţiei de sub influenţa organismului statal.

În prima secţiune, el explică, din perspectiva individualismului, de ce educaţia de stat nu este dezirabilă din punct de vedere individual şi social. Fiecare copil dispune de capacităţi intelectuale diferite, are preocupări diferite. Unii sunt sclipitori în sfera matematicii, alţii dovedesc înclinaţie către latura umanistă, alţii poate au abilităţi vocaţionale sau tehnice ce trebuie cultivate. Prin urmare, cea mai bună alegere a metodei de predare, a timpului alocat, a subiectelor tratate diferă de la un copil la altul (Rothbard, 1999:7). Odată cu dezvoltarea civilizaţiei şi amplificarea diversităţilor individuale, se lasă tot mai puţin spaţiu uniformizării şi egalizării.    

Evident că educaţia de stat se poziţionează la antiteză faţă de acest deziderat. Prin natura sa, urmăreşte să standardizeze şi să aplatizeze diferenţele. Astfel, statul nu este preocupat să educe elevul conform aptitudinilor şi înclinaţiilor acestora, sau în raport cu preferinţele părinţilor, ci doar în ceea ce consideră experţii birocraţiei ministeriale că ar fi bine. De ce la examenul de bacalaureat să dai o anumită materie şi nu alta? Evident, pentru că guvernul decide că aşa trebuie. De ce elevii şi părinţii trebuie să aştepte clasa a XII-a pentru a afla la câte materii se va da examenul de bacalaureat? Răspunsul oferit este pentru că guvernul lucrează constant la îmbunătăţirea calităţii!

Orice standarde ar impune guvernul pentru sistemul educaţional, inechitatea/injusteţea va guverna asupra lor, pentru că orice tentativă de uniformizare – de altfel singura soluţie pentru guvern pentru a putea ţine în frâu acest domeniu – va afecta pe cei care se află peste sau sub acel standard (Rothbard, 1999:7).

A doua secţiune a cărţii explorează istoria educaţiei de stat în Europa, Asia şi SUA. Modelul prusac ocupă un loc important în această retrospectivă istorică, el fiind primul sistem de învăţământ de stat aplicat într-o ţară europeană.  Menirea sa era nici mai mult nici mai puţin de a îndoctrina copiii cu acele lucruri şi idei necesare pentru a-i transforma în buni cetăţeni şi... buni soldaţi. Regele Frederick William I a decretat în 1717 obligativitatea parcurgerii educaţiei de stat pentru toţi copiii şi, să nu ne fie de mirare, că odată cu înrolarea obligatorie a elevilor în şcoli s-a dezvoltat şi serviciul militar universal obligatoriu. Se ajunge astfel, ca în 1872, caracteristica fundamentală a educaţiei în Germania să devină: Educaţie în şcolile statului – Educaţie în favoarea Statului – Educaţie făcută de Stat!

Mare parte din regimurile totalitare moderne era dornică să instituţionalizeze învăţământul obligatoriu, ideea centrală fiind că toţi aceşti copii aparţin mai degrabă Statului decât părinţilor (Rothbard, 1999:34). Rothbard subliniază în finalul acestei părţi că, de fapt, diferenţa cheie dintre ororile secolului XX şi cele ale vechilor regimuri despotice este aceea că în prezent există o mai mare susţinere din partea societăţii, şi implicit o rezistenţă mai mică la acest proces de îndoctrinare.

Ultima parte a cărţii este, în opinie personală, cea mai interesantă deoarece Rothbard examinează efectele reformelor progresiste din educaţie (Rothbard, 1999:53), elemente ce merită să ne reţină atenţia şi pentru faptul că surprind fidel imaginea sistemului educaţional românesc.

(a) efectul educaţiei progresiste este acela de a distruge treptat gândirea independentă a copilului, de a reprima orice alt gând sau iniţiativă personală, devenind tot mai mult un învăţământ reproductiv.

(b) egalizarea şi uniformizarea este mesajul real din spatele eforturilor de modernizare a şcolilor, procesului educaţional şi tehnicilor de evaluare. În mod firesc, pentru a nu frustra pe cei mai puţin înzestraţi intelectual, criteriile de evaluare vor fi setate la limita de jos. Prin urmare, pe de o parte, cei sclipitori vor fi destimulaţi să studieze mai mult, în timp ce elevii mai slabi vor fi tot mai îndrituiţi să considere că succesul, în termeni de note, diplome, este o problemă care se rezolvă automat, doar dacă participi la procesul educaţional.   

(c) ideea că şcoala nu trebuie să ofere cunoştinţe şi să formeze aptitudini, ci menirea ei primordială este de a şlefui cât mai complet copilul, de a-l modela pentru viaţa în societate.

(d) efectul final este, fără îndoială, creşterea dependenţei individului faţă de stat, prin vicierea constantă a relaţiilor din cadrul familiei, ajungându-se până la acapararea „educaţiei primilor 7 ani”.

Lecţia aplicată: o nouă „reformă de formă” a învăţământului românesc

În România, aproape un sfert din populaţie îşi are viaţa direct legată de învăţământ, prin cei aproape 5 milioane de copii, elevi, studenţi, personal didactic şi auxiliar.

Aproape fără excepţie, diagnozele făcute de cercetători independenţi, oficiali guvernamentali sau chiar Comisii Prezidenţiale arată o agravare a stării sistemului educaţional. Se specifică în aceste studii faptul că este frustrant să constatăm că nici o universitate românească nu se regăseşte în topul celor mai bune 500 de universităţi din lume. Şi aceasta, în ciuda finanţării tot mai mari de care a beneficiat acest sector în ultimul deceniu. De asemenea, peste 50% din şcolile din România, în special cele din mediul rural, suferă de grave probleme de infrastructură, cad zidurile şi acoperişurile, nu există canalizare, multe cadre didactice nu au studii adecvate sau suficiente, toaletele sunt în curte, nu au dotări minimale, nu sunt autobuze suficiente pentru transportul elevilor. Şi exemplele continuă...

De asemenea, au fost identificate principalele trăsături distinctive ale şcolii româneşti contemporane, trăsături recunoscute de toţi cei care participă – direct sau indirect – la acest proces:

· egalitarism

· colectivism

· învăţământ reproductiv

· inhibarea creativităţii individuale

· centralism birocratic

· ignorarea preferinţelor elevilor, beneficiarii de drept ai acestui proces

· paradigma producţiei şcolare de masă

Sintetizând, Raportul Comisiei Prezidenţiale subliniază fără menajamente că sistemul educaţional este unul ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate.

Necesitatea roformării învăţământului românesc derivă şi din faptul că, în prezent, şcoala este ruptă practic de cerinţele dinamice ale pieţei muncii, în condiţile în care se manifestă mai degrabă dorinţa de a dobândi cât mai multe diplome şi nu neapărat mai multe cunoştinte sau competenţe. Perpetuarea de ani buni a acestei diplomoscleroze scoate în evidenţă problemele majore cu care confruntă şcoala şi – într-un context mai larg - societatea românească.

Toate cele prezentate mai sus reflectă cât se poate de clar incapacitatea statului de a oferi un cadru instituţional favorabil unei educaţii de calitate. Dar schimbările şi reformele puse în practică de noua lege promulgată în ianuarie anul curent nu merg până la reconsiderea rolului statului în acest domeniu. Ele vizează forma şi nu fondul problemei. Tocmai de aceea am considerat justificat a spune că actuala lege nu este decât o „nouă reformă de formă” a sistemului educaţional. Iată câteva extrase menite să susţină cele de mai sus:

· Art 27 alin (5) Acreditarea furnizorilor de educație timpurie antepreșcolară se realizează în conformitate cu prevederile metodologiei elaborate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Ministerul Sănătății.

· Art. 59. — (1) În sistemul de învățământ preuniversitar pot fi inițiate și organizate alternative educaționale, cu acordul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pe baza unor regulamente aprobate prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului.

· Art. 60. — (2) Criteriile, standardele și indicatorii de performanță pe care trebuie să le îndeplinească unitățile de învățământ preuniversitar particular și confesional sunt identice cu cele pe care trebuie să le îndeplinească unitățile de învățământ de stat....ceea ce înseamnăcă toateşcolile privatesunt de fapt croite după chipul şi asemănarea celor publice. De aceea am susţinut întotdeauna că în România nu există de fapt concurenţărealăa serviciilor educaţionale!

· Art 64 ... (4) Planurile-cadru și programele școlarepentru disciplinele/domeniile de studiu, respectiv modulele de pregătire obligatorii din învățământul preuniversitar sunt elaborate de către instituțiile și organismele abilitate ale Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și se aprobă prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului

· Art 77 - (5) Conținuturile programelor de examen sunt stabilite de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și se dau publicității elevilor la începutul primei clase de liceu, în condițiile legii. Calendarul, metodologia, precum și modul de organizare și desfășurare a examenului de bacalaureat se stabilesc de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și se dau publicității, pentru fiecare generație, la începutul ultimei clase de liceu.

· Art. 101. — (2) Statul asigură finanțarea de bază pentru toți preșcolarii și pentru toți elevii din învățământul primar, gimnazial, profesional și liceal de stat, particular sau confesional acreditat, precum și pentru elevii din învățământul postliceal special de stat. Finanțarea de bază se face în limitele costului standard per elev/preșcolar, conform metodologiei elaborate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

· Art. 104. — (2) Finanțarea de bază se asigură din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată și alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale, pentru următoarele categorii de cheltuieli:

a) cheltuielile cu salariile, sporurile, indemnizațiile și alte drepturi salariale în bani, stabilite prin lege, precum și contribuțiile aferente acestora;

· Art. 120. — (2) Diplomele corespunzătoare programelor de studii universitare sunt înscrisuri oficiale și nu pot fi emise decât de instituțiile acreditate, pentru programele și formele de studii acreditate sau autorizate provizoriu. În acest din urmă caz, în cadrul instituției care emite diploma trebuie să existe o altă specializare acreditată într-un domeniu înrudit cu specializarea autorizată. Nerespectarea acestor prevederi se pedepsește conform legii penale.

În concluzie, putem observa cum în 2011 am ajuns la ceea ce îşi propuneau regii prusaci din secolul XIX: Educaţie în şcolile statului – Educaţie în favoarea Statului – Educaţie făcută de Stat! Prin urmare, problema de fond nu este cum să modelăm sau să şlefuim actualul sistem educaţional de stat, ci să înţelegem că acest sistem centralizat este lipsit de etică şi totodată prea costisitor dacă avem în vedere ce finanţare necesită în comparaţie cu ce rezultate are.

Citându-l pe Rotbard, reţeta liberală prin care se poate pune capăt dezordinii educaţionale actuale poate fi rezumată foarte simplu astfel: excludeţi guvernul din procesul educaţional!

În loc de concluzii... o propunere

Având în vedere că paradigma contrafactuală propusă aici poate părea pentru cei sceptici un demers destul de greu de pus în practică în sensul că „pasul ar fi prea mare”, pot sugera un pas mai mic, fezabil în contextul actual, şi anume: privatizarea completă a învăţământului superior. Fezabilitatea acestui proces se bazează pe următoarele considerente:

a) ştiinţifice: în literatura economică de specialitate, există un larg consens cu privire la prevalenţa beneficiilor private faţă de cele sociale obţinute din parcurgerea studiilor universitare. Altfel spus, externalităţile pozitive ale educaţiei superioare sunt extrem de reduse astfel încât să fie necesară finanţarea publică.

b) conjuncturale: în sensul că tot mai multe universităţi de stat au o pondere substanţială a studenţilor cu taxă, deci trecerea completă la servicii educaţionale cu taxă nu va întâmpina rezistenţă socială;

c) de oportunitate politică: o asemenea măsură ar permite degrevarea de o sarcină bugetară semnificativă, ce ar putea fi orientată către treptele inferioare de educaţie.

Privatizarea educaţiei universitare trebui să fie realizată prin două măsuri complementare. Pe de o parte, trecerea rapidă a universităţilor de stat în proprietate privată. Pe de altă parte, eliminarea tuturor condiţiilor de acreditare, a programelor de studii obligatorii, într-un cuvânt: dereglementare. Astfel, diplomele emise de fiecare furnizor de servicii educaţionale nu vor mai purta antetul Ministerului, ci vor fi simple hârtii purtătoare sau nu de competenţe, lăsând studenţilor şi angajatorilor posibilitatea să valideze calificările şi competenţele individuale.

Textul de mai sus a fost prezentat în cadrul conferinței organizată de "Centrul de Economie Politică şi Afaceri Murray N. Rothbard" şi intitulată "BANII, SECURITATEA ȘI EDUCAȚIA – Moștenirea intelectuală a lui Murray Rothbard față în față cu problemele socio-economice actuale” .

Bibliografie selectivă:

Marinescu, C., Educaţia: perspectivă economică, Editura Economică, Bucureşti, 2001

Rothbard, Murray N., Education: Free & Compulsory, Ludwig von Mises Institute, Alabama, 1999

Rothbard, Murray N., For a New Liberty: The libertarian Manifesto, Ludwig von Mises Institute, Alabama, online edition, 2002 

Staicu, Gabriel , Teză de doctorat Capitalul uman şi creşterea economică, ASE, Bucureşti, 2006