Poate un termometru să măsoare bunăstarea?
Florin Aftalion
Nicolas Sarkozy a promis să „deschidă peste tot” dezbaterea asupra concluziilor raportului Stiglitz, finalizat pe 14 septembrie anul trecut. A condamnat „fetişismul” PIB şi a făcut apel la construirea unor indicatori mai pertinenţi pentru a măsura bunăstarea unei populaţii. Dar astfel de indicatori se lovesc de o dificultate majoră: nimeni nu se pune de acord asupra factorilor explicativi ai fericirii. Comisia pentru măsurarea performaţei economice şi progresului social, însărcinată de preşedintele Nicolas Sarkozy să propună noi măsuri pentru bunăstarea colectivă, destinate să înlocuiască PIB, tocmai a finalizat un raport impozant. Aşa cum era de aşteptat, acesta condamnă „fetişismul” PIB şi caută să promoveze indicatori care iau în calcul fericirea populaţiilor şi bunăstarea generaţiilor viitoare. În această privinţă, trei remarci par oportune.
Cea dintâi: nimeni n-a pretins vreodată că PIB măsoară bunăstarea colectivă. Prin definiţie, producţia naţională nu este decât suma valorilor adăugate a tuturor bunurilor şi serviciilor dintr-o economie în cursul unei perioade date. Această sumă este egală cu totalul costurilor pentru resursele utilizate. Producţia naţională este astfel egală cu remuneraţia factorilor de producţie - muncă sau de capital - respectiv cu venitul naţional. Deci, dacă vrem ca salariile să crească, pensiile să fie asigurate pentru o populaţie în îmbătrânire, sănătatea să se amelioreze în mod constant, altfel spus, ca revendicările cetăţenilor să fie satisfăcute, trebuie ca PIB să crească în mod regulat.
Bineînţeles, limitele PIB (sau ale variaţiilor sale) ca şi măsură a creşterii economice sunt cunoscute de multă vreme: acesta nu ţine cont de efecte externe ale producţiei asupra mediului, tratează nediferenţiat producţiile noi şi repararea daunelor, ignoră munca la negru şi munca domestică neremunerată (a femeilor casnice) etc. Mai mult, PIB-ul nu e capabil să măsoare progresul unei populaţii în lupta contra suferinţelor şi maladiilor sau reducerea inegalităţilor.
Rezultă astfel că pentru a analiza bunăstarea unei ţări este necesar să dispunem, pe lângă PIB, de alţi indicatori. Din fericire, instituţii specializate publică o mulţime de astfel de indicatori. Este vorba nu doar de măsuri economice (şomaj şi inflaţie, de pildă), dar şi altele, foarte diverse, cum ar fi speranţa de viaţă, mortalitatea infantilă, nivelul criminalităţii sau rata alfabetizării.
Ca urmare - şi aceasta este a doua remarcă -, este necesar să combinăm câţiva din aceşti indicatori în indicatori compoziţi aşa cum preconizează raportul Stiglitz? Co-directorul proiectului, Amartya Sen (tot laureat Nobel), a pus la punct un indice denumit „al dezvoltării umane”. Acesta este calculat însumând speranţa medie de viaţă, nivelul educaţiei (compus două treimi din rata alfabetizării şi o treime din rata şcolarizării) şi logaritmul puterii de cumpărare per capita. Aceste ponderi sunt în mod evident arbitrare. Or, dacă sunt schimbate, s-ar modifica valoarea indicelui, evoluţia sa şi comparaţiile internaţionale cărora îi este destinat.
Un nou indicator al bunăstării umane ar fi şi mai arbitrar dacă i-ar fi adăugată o dimensiune ecologică. Aceasta n-ar putea rezulta decât dintr-un amestec de mai multe măsuri pe care nicio regulă nu ne permite să le reţinem sau să le respingem şi apoi să le ponderăm altfel decât în mod arbitrar: emisii de dioxid de carbon, puritatea aerului, valoarea organismelor modificate genetic produse pe locuitor, salinitatea litoralului etc. Sau, dacă ar fi luaţi în calcul indici „incorecţi din punct de vedere politic” precum „indicele mizeriei taxării” (care măsoară efectul fiscalităţii asupra bunăstării indivizilor) sau indicele libertăţilor economice. Să notăm în treacăt că la unul dintre aceşti indici Franţa este foarte prost clasată.
Sfidând dificultăţile, raportul Stiglitz se ambiţionează să măsoare în mod direct fericirea oamenilor. Ceea ce mă duce la cea de-a treia remarcă. Fericirea face astăzi obiectul unor studii din partea multor economişti (cum ar fi Daniel Kahneman, alt laureat Nobel, membru al echipei profesorului Stiglitz). Din păcate, cercetările se lovesc de un obstacol, în opinia mea, de netrecut: semnificaţia reală a aşa-ziselor măsuri pe care aceştia le formulează. Cum cercetătorii din acest domeniu urmează căi diferite, nu e de mirare că şi concluziile lor diverg şi sunt în dezacord privind factorii „explicativi” ai fericirii. Acest lucru însă n-ar trebui să-i împiedice pe experţii preşedintelui Sarkozy să propună propria măsură a fericirii naţionale brute (FNB). De altfel, într-o ţară, Butan, cercetarea privind FNB este deja obiectivul prioritar al guvernului. Guvernul a suprimat culoarea roşie a semaforului (pentru ca automobiliştii să nu fie frustraţi de aşteptare în timpul culorii verzi) şi a interzis publicitatea (consumerismul alterează tradiţiile). Ah! Ce bine ar fi fost dacă oamenii cavernelor şi-ar fi putut măsura fericirea.
Articol apărut iniţial în La Tribune, 6.10.2009. Traducere de Bogdan C. Enache.
lipsa fericirii la români
Referitor la cercetarea privind Fericirea Nationala Bruta in România, cred că ar fi inutilă, deoarece orice observator al chipurilor concetatenilor nostri, releva concluziile studiului: - românii nici măcar nu mai speră să cunoască fericirea; - resemnarea şi dezamăgirea sunt dominante; - lipsa de implicare şi absenţa unei perspective de normalitate e prezentă din păcate la majoritatea covârşitoare a tinerilor, indiferent de nivelul de pregătire, ceea ce consider că este extrem de grav; - sistemul de valori răsturnat, inexistenţa unor modele, saturatia fata de politicienii si asa zisele VIP-uri pot fi cauze ale acestor comportamnete care conduc spre o nefericire generalizată a românilor dupa 20 de ani de tranzitie. Exact lipsa de libertate economica, implicarea politica exagerata, au generat acesta situatie. Nu sunt lipsita de optimism, dar în virtutea realismului, cred ca si la indicatorul FNB suntem tot codasi la nivel european. Un an nou mai linistit, daca nu e inca posibil sa fie si mai fericit, pentru toti romanii din Romania noastra, nu a lor!
Fericirea, un concept subiectiv
Fericirea este ceva subiectiv, iar factorii care o produc depind nu doar de la individ la individ, ci si de la grup la grup. Cautarea fericirii are mai multe dimensiuni, iar indicii calculati nu pot sa masoare decat averea materiala a individului. Pentru fericirea sufleteasca nu s-au inventat insa astfel de indici. Exista, de exemplu societati considerate "primitive" de catre unii dintre cei care traiesc in tarile cu civilizatie moderna. In multe dintre aceste societati oamenii poseda foarte putine obiecte fizice (masina, telefon, casa luxoasa), si totusi sunt in mod vizibil mai fericiti decat noi, pentru ca nici nu viseaza la altfel de obiecte. In contrast, exista semeni de-ai nostri care devin brusc nefericiti cand afla ca vecinul si-a luat o casa mai mare, o masina mai scumpa sau si-a facut vacanta intr-o locatie exotica. De putine ori acestia iau in calcul armonia relatiilor de familie, prietenii sau chiar lipsa grijilor generate de datoriile impovaratoare. Cu alte cuvinte, omul tinde sa asocieze iremediabil fericirea cu conceptul de a avea, indiferent daca are sau nu nevoie de bunul respectiv. Exista insa si termeni absoluti in ecuatia fericirii - libertatea, sanatatea, linistea sufleteasca. Indiferent cate bunuri ar detine, un individ nu va fi niciodata cu adevarat fericit in absenta acestor lucruri. Daca sanatatea si linistea sufleteasca tin oarecum de hazard, libertatea este direct afectata de actiunile individului si de regulile societatii. Atunci cand societatea impune reguli care limiteaza libertatea individului, acesta va fi nefericit. Libertatea este iremediabil legata de dreptul la proprietate exercitat de individ asupra propriei persoane, a ideilor si a bunurilor fizice care ii apartin. Atata timp cat societatea incalca dreptul la proprietate al individului, aceasta ii incalca libertatea. Asa cum regimurile totalitare incalca dreptul la proprietate asupra propriei persoane si ideilor, un regim aparent democratic, dar care impune o fiscalitate apasatoare va priva individul de dreptul deplin de proprietate asupra bunurilor sale fizice, prin confiscarea arbitrara a unei proportii din acestea (impozitul pe venit) - aceasta este "mizeria taxarii" mentionata in articol. Socialistii fac o greseala fundamentala, crezand ca egalizarea fortata a veniturilor ii va face pe oameni mai fericiti. Defapt ea ii va face nefericiti tocmai pe aceia care produc mai mult, mai eficient. Acestia se vad deposedati de bunurile pentru care au muncit din greu, in defavoarea celor care muncesc putin, ineficient, sau chiar refuza sa munceasca. Ceea ce multi ignora este faptul ca o astfel de politica nu loveste in clasa bogata, ci tocmai in clasa de mijloc, ce trebuie sa fie motorul unei economii sanatoase. Pe termen lung, aceasta va fi saracita sistematic, slabind ecomomia prin concentrarea bogatiei tocmai in mainile celor care sunt deja bogati si au capacitatea de a controla sistemul politic. Este oare surprinzator ca Marx a mostenit o avere importanta, si nu a muncit nici macar o zi in viata lui? Dupa parerea mea o societate cu un nivel ridicat al fericirii poate identificata considerand urmatoarele aspecte: 1)clasa de mijloc importanta numeric, ce detine majoritatea bogatiei prezente in societatea respectiva; 2)nivel redus de taxare, fara cresteri progresive 3)o stare de sanatate generala buna a populatiei respective, cu o speranta de viata activa ridicata 4)nivel ridicat de libertate politica, libertatea cuvantului si libertatea presei 5)nivel mediu de educatie ridicat, deci o forta de munca bine pregatita si productiva O astfel de societate poate aparea doar ca rezultat al unei politici liberale, socialismul nu face decat sa o distruga. Dupa cum stie toata lumea, Europa de Vest este plina de state a caror politica are orientare vadit socialista, Franta fiind una din exponentele de vaza ale "nannie state". Din pacate Statele Unite s-au inscris in ultima vreme pe un curs asemanator, si platesc deja pretul pentru aceasta decizie.
Alex,
Foarte frumoasa corelarea fericirii cu libertatea si proprietatea. As mentiona totusi (sunt convins ca vei posta un comentariu explicativ in acest sens), ca aspectele 3 si 5 pot intra in contradictie cu 1 si 2 atata vreme cat primele devin tinte ale actiunilor statului. Politicile liberale la care faci referire pot intra in contradictie cu aceste obiective atata vreme cat clamarea lor ascunde, de fapt, redistribuirea. Eu as spune mai degraba, pentru a fi mai clar, ca extinderea libertatii economice in aceste domenii (sanatate, educatie) poate conduce catre obiectivele mentionate. Felicitari si asteptam in continuare comentarii cel putin la fel de pertinente.
Nu vad nicio contradictie, ci mai degraba o dependenta
Punctele 1) si 2) sunt absolut necesare pentru ca puntele 3) si 5) sa fie indeplinite in mod constant. Daca statul este unul socialist, ele vor fi indeplinite pentru o perioada de timp, dupa care degenerarea societatii va duce atat la prabusirea starii de sanatate si implicit a capacitatii de munca, cat si la reducerea standardelor in educatie pentru ca in societatea socialista multilateral dezvoltata toata lumea trebuie sa termine 12 clase, indiferent cat de putin inzestrat/dornic este. In acest caz plafonarea nu se poate face decat intr-un singur sens, adica in jos, datorita faptului ca nu toti sunt nascuti egali. Unii pot fi mai putin inzestrati pentru studiu, insa pot avea abilitati practice mult superioare oricarui "tocilar".
Multi cred ca scaderea standardelor in invatamantul romanesc a inceput dupa revolutie. Complet gresit! Ceea ce a dus la degradarea sistemului a fost impunerea obligativitatii unui numar mai indelungat de ani de studiu, implementata in ultimii ani ai regimului Ceausescu. Greseala a fost repetata si in anii din urma, consecintele fiind la fel de nefaste. Atata timp cat omul face un lucru doar din obligatie, el nu va avea rezultate optime. In plus unii pot reusi mult mai bine chiar daca nu termina o facultate, sau chiar liceul. Pana la urma fiecare ar trebui sa fie complet liber sa-si aloce timpul cum crede de cuviinta. Interzicerea muncii sub 16 ani mi se pare cea mai mare prostie. Poate, muncind, respectivul va acumula o experienta practica mult mai folositoare decat incercand sa treaca clasa prin memorarea mecanica a unor cunostinte pe care le considera complet irelevante. O alta mare greseala pe care au facut-o cei care conduc destinele invatamantului din Romania este lipsa de consideratie catre invatamantului profesional. Probabil ei considera ca toata lumea trebuie sa fie "omul renasterii", dar nu isi dau seama ca o economie solida nu poate functiona in lipsa dulgherilor, instalatorilor, zidarilor, faiantarilor, sudorilor sau mecanicilor auto. Invatamantul privat a dat si el o mana de ajutor, cladind idealuri care pareau de neatins in urma cu cativa ani. Acum putini mai vor sa faca munca pe care ei au inceput s-o considere "de jos", pentru ca vor sa fie licentiati. Ma intreb ce va face in cativa ani un patron de santier naval care cautand sudori si fierari, va gasi doar licentiati in ... nimic. Aceste paradoxuri sunt rezultatul unui sistem centralist, in care deciziile se iau arbitrar.
In ciuda aparitiei de institutii particulare, piata ramane una nefunctionala, tocmai din cauza interventiei covarsitoare a statului. Singura solutie este descentralizarea sistemului de invatamant si privatizarea tuturor institutiilor care il compun. Finantate de la buget ar trebui sa fie cel mult primele 8 clase, apoi totul contra cost. Scolile asfel privatizate vor constitui baza crearii unei piete a muncii in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca vor trebui sa se adapteze unor cerinte obiective. Ele nu vor mai incarca nici bugetul de stat, oferind sa pregateasca legiuni intregi de "informaticieni". Daca scoala A pregateste mecanici iar scoala B sudori, elevii vor fi atrasi catre scoala care ofera specializarea cu cea mai mare cautare. Deasemenea, plata unei taxe ii va ajuta sa constientizeze valoare specializarii. Unii dintre ei vor fi stimulati sa se angajeze ca ucenici, atat pentru a acoperi costurile, cat si pentru a capata experienta practica. In prezent multi tineri pleaca cu ideea ca scoala nu e pretioasa, pentru ca nu-i asa, li se ofera pe gratis pana la un punct. Atunci ce motivatie vor mai avea ei ca sa invete? Ce motivatie va mai avea scoala sa ii pregateasca daca ei oricum nu vor sa invete? Si nu in ultimul rand - ce dorinta va mai avea patronul sa-i angajeze stiind raspunsul primelor doua intrebari?
Punctele 1 si 2 sunt strans legate de punctul 5 pentru ca un individ saracit si impovarat de taxe este putin probabil sa gaseasca resursele financiare pentru a-si trimite copilul la o scoala buna. In prezent scolile sunt finantate din taxele platite de populatie. Pana la urma de ce trebuie sa se risipeasca acesti bani pentru a-i invata pe niste elevi dezinteresate lucruri care sunt aproape inutile. De ce nu ar decide fiecare ce ar trebui sa invete copilul lui? Oare cine stie mai bine raspunsul la aceasta intrebare? Statul, sau copilul si parintele sau? Daca tot am vorbit pe larg despre scoala, voi continua cu sistemul de sanatate, care este deasemenea "calauzit" de interventia "binefacatoare" a statului.
Cunoaste cineva efectul "nobilelor" initiative cunoscute sub numele de "MEDICARE" si "MEDICAID", concretizate in USA la mijlocul anilor '60? Desigur, ar raspunde socialistii, - o ingrijire medicala mult mai buna pentru batrani si saraci! Adevarul este insa cu totul altul - calitatea ingrijirii medicale in aceasta tara a scazut considerabil, iar preturile au explodat practic. Chiar proceduri medicale simple ajung sa coste zeci de mii de dolari, astfel ca multi americani au ajuns sa plece in alte tari pentru a se opera. Localnicii au imbratisat oportunitatea si ofera acum la pachet sejururi de 5 stele, pretul total fiind mult mai redus decat al unei interventii similare in USA, iar calitatea - cel putin la fel de buna. Datorita cresterii preturilor saracii, in loc sa fie ajutati, au fost pusi in situatia de a nu-si mai permite practic nici asistenta medicala de baza. Fenomentul exploziei preturilor este usor de explicat, prin analogia cu orice forma de inflatie - injectarea arbitarara de resurse banesti pe piata, prin subventionarea preferentiala a anumitor interventii medicale. In mod previzibil interventiile cele mai simple (nasterea, operatia de apendicita) - pe care le sufera toata lumea, dar si cele destinate preponderent batranilor (inlocuirea de sold, asistenta dementei senile) au cunoscut cele mai mari cresteri de preturi. Costurile au fost suportate de la buget, iar in prezent sistemul este nesustentabil pentru ca au crescut atat numarul de batrani (datorita avansului medicinei) cat si numarul de saraci (datorita avansului socialismului). Situatia pe termen scurt este dezastuasa, pentru ca "baby boomers" se apropie de 65 de ani, iar politicile de redistribuire a avutiei clasei de mijloc catre elita financiara (bailout) creaza un numar mare de saraci. In aceste conditii, cel mai de seama exponent al comunismului din lumea noua (uitasem de Castro si Chavez?) propune nici mai mult nici mai putin decat reformarea sistemului de sanatate in sensul asigurarii tutuoror cetatenilor (din ce bani?).
Se creeaza astfel premisele unei noi bule speculative, cea a serviciilor medicale. Salariile din acest domeniu sunt deja in crestere sustinuta (parca-ar fi preturile la case acum cativa ani). Ca in orice joc in care arbitrul (statul) este partinitor, trebuie sa existe invinsi (cetatenii de rand) si invingatori. Acestia din urma sunt firmele de asigurari medicale, spitalele, dar mai ales industria farmaceutica. Dupa parerea mea aceasta din urma este una dintre cele mai patate industrii, pentru ca de multe ori vand sub forma de medicamente pastile placebo, sau chiar otravuri periculoase, totul sub privirile ingaduitoare ale organismelor de reglementare (regulation failure), pe banii spoliati de catre stat de la proprii cetateni. In ultimii ani au existat cateva cazuri celebre in care firmele respective au fost obligate la plata unor daune de miloane de dolari, catre cei pe care i-au nenorocit, o nimica toata in comparatie cu profiturile exorbitante pe care le-au realizat.
Fara interventia statului problemele enumerate mai sus fie nu ar fi aparut niciodata, fie, daca ar fi aparut, ar fi fost solutionate promt de catre mecanismele pietei. Ce s-ar intampla daca un producator de medicamente s-ar gandi brusc sa scumpeasca un produs de 2 ori? Acum sa presupunem ca n-ar exista nici bani de "compensate". Ar mai putea vinde produsul respectiv atata timp cat n-ar exista un produs similar pe piata. Dar daca si restul producatorilor vor face la fel (cartel)? Oamenii probabil ar plati cat ar plati, ca apoi sa-si dea obstescull sfarsit, nemaiavand bani. Dar cine ar vrea sa piarda clienti in acest mod. Solutia cea mai la indemana e sa obligi statul "caritabil" sa le plateasca medicamentele indiferent de cost, pe spinarea tuturor, acum si chiar in viitor...
Daca tot am vorbit despre sistemul american, care inca functioneaza, despre sistemul din Romania nu se mai poate spune acelasi lucru. Aici aproape toate unitatile sunt de stat, exista o singura casa de asigurari (evident, de stat) iar drept rezultat omul, care si-a platit contributiile este obligat de multe ori sa plateasca integral costurile asociate ingrijirii medicale. Sumele care ar trebui sa fie folosite pentru ingrijirea sa nu sunt deloc de neglijat, reprezentand suma contributiilor platite de asigurat (angajat sau/si angajator) care casa de asigurari. Problema este ca banii sunt administrati ineficient, iar o parte importanta se fura efectiv, prin achizitionarea de echipamente, consumabile si alte lucruri necesare la preturi mult peste pretul pietei, de la diferite firme fantoma. Daca un spital ar fi particular ar face asta? Dar daca cel care face achizitiile ar primi comisioane in schimb, ce ar pati? El ar fi aproape intotdeauna descoperit, pentru ca pierderea va fi imeiat detectata. Cu cat o organizatie este mai mica, sansa de a aparea coruptia este si ea mai mica. Deasemenea, organizatiile cele mai mari au cele mai mari riscuri de a adaposti coruptie (Enron, GS, Citibank etc.), deci ineficienta si coruptia nu sunt strict apanajele statului, ci ale oricarei organizatii foarte mari.
In consecinta singura solutie de a readuce eficienta si sustentabilitatea (3,5) pe termen lung a unui sistem este descentralizarea (2,4) si diversificarea(1). Vedeti vreo contradictie in afirmatiile mele?
Publicaţi un comentariu nou