Reforme economice reale pentru Haiti
Richard M. Ebeling
Romanian translation by Anda-Cristina Radu
Ecranele televizoarelor noastre sunt pline de acele imagini tragice ale dezastrului şi suferințelor umane cauzate de cutremurul care a lovit ţara caraibiană Haiti. Guverne şi agenţii de ajutorare private şi-au unit eforturile pentru a asigura asistenţă supravieţuitorilor acestui dezastru natural, care s-a soldat cu un bilanţ al victimelor de până la 100.000 de persoane, conform primelor declaraţii locale. Agenţiile de caritate private au demonstrat, de-a lungul timpului, un grad mai mare de flexibilitate, creativitate şi adaptabilitate în tratarea acestui tip de urgenţe decât chiar guvernele, în contextul împrejurărilor zonelor afectate.
Dar, pe lângă toate acestea, guvernele – oricât de bine intenţionat şi de folositor ar putea fi sprijinul lor pentru victimele acestor dezastre – de cele mai multe ori încep să aibă „gânduri măreţe” cu privire la nevoia şi oportunitatea unei mâini de ajutor politic permanent pentru ţara afectată.
Voci de acest gen încep să apară din partea fostului preşedinte Bill Clinton, care momentan se află în calitate de trimis special ONU în Haiti. În pagina de opinii a The Washington Post din 14 ianuarie, Clinton scria despre „Ce am putea face pentru a ajuta Haiti, acum şi mai departe”. El face un apel către un efort comun al „guvernelor, sectorului de afaceri şi cetăţenilor privaţi” pentru a reconstrui şi pentru a sprijini Haiti în direcţia unei viitoare creşteri economice şi a prosperităţii.
Ni s-a reamintit faptul că Haiti este cea mai săracă ţară din emisfera vestică. În timpul ce, în ultimii zeci de ani, multe alte ţări din regiuni mai puţin subdezvoltate ale lumii au luptat cu succes împotriva sărăciei, Haiti a continuat să stagneze cu o rată a şomajului de 50% din totalul forţei de muncă şi cu 80% din populaţie care, înainte de cutremur, trăia sub pragul de sărăcie. În timpul ce tot mai multe ţări devin industrializate şi mai diversificate din punct de vedere economic, peste 65 de procente din cetăţenii haitieni încă mai depind de o cultivare slab productivă a pământului în asigurarea nivelului lor de trai sărăcăcios.
Guvernul, nu numai de câteva decenii ci de mai bine de două secole, este notoriu ca fiind corupt, brutal şi tiranic. Dacă există vreun exemplu pentru noţiunea lui Frédéric Bastiat de „jaf legalizat”, prin care puterile guvernului se aplică pentru a fura averea unora în beneficiul celor care sunt bine conectaţi politic, atunci acesta este Haiti cu întreaga sa istorie nefericită.
Miliardele de dolari ale contribuabililor din Statele Unite şi din multe alte ţări au plecat către o imensă capcană a guvernului, care a căptuşit buzunarele conducătorilor politici din Haiti şi a prietenilor lor apropiaţi. Iar acum, Preşedintele Obama a anunţat că plătitorii de taxe americani vor trimite către Haiti încă 100 de milioane de dolari pe parcursul lunilor şi anilor următori. Din păcate, nu a fost înregistrată nici o îmbunătăţire durabilă a regretabilelor condiţii de viaţă ale cetăţenilor haitieni, prin această redistribuire politică generoasă.
Pentru o îmbunătăţire pe termen lung, Haiti are nevoie de ceea ce Adam Smith numea, în „Avuţia Naţiunilor”, „sistemul libertăţii naturale”:
1. Definirea şi asigurarea, pentru toţi cetăţenii, a drepturilor de proprietate privată, recunoscute şi aplicate de către poliţie şi sistemul legislativ.
2. Asigurarea şi respectarea drepturilor civile ce includ libertatea de expresie, a presei şi de asociere – cu libertatea de asociere incluzând dreptul fiecărui individ de a-şi deschide şi a administra activităţi comerciale, şi să concureze paşnic în orice tip de companie în lipsa vreunor reglementări guvernamentale restrictive, licenţe sau controale.
3. Activităţile guvernamentale mult limitate la acele funcţii de bază, însă esenţiale, precum recunoaşterea şi protejarea dreptului fiecărui individ la viaţă, libertate şi proprietate dobândită în mod cinstit.
4. Taxe scăzute, transparente şi predictibile care să finanţeze acele activităţi guvernamentale limitate, fără vreun fel de subiectivism fiscal în detrimentul economisirii, investirii sau formării de capital, care reprezintă ingredientele necesare ridicării sustenabile a standardului de viaţă în viitor.
5. Un sistem monetar stabil şi non-inflaţionist.
6. Libertatea comercială, fără aplicarea de taxe vamale, cote, sau alte reglementări restricţionare pentru importuri sau exporturi. Este nevoie şi de o atitudine pozitivă către investiţiile străine în economie haitiană.
7. Fără politici îndreptate împotriva business-ului sau antreprenoriatului de succes, din moment ce companiile private şi oamenii de afaceri creativi şi care îşi asumă riscuri reprezintă „motoarele umane” de creştere, inovaţie şi coordonare competitivă a economiei în orice societate.
În timp ce asemenea politici pot fi puternic recomandate cetăţenilor haitieni şi celor care fac parte din Guvernul haitian, adevărul este că aceste reforme trebuie înţelese, dorite şi în final implementate de către haitieni înşişi. Ele nu pot fi impuse cu succes unei ţări lipsite de noroc de către nicio elită luminată din Statele Unite sau de oriunde altundeva.
Toate schimbările reale şi pe termen lung trebuie sa pornească de la indivizii înșiși şi, prin ei, pentru ţara lor ca un întreg.
Ceea ce haitienii nu au nevoie şi nici nu îi va ajuta, sunt oamenii dinăuntrul şi din afara guvernelor din alte părţi ale lumii, care să recomande şi să consolideze toate atitudinile, ideile şi politicile care nu a făcut decât să menţină sărăcia în Haiti.
În afacerile internaţionale, politicienii şi diplomaţii vorbesc tot timpul de importanţa de a nu trimite „mesaje greşite” altor naţiuni şi guverne prin concesiile reciproce ale relaţiilor globale. Propuneri precum cea a fostului Preşedinte Clinton reprezintă un astfel de semnal greşit către o naţiune care are nevoie de orice acte de filantropie binevoitoare, individuale şi voluntare care se pot aduna în momentul unei mari tragedii umane.
Cetăţenii haitieni au nevoie de nişte „semnale corecte” despre cum este posibilă, din acest dezastru, o revenire care să pună pietrele de temelie pentru o economie haitiană nouă şi prosperă. Dar aceste semnale nu trebuie să fie idei pentru politici cu mai multe intervenţii guvernamentale eşuate de acelaşi fel, controale sau redistribuiri coercitive, fie între haitieni sau din partea restului lumii către Haiti.
Ceea ce cetăţenii haitieni au nevoie sunt libertatea individuală şi asigurarea drepturilor de proprietate privată într-o piaţă deschisă şi liberă, care să poată recurge la potenţialul creativ al oamenilor înşişi. Nici un birocrat sau politician din Washington, DC sau din capitala haitiană Port-au-Prince nu posedă nici măcar o fracţiune din cunoștințele asupra ceea ce ar trebui să fie făcut – cum, unde sau când, şi pentru cine – acest fapt este cunoscut numai de către cele 10 milioane de haitieni înşişi.
Da, le poate fi folositoare orice asistenţă pe care oricine sau toate persoanele bine intenţionate pot alege să o asigure în acest moment, însă redresarea care ar putea începe „mâine” poate proveni numai prin eliberarea energiei creative şi a abilităţilor poporului haitian. Şi asta înseamnă că guvernul lor şi alte guverne trebuie să se dea la o parte şi să nu transforme o relansare bazată pe piaţă într-un proces mai dificil decât ar trebui să fie.
Richard Ebeling predă economia la Northwood University. El este fostul preşedinte al Fundaţiei pentru Educaţie Economică (FEE) şi cercetător adjunct al Institutului Ludwig von Mises.
solidaritatea guvernelor
Interesant acest articol, mai ales prin actualitatea apelurilor la solidaritate "pe bani publici", la care am asistat in ulima vreme. Sunt laudabile bineinteles initiativele private a a strange bani cu scopurile nobile ale intrajutorarii, insa cu adevarat primejdioasa este acreditarea ideii ca guvernele ar putea fi purtatoarele vreunui stindard al generozitatii. Pe banii altora, generozitatea devine floare la ureche.
Cateva mentiuni suplimentare
Haiti este, asa cum se stie, una dintre cele mai sarace tari din lume. Insa mai exista si alte lucruri care ar trebui mentionate, pentru a completa si nuanta imaginea despre aceasta tara, in fapt un stat esuat in adevaratul sens al cuvantului.
Jumatatea vestica a insulei Hispaniola, adica Haiti, este lipsita de resurse naturale, solul fiind foarte sarac. Daca la acest fapt se adauga si metodele primitive de cultivare, de tipul "slash'n burn", care au dus la o degradare suplimentara a solului, saracia cronica nu este deloc surprinzatoare
Una din principalele "activitati antreprenoriale" in Haiti este traficul de droguri, activitate derulata cu sprijinul direct al conducatorilor politici. Astfel, statul caraibian este una dintre placile turnante ale traficului de droguri dintre America de Sud si Statele Unite. Oare ajutorul (public sau privat) acordat guvernului haitian nu va ajunge sa finanteze chiar aceasta activitate, accentuand o problema care este deja extrem de grava, mai ales pentru americani, care sunt principalii donatori?
O alta problema este legata de istoria si de structura etnica si culturala a societatii in Haiti. Dupa cum se stie, Haiti a fost colonie franceza pana acum 200 de ani, cand, in urma rascoalei sclavilor, condusa de Toussaint L'Ouverture, a devenit stat independent. In cursul rascoalei, sclavii africani au masacrat nu numai populatia alba, dar si mare parte din cea creola, eliminand astfel conducerea politica, prezenta sau virtuala. Ceea ce a urmat a fost o lunga succesiune de anarhie si dictaturi sangeroase (ex. Papa Doc Duvalier), deseori sprijinite chiar de Statele Unite. Tocmai eliminarea clasei privilegiate, combinata cu interventia straina, reprezinta cauza principala a lipsei de coeziune in Haiti. Numeroase paralele istorice pot fi trasate intre Haiti si alte state, cea mai mare parte africane, unde eliminarea "stapanilor" nu numai ca nu a avut efectul cresterii bunastarii, ci al distrugerii sale. Uganda sub Idi Amin, Zimbabwe(Rodesia) sub Robert Mugabe sau chiar Africa de Sud sub Nelson Mandela si Tabo M'Beki au suferit crize economice si sociale profunde dupa alungarea antreprenorilor indieni in primul caz si respectiv al fermierilor si antreprenorilor albi - in celelalte doua cazuri.
Explicatia pentru aceste esecuri ale "conducerii locale" pare sa fie, in mod paradoxal, componenta etnica a acesteia. Multi "liberali de stanga" (a se citi marxisti) ar protesta vehement la enuntarea unei astfel de idei, tocmai pentru ca ea contrazice principiile internationalismului, care sta la baza doctrinei lor. Insa dincolo de "corectitudinea politica" vorbesc faptele. Poate cineva mentiona macar un guvernat de africani, care sa se afle pe locuri fruntase in alte statistici decat cele care trateaza rata natalitatii si a infectiei cu virusul HIV? In viitorul apropiat, s-ar putea ca aceste guverne sa aiba din ce in ce mai multe "sfori atasate", ceea ce nu e neaparat unu lucru rau pentru cetatenii lor.
Dupa parerea mea, donatiile catre Haiti, Somalia sau orice alt stat care se incadreaza in categoria "state esuate" nu numai ca nu este benefica, dar nu face altceva decat sa alimenteze coruptia, luptele pentru putere, si in final violenta armata in aceste tari. Cel mai bun lucru pe care celelalte state il pot face este non-interventia sau in cel mai rau caz containment-ul situatiilor de acest gen. Fiecare societate trebuie lasata sa isi gaseasca singur propriul fagas catre civilizatie si prosperitate
foreign-aid ca path-dependence :)
Aşa cum "redistribuirea internă" are şi menirea de a ţine sub prizonierat o categorie întreagă de clienţi financiari ai asistenţei statului, politicile foreign aid nu sunt circumscrise deloc vreunei alte cutume. Probabil că nici "donatorii" (adică politicienii Occidentului) nu mai cred, dacă au crezut vreodată, în efectul terapeutic al politicilor foreign aid. Acestea sunt, însă, un mijloc necesar pentru întreţinerea unui soi de hegemonie politică ce capturează elitele politice locale, adesea corupte, în schema "democratică" a puterilor occidentale.
Oricum, este o ironie a sorţii (etatiste) ca avuţia capitalistă - extrasă prin impozitare de la contribuabilul occidental - să alimenteze status-quo-ul politic local, corupţia şi "democratizarea" în transplant cu arma la umăr.
Nu stim însă sigur dacă - aşa cum spune Alex în comentariul precedent - "sforile ataşate" ajung să favorizeze cumva şi destinul cetăţenilor guvernelor respective. Studiile empirice par a demonstra cumva contrariul. Anume că doctrina asistenţei financiare externe introduce mai degrabă un path-dependence intr-ale subdezvoltării.
Sforile atasate
Prin "sfori atasate" nu inteleg neaparat asistenta financiara dezinteresata, ci mai degraba interese quasi-coloniale. Puterea care tine sforile va dori in mod evident liniste in teritoriile exploatate, pentru a nu tulbura activitatile economice din care isi extrage profitul. Aici este singurul beneficiu potential, dar nici acesta nu este de neglijat pentru localnici, avand in vedere istoria recenta.
"sforile coloniale"
Dincolo de toate păcatele colonialismului, trebuie să recunoastem că decolonizarea s-a "desăvărşit" în dezordine socială, destrămarea domniei legii prin corupţie şi inginerie socială din partea politicienilor locali. Ordinea sociala a colonialismului era ancorată, totusi, in anumite repere constitutionale si de drept, menite să alimenteze domnia legii.
Destrămarea colonialismului, la mijlocul secolului trecut, nu a insemnat afirmarea independentei politice in acelasi cadru al regulilor de drept. Destul de rapid, liderii politici locali au abandonat orice nuante constitutionale in favoarea unor regimuri militariste, adevarate junte militare sau militaro-civile.
In realitate, asa cum sugereaza si Alex, beneficiarii decolonizării nu au fost cetăţenii societăţilor respective, ci tocmai politicienii de profesie, care au acaparat dictatorial, fie treptat, fie spontan, întreaga sferă a puterii în societate.
Este elocvent exemplul Ghanei, în care Nkrumah a calcat in picioare domnia legii şi a instaurat propria dictatura militara.
De asemenea, în Congo, lovitura de stat militarizata a lui Mobutu a transformat tara intr-o feuda personala a acestuia si a familiei lui. Sub ocrotirea Occidentului, in anii 1980 Mobutu a devenit, după cum noteaza istoricii, unul dintre cei mai bogati oameni din lume.
In anii 1960, adică in deceniul independentei, majoritatea coloniilor africane experimentaseră loviturile de stat si razboaiele civile, multe dintre acestea sub obladuirea si/sau cu incurajarea din partea puterilor occidentale. Iar perpetuarea subdezvoltarii in fosta Africa coloniala isi are originile, cu siguranta, in acele vremuri, in institutionalizarea luptei (nedemocratice), militare, pentru puterea politica.
Exista libertate colectiva? Eu nu cred...
Desi "colonialismul" este prezentat in manualele de istorie ca o perioada neagra din istoria omenirii, tot istoria ne arata ca locuitorii din colonii au avut un nivel de trai superior perioadei ce a urmat independentei. "Colonialistii" pentru a extrage resursele naturale au investit in infrastructura , au construit cai ferate, au construit scoli pentru a instrui oamenii care aveau sa exploateze utilajele, spitatele pentru a se preveni si nu se extinde epidemiile in in rindul populatiei (si deci a muncitorilor instruiti), au construit hoteluri pentru intreprinzatori, etc. Ce s-a intimplat dupa dobindirea independentei? In multe situatii exploatatiile "au intrat in paragina", caile ferate au ruginit si au fost acoperite de vegetatie.
Dupa retragerea trupelor din fostele colonii, tarile au intrat intr-o perioada de razboaie si de prabusire economica ce si-a avut originea in razboaiele tribale anterioare colonizarii carora li s-a adaugat tehnica militara (si a rezultat reteta de succes masacrelor si catastrofelor umanitare). Daca nu ar fost fost colonizate poate ar fi evoluat singure catre societati pasnice, cine stie?
Oricum, ce vreau eu sa spun este ca prefer sa traiesc intr-o colonie a SUA decit intr-o tara independenta si suverana precum R.S.R. ( locuitorii din Puerto Rico au ales de bunavoie si nesiliti de nimeni sa ramina "colonie" a SUA).
Depinde de puterea coloniala
In contextul actual cred ca e necesara reconsiderarea colonialismului, tocmai pentru ca oamenii de rand au ajuns sa aiba o parere strict negativa fata de acest proces istoric. In primul rand conteaza natura puterii coloniale, dar si scopul colonizarii, precum si nivelul cultural, material si spiritual al colonistilor si al bastinasilor. Povestea colonizarii, europene sau de alta origine, este astfel diferita pentru fiecare colonie, tocmai datorita aspectelor enumerate anterior.
Decolonizarea a fost in marea parte a cazurilor un esec imediat pentru ca s-a facut in pripa, mai ales sub presiunea formatorilor de opinie "progresisti" (a se citi socialisti) si mai ales pentru ca tarile respective au adoptat, tocmai din aceasta cauza, modele de dezvoltare subscrise, macar formal, ideologiei marxist-leniniste. De multe ori socialismul s-a imbinat cu tribalismul, feudalismul, sclavagismul sau chiar cu capitalismul de cumetrie.
Adevarul este, ca pentru a conduce o tara este nevoie de oameni civilizati, educati, si mai ales cu experienta conducerii politice. Daca nu exista un grup reprezentativ din punct de vedere numeric si calitativ in cadrul unei societati, puterea va ajunge in mod invariabil in mainile banditilor si aventurierilor, care se vor transforma in dicatori sangerosi. Oare ce s-ar fi intamplat cu India dupa retragerea englezilor daca nu ar fi existat un Nehru, un Gandi, ca exponenti de seama ai unui grup numeros de localnici cu un inalt nivel intelectual?
Am mentionat anterior ca foarte important este si nivelul de civilizatie anterior colonizarii. India avea o civilizatie veche si foarte avansata cu mult inainte ca primii europeni sa infiinteze primele colonii. Existau deasemenea regate (state princiare) bine inchegate, a caror structura s-a pastrat chiar si sub dominatie britanica. In schimb, in africa subsahariana, cu mici exceptii (ex. imperiul Mali, Etiopia) statele nu se inchegasera inca, iar organizarea era predominant tribala. Patrunderea europenilor in interiorul continentului s-a facut in a doua jumatate a secolului XIX, deci perioada efectiva de colonizare a fost mai scurta de 100 de ani. Dupa retragerea pripita a acestora, autoritatile locale au fost aproape complet nepregatite sa guverneze. Dupa aproape 50 de ani, majoritatea statelor africane sunt inca state esuate, in ciuda volumului imens de ajutoare, trimise de multe ori chiar de catre fostele puteri coloniale, care sufera inca se pare de complexul "poverii omului alb".
Civilizatia si identitatea nationala nu pot fi adoptate peste noapte de catre un grup de indivizi divizati in triburi sau de feude, care mai au pe deasupra si un nivel cultural si intelectual extrem de scazut. Oricate eforturi s-ar face din exterior, un trib de vanatori-culegatori, pastori sau agricultori primitivi nu se poate transforma peste noapte intr-un grup de insi civilizati si cosmopoliti. Dintr-un asemenea grup nu se va putea ridica o clasa politica care sa conduca dupa principii moderne, ci tot dupa principii tribale sau cel mult feudale.
In final am o intrebare: A vazut cineva o tara prospera, condusa de negri?
principii politice moderne?
Sa inteleg, Alex, ca intrebarea ta trimite cumva la ideea imposibilitatii persoanelor de culoare de a promova si sustine civilizatia? E interesant de vazut, din aceasta perspectiva, care va fi traiectoria SUA, odata ce barierele "political corectness" au fost sparte prin primul presedinte de culoare din istoria americana.
Oricum, principiile feudale la care faci referire nu sunt, asa cum s-ar putea lesne intelege, cele mai potrivnice domniei legii si prosperitatii. In definitiv, poate libertatea e mai importanta decat prosperitatea... in sensul materialist al termenului.
Apropos, la ce principii politice moderne te referi?
Nu e vorba neaparat de rasa
Principala problema este defapt "saltul" brusc de la o forma de organizare sociala la alte, in care protagonistii devin, in mod paradoxal, atat victime cat si calai. Prin principii politice moderne inteleg in primul rand democratia liberala. Aceasta a fost rezultatul a sute de ani de evolutie politica, economica, sociala si tehnologica. Democratia nu este ceva copiabil, un fel de organizare politica instant, la care se adauga apa si se lasa la dospit peste noapte. In momentul in care se incearca crearea unei democratii peste structuri preexistente, de natura tribala sau feudala, rezultatele vor fi aproape intotdeauna negative. Aici nu este vorba de inferioritatea rasiala a persoanelor de culoare, ci la conceptele social-politice adanc inradacinate in educatia lor. Nu poti cere unui fost sef de trib sa ia parte la procesul democratic, pentru ca el cunoaste doar puterea absoluta. Deasemenea, oamenii nu cunosc decat aceasta putere - pentru ei conceptul de alternanta pasnica la putere este inca lipsit de sens.
Exemplul este valabil nu doar pentru continentul african, ci pentru toate "tarile" unde structura social-politica este de natura quasi-tribala. Congo, Ruanda, Afganistan, Iraq sau chiar Arabia Saudita sunt caracterizate de o astfel de structura. Oricat de mult ar incerca americanii sau europenii sa le "toarne pe gat" democratia locuitorilor simpli si clasei politice din aceste regiuni, vor avea parte doar de esecuri, pana cand concepele tribale/feudale nu vor fi date uitarii si inlocuite cu concepte moderne, nationale sau post-nationale.
Exemple de concepte apropiate de feudalism se intalnesc chiar si pe la noi. De multe ori singura diferenta intre dregatorii fanarioti si anumiti functionari publici este doar lipsa caftanului iar marii boieri de acum 200 de ani nu erau foarte diferiti de "baronii locali" contemporani. Patronajul si nepotismul mai mult sau mai putin vizibil guverneaza viata politica. La un nivel similar se afla si majoritatea tarilor latino-americane (mai putin Chile) precum si tarile asiatice emergente. Chiar si in China, sub un guvern socialist si cu o dezvoltare tehnologica fulminanta, structura social-politica este asemanatoare cu cea de la inceputul erei industriale in Europa. India este ceva mai avansata, dar pastreaza inca reminiscente feudale, dupa cum am mentionat anterior, in schimb Pakistanul este partial feudal si partial tribal.
In mod paradoxal, principala piedica in calea prosperitatii este insasi inertia conceptiilor care guverneaza societatea. Schimbarea nu se poate produce pana ce un grup suficient de numeros de cetateni ajunge sa impartaseasca idei liberale. Tinerii indieni educati in scolile englezesti sau cei romani, in cele frantuzesti si germane, in secolul al XIX-lea au fost catalizatorii schimbarii pentru sociteatea din care proveneau. Chiar si prin actiunea concertata a unor astfel de oameni, schimbarile dureaza generatii. In schimb o atitudine de impunere cu forta a valorilor liberale este lipsita de sens, chiar prin conceptie, si poate chiar anihila eforturile elitei locale. Singura cale de actiune eficienta este diseminarea informatiei prin educatie. Tocmai acest aspect a cauzat evolutiile divergente ale statelor dupa decolonizare.
In incheiere, as vrea sa spun ca "bariera culturala" a ramas intacta in Statele Unite. Obama a crescut intr-un mediu social liberal (cu accente marxiste) si nu in Compton, Bronx sau Memphis. Marele pericol pentru Statele Unite nu este ajungerea negrilor la putere (nu vad nicio problema in asta :)) ci alunecarea catre "statul bunastarii", concept imprumutat incepand cu anii '30 ai secolului trecut din Europa, si dezvoltat in mod accelerat incepand cu anii '60. Modelul economic si politic (extern) a evoluat continuu, cu alternante socialiste sau fasciste, in functie de culoarea politica a Presedintelui si Congresului. Aversiunea mea fata de Obama nu are nimic de-a face cu faptul ca e negru, ci cu faptul ca e "rosu" :)
Antreprenor in Haiti
Un articol foarte interesant aparut in TIME: http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,1983898,00.html
Post new comment