Sindicalismul - reţeta (noastră) secretă în Europa socială
Cosmin Marinescu
Cu câţiva ani în urmă, prima pagină a buletinelor de ştiri a fost ţinută de ample mişcări sindicale şi manifestaţii care aproape au paralizat oraşe-simbol. Am asistat, cuprinşi de îngrijorare şi uimire, la spectacolul terifiant pe care Europa l-a oferit lumii întregi. „Directiva Bolkestein”, împotriva căreia au scandat, luni de zile, zeci de mii de oamenii, părea că devine titlul unui film de groază care ameninţa cu detronarea favorurilor sociale ale statului bunăstării. În Franţa, intenţiile de flexibilizare a pieţei muncii au transformat Parisul într-o capitală sub asediu, prin care sindicatele au ajuns să colonizeze statul [1].
Când va fi scrisă istoria economică a Europei din ultima treime a secolului al XX-lea, atunci vom înţelege întreaga serie de bătălii pe care guvernele naţionale le-au declanşat împotriva realităţii economice, cu iluzia că victoria poate fi garantată de întruparea unei simple majorităţi electorale. În această perioadă, Europa a fost dominată de aranjamentul instituţional al statului bunăstării, ale cărui practici promiteau educaţie, sănătate, securitate, prosperitate, locuri de muncă, într-un cuvânt fericire pentru toată lumea. Pentru atingerea acestui ideal, guvernele naţionale au înţeles să crească cheltuielile guvernamentale până la peste 50 % din PIB [2].
Dincolo de creşterea cheltuielilor publice, maşinăria statului bunăstării a fost întărită de numeroase legislaţii protecţioniste, de la un sistem extrem de elaborat de „drepturi ale muncii”, până la un imens aparat administrativ în domeniul ajutoarelor şi asigurărilor sociale. Subordonarea aproape în totalitate a economicului de către politic a fost justificată, pe scară largă, prin intermediul următoarelor două motive.
Primul, ambalat în ieftine pastile electorale de tipul „Omul contează mai mult decât piaţa” sau „În democraţie, voturile decid, nu dolarii”, este bazat pe eroarea că omul, pe de o parte, şi piaţa şi dolarii, pe de altă parte, au interese potrivnice. Al doilea motiv, care a amplificat invadarea economiei de un noian de politici „welfare”, constă în convingerea nefastă că redistribuirea veniturilor de către guvern, prin impozitare şi politici de sprijin, este un act de „justiţie socială” şi datorie morală.
Aranjamentul instituţional denumit iniţial „statul bunăstării” a fost mai apoi redenumit, în numeroase declaraţii programatice ale UE, prin sintagma de „model european”. Această abilă manoperă lingvistică este menită să sublinieze opoziţia clară în care se situează aşa-numitul „model european” în comparaţie cu tradiţionalul „model anglo-saxon” sau, mai mult, cu rivalul său politic şi anume „modelul american”. În acest sens, suporterii construcţiei instituţionale a UE caută să acrediteze ideea că performanţa „modelului european” va fi cu atât mai evidentă, cu cât bunii europeni vor dezaproba mai mult modelul cultural de tip anglo-saxon.
În mod evident, este absurdă pretenţia că, în prezent, acest „model european” ar fi reprezentativ pentru toţi europenii. În mod esenţial, natura „modelului” este una franco-germană, a cărei sevă se extrage din socialismul francez de inspiraţie militară gaullistă, din social-democraţia germană şi din doctrina sindicalismului [3]. Astfel, modelului european îi este ataşat, aşa cum stă bine oricărei societăţi „raţional planificate”, un sistem propriu de valori culturale menite să ilustreze clar antipatia faţă de civilizaţia anglo-saxonă, ataşată încă unor valori liberale, însă tot mai discret.
Dincolo de realismul precar al politicilor statului bunăstării din UE, principalul obiectiv al „modelului” constă în dezvoltarea unei vaste scheme de securitate socială, care începe cu monopolul deplin al statului în domeniul educaţiei, continuă cu protejarea prin lege a locurilor de muncă, a concediilor cel mai bine plătite, a celei mai mici durate a muncii din câte au existat vreodată şi se încheie cu asigurările sociale pentru şomaj şi cu pensiile de stat.
Care sunt, însă, costurile economice ale acestei „generozităţi” sociale? În primul rând, trebuie înţeles faptul că „generozitatea” statului se înalţă pe impozitele mari care au însoţit dintotdeauna aranjamentul instituţional al statului bunăstării. Proliferarea mecanismelor redistributive şi fiscalitatea împovărătoare sunt sursele problemelor economice şi sociale pe care Europa le traversează în prezent.
„Armonia socială” este tot mai mult tulburată de fricțiuni... sociale, a căror sursă rezidă, în ultimă instanţă, în defectarea administrativă a mecanismelor pieţei muncii. În cei treizeci de ani de când „modelul social” a devenit un imperativ politic, şomajul a explodat de la o medie de 4% la peste 10% în Franţa şi la cca. 12% în Germania. Iar de la derapajul pieţei muncii (dacă ne este îngăduit să îi spunem „piaţă”) până la subminarea fundamentelor civilizaţiei, a „coeziunii sociale” (un alt concept prozaic drag planificatorilor UE) nu mai rămân decât foarte puţini paşi.
Morala este aceea că politicile sociale, tocmai cele menite să asigure coeziunea socială, sfârşesc prin a anula creşterea economică, implicit crearea de locuri de muncă, ceea ce explică şi gravele tensiuni de pe piaţa muncii din ţări precum Franţa şi Germania.
Mai mult decât atât, partizanii „modelului social european” demonstrează că nu înţeleg o logică economică elementată, atunci când susţin că şomajul în Europa este înalt tocmai deoarece modelul nu este suficient de „social”... ori „european”, ceea ce ar naşte o şi mai mare nevoie de „armonizare” europeană.
În realitate, şomajul este consecinţa unei pieţe a muncii anchilozată de propriile suprareglementări, de un protecţionism al locurilor de muncă contrar chiar principiului „libertăţii contractuale”, de o povară fiscală ce ruinează stimulentele activităţii antreprenoriale, de unde şi puţinătatea locurilor de muncă nou create.
Într-o economie dominată de sectorul public, cei treizeci de ani de politici economice socialiste au alterat stimulentele iniţiativei antreprenoriale şi au redus „clasa muncitoare” la o masă amorfă hrănită permanent prin legislaţii preferenţiale [4].
Statul modern al bunăstării introduce un soi de „paternalism” electoral în funcţionarea economiei. Aranjamentul instituţional etatist din Europa Continentală din ultimii treizeci de ani, în special din Germania, Franţa şi Italia, prin modelul economic „paternalist” promovat în aproape toate sferele vieţii sociale, este responsabil pentru criza instituţională şi pentru slabele performanţe economice ale Europei din ultima perioadă. Acest model economic explică, de altfel, şi amplele fricţiuni care domină în prezent funcţionarea pieţei muncii în UE. „Rigiditatea” pieţei muncii din UE, precum şi ratele înalte ale şomajului sunt responsabile, tot mai pregnant, de convulsiile sociale care contrazic flagrant pretenţiile de armonie şi coeziune socială ale modelului european.
Acest fenomen ilustrează perfect legea de fier a consecinţelor neintenţionate, cu aplicabilitate perfectă asupra politicilor statului bunăstării: analiza contrafactuală construită în termeni realişti, adică prin dezavuarea ipotezelor abstracte ale echilibrului general din teoria neoclasică, demonstrează că interferenţa guvernului cu piaţa naşte probleme mult mai grave decât eventualele neajunsuri, de multe ori inventate, ale mersului pieţei libere [5].
De fapt, „modelul social” al UE a făcut ca, pe piaţa muncii, negocierile economice reale practic să înceteze. Posesorii de forţă de muncă nu mai intră în relaţii contractuale cu întreprinzătorii, care îşi riscă finanţele în afaceri, ci mai degrabă cu guvernul şi sindicatele, care definesc în „negocierile colective” condiţiile în care întreprinzătorii trebuie să angajeze forţă de muncă. Astfel, oamenii de afaceri sunt într-o măsură tot mai mică proprietari ai capitalurilor expuse în afaceri, de vreme ce condiţiile de angajare exprimă orice alte negocieri, sindicale ori politice, mai puţin pe cele dintre patron şi salariaţii acestuia.
Logica economică şi juridică derivată din principiul proprietăţii private ridică dificultăţi insurmontabile în a înţelege, din punct de vedere ştiinţific, semnificaţia instituţiei formalizate a „contractului colectiv de muncă”. Cum putem extinde prin atributul de „colectiv” semnificaţia economică şi juridică a instituţiei fundamentale a „contractului”? Din punct de vedere economic, contractul semnifică un acord cu privire la utilizarea ori schimbul unor drepturi de proprietate privată. Tocmai natura privată, individuală, a acestui aranjament legal consfinţeşte valoarea juridică a contractului. În cazul contractului colectiv, părţile acestuia (sindicatele, guvernul, patronatele) sunt degrevate de responsabilităţile şi, comparativ, de sancţiunile juridice izvorâte din manifestarea proprietăţii private. Nici guvernul, nici sindicatele nu sunt proprietarii resurselor a căror alocare o stabilesc, prin aşa-numitele „negocieri colective”. În ultimă instanţă, întreprinzătorii – nu neapărat organizaţia formală a patronatului – sunt cei care „plătesc” privilegiile sociale pe care negocierea „colectivă” (a se citi „populistă”) le consfiinţeşte în diverse acte de lege, care modifică arbitrar alocarea resurselor şi, deci, redistribuie artificial drepturile de proprietate în societate.
Confruntate însă cu posibilitatea deplasării capitalurilor în mediile de afaceri mai permisive şi deci, cu pierderea de locuri de muncă, sindicatele au purces, uneori în urma iniţierii unor ample presiuni publice şi politice, la reducerea informală a unor pretenţii din „contractele colective”, cel puţin cu privire la durata săptămânii de lucru şi la salariile debutanţilor [6]. Potrivit unor estimări ale asociaţiilor industriale, între 50 şi 70% din întreprinderile cu mai puţin de 500 de salariaţi au concretizat asemenea acorduri informale. Existenţa acestora, care ameninţă să detroneze monopolul sindicatelor asupra politicilor de pe piaţa muncii, nu denotă altceva decât disjuncţia imensă între discursul politic ce stă la baza „modelului social” al UE şi legităţile realităţii economice.
După dezordinea socială din suburbiile Parisului din noiembrie 2005, racilele unui sistem educaţional deficitar pot fi ilustrate, tragicomic, nu de o anecdotă apocrifă, ci de o poveste adevărată. În condiţiile unui şomaj în rândul tinerilor de 25% (şi care atinge chiar 50% în unele suburbii), prim-ministrul Villepin a anunţat că tinerilor peste 14 ani li se va permite să îşi înceapă ucenicia în diverse domenii, fără a mai fi obligaţi să frecventeze şcoala până ating vârsta de 16 ani. O asemenea intenţie a fost însoţită de proteste vehemente, atât din partea partidelor de stânga şi sindicatelor din sistemul educaţional, pe motiv de alterare a egalităţii de şanse în societate, cât şi – paradoxal – din partea angajatorilor. Aceştia din urmă, pe de altă parte, blamează incapacitatea statului francez de a oferi tinerilor o educaţie pragmatică [7], în consonanţă cu exigenţele unei pieţe a muncii tot mai concurenţiale [8]. Răspunsul guvernului francez la rigidităţile ce domină piaţa muncii din UE a constat în mult discutatul CPE (contractul primului loc de muncă pentru tineri), care viza amendarea legislaţiei muncii prin permisiunea acordată angajatorilor de a-i concedia, în primii doi ani de activitate, pe salariaţii sub 25 de ani (care nu au mai avut un loc de muncă), fără o justificare specifică, însă cu o anumită compensaţie financiară [9].
Se arată că, dacă tânărul angajat nu este concediat în primii doi ani, atunci acesta va câştiga mai multă experienţă şi va deveni, în consecinţă, mult mai „valoros” în continuare, pe piaţa muncii. În orice caz, doi ani petrecuţi într-un loc de muncă nesigur reprezintă o alternativă mai bună decât şomajul. Însă o asemenea decizie a atras, în Franţa, valuri de proteste: 68% dintre francezi s-au declarat a fi împotriva unei asemenea măsuri, în ciuda faptului că logica unei asemenea politici era tocmai aceea de deblocare a inerţiei pieţei muncii.
Aceasta nu demonstrează doar faptul că mai mult de 68% dintre francezi nu sunt economişti. Nu este un mister pentru teoria economică faptul că 68% din forţa de muncă franceză preferă locurile de muncă sigure, permanente, în comparaţie cu cele mai puţin sigure şi flexibile. O asemenea preferinţă este explicabilă, mai ales într-o ţară în care o pondere covârşitoare a populaţiei beneficiază de locuri de muncă relativ sigure, în special în domeniul administraţiei guvernamentale şi al serviciilor publice.
Iar şomajul pare a fi cu atât mai ridicat cu cât „modelul social” este mai protecţionist pe piaţa muncii, mai generos în ajutoare sociale şi legislaţie preferenţială. De asemenea, obsesia egalităţii de şanse şi de tratament îngreunează tot mai mult „flexibilizarea” pieţei muncii [10].
Teoria economică demonstrează că şomajul este rezultatul existenţei pe piaţa muncii a unui salariu mai ridicat decât nivelul de „echilibru”, cel care ar asigura egalitatea între cererea şi oferta de muncă. Pe piaţa liberă, salariul tinde spre acel nivel la care toţi cei dornici să muncească îşi pot găsi un loc de muncă. Concluzia de manual ar fi aceea că pe o piaţă a muncii liberă nu poate exista decât şomajul voluntar. Existenţa presiunilor guvernamentale şi sindicale menite să conducă salariile la un nivel superior celui al pieţei determină apariţia şomajului instituţional [11].
Dacă guvernul sau sindicatele reuşesc impunerea unor salarii superioare celor pe care le-ar fixa piaţa liberă, atunci oferta de muncă va depăşi cererea, diferenţă care semnifică mărimea şomajului. În timp ce pe piaţa muncii predomină tendinţa de dispariţie a şomajului voluntar, şomajul instituţional nu poate dispărea decât atunci când vor dispărea toate restricţiile artificiale din calea libertăţii contractuale. În prezent, prin sporirea intervenţiei guvernamentale şi a suportului legislativ acordat sindicatelor, şomajul a devenit practic un fenomen de masă permanent.
Dar cum pot fi explicate privilegiile pe care sindicatele le-au acumulat, de-a lungul timpului, conform formulei „dreptului odată dobândit”? Un răspuns realist este dedus din analiza aranjamentului legislativ pe care se întemeiază, în UE, statul bunăstării. Elocventă este, în acest sens, filozofia proiectului de constituţie europeană în materie de drepturi.
Există o diferenţă fundamentală între Constituţia Americană şi proiectul de constituţie al UE în ceea ce priveşte concepţia asupra „drepturilor”. Dacă „Bill of Rights” din Constituţia SUA este o listă de drepturi individuale împotriva statului şi a puterii coercitive a acestuia, „Charter of Fundamental Rights” din proiectul european constă într-o lungă listă de drepturi la serviciile monopolizate de către stat, cum ar fi dreptul la educaţie, la sănătate, dreptul la securitate şi asistenţă socială, dreptul la muncă etc. Constituţia SUA este construită, în mare parte, pe filozofia „dreptului de...” (proprietate), de vreme ce, în ultimă instanţă, filozofia dreptului natural a lui John Locke demonstrează că drepturile omului nu pot fi concepute decât ca drepturi de proprietate. În schimb, în proiectul european de constituţie avem de-a face cu „drepturi la...”, concepţie ce implică tocmai subminarea adevăratelor drepturi ale individului, prin extinderea puterii politice şi a autorităţii statului asupra vieţii individului.
Prin sacrificarea principiilor fundamentale ale dreptului, autorii proiectului de tratat constituţional au încărcat până la refuz barca drepturilor sociale, cu nimic altceva decât privilegii ce diluează – înspre roşu socialist – noţiunile de contract şi de responsabilitate individuală, în favoarea proliferării unui regim colectivist de tip sindical.
[1] Iată cum au fost reflectate în presa internaţională violentele mişcări de protest din Paris, care au ţinut săptămâni întregi prima pagină a agenţiilor de ştiri: „Străzile din jurul Esplanadei Invalizilor sunt blocate. Primii peste care dai sunt poliţiştii din grupările CRS (Compania Republicană de Securitate), blindaţi din cap până în picioare şi cu un aer de Robocop. Poliţiştii sunt masaţi pe trotuare, împiedicând trecerea, în timp ce pe şosea se încolonează maşinile blindate, salvările şi echipajele pompierilor. Sunt mai multe baraje succesive, deşi manifestaţia abia ajunge în zonă. Prinşi în dispozitiv, câţiva curioşi şi un număr impresionant de jurnalişti de toate naţionalităţile. Pentru moment, poliţiştii sunt împietriţi în dispozitiv. Încet, încet, dinspre Esplanada încep să se scurgă adolescenţi cu feţele pictate sau cu etichete agăţate de haine: "- rève générale" (cu un "g" care lipseşte simbolic), "Contract Pubelle Emboche" (contract de muncă gunoi) sau "Vend jeune jetable" (vând tânăr de unică folosinţă)” (Ziua, 25 martie, 2006).
[2] Anul trecut, ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB a atins 53,6% în Franţa, ceea ce a atras promisiuni solemne din partea puterii politice de a controla efectiv cheltuielile publice în următorii ani, astfel încât ponderea acestora să scadă la... (sic!) 51% până în anul 2010.
[3] Este binecunoscută tradiţia sindicală din Europa, care a surclasat dintotdeauna sindicalismul de peste ocean, alterat fiind de „spiritul” capitalist ce a animat dezvoltarea iniţială a economiei americane. Dacă socialismul viza instaurarea proprietăţii colective (de stat) asupra mijloacelor de producţie, sindicalismul (ca doctrină şi tactică revoluţionară de socializare) avea ca deziderat fundamental abolirea separării muncitorilor de mijloacele de producţie, prin împroprietărirea acestora cu mijloacele de producţie pe care le utilizează şi anihilarea (funcţiilor) întreprinzătorului-capitalist (vezi Mises, 1966, cap. XXXIII).
[4] De exemplu, Anthony de Jasay (2006) pune în evidenţă modul în care beneficiază posesorii forţei de muncă de „modelul social”, în comparaţie cu cei care rămân expuşi „capriciilor” pieţei. Când, în urmă cu câţiva ani, compania Toyota a înfiinţat o divizie a producţiei de automobile în regiunea industrială din nordul Franţei, preşedintele Toyota şi-a exprimat satisfacţia pentru alegerea acestei locaţii şi nu a Marii Britanii, deoarece „muncitorii englezi îşi pot permite să răspundă obraznic, în timp ce francezii nu”.
[5] Mai mult decât atât, atunci când guvernele pretind că piaţa „nu funcţionează”, nici nu există un interes al acestora pentru ca piaţa să funcţioneze. În realitate, guvernele sunt în permanenţă în căutare de noi şi noi oportunităţi de intervenţie în economie, acestea fiind evenimentele prin care oamenii politici şi birocraţia guvernamentală îşi justifică raţiunea de a exista. Şi cu cât guvernul ocupă o poziţie mai solidă în economie, cu atât sunt mai mari resursele pe care acesta pretinde că „trebuie” să le manipuleze. În această privinţă, teoria alegerii publice furnizează o concluzie fără echivoc: statul nu este o construcţie divină, dotată cu darul infailibilităţii, ci o organizaţie umană, în cadrul căreia deciziile sunt adoptate de oameni politici şi de birocraţi care nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alţii, deoarece şi ei sunt sensibili la interesele lor, materiale sau profesionale (Marinescu, 2005: 108-38).
[6] În anul 2000, costurile cu munca în Germania erau cu cca. 25% mai înalte decât cele din Franţa. Însă, în anul 2005, această diferenţă aproape că a dispărut. Conformarea la realităţile economice a fost înţeleasă mult mai bine în Germania, unde şomajul a început să scadă, decât în Franţa ori Italia, ţări în care forţa de muncă şi partidele de stânga consideră „inacceptabilă” reevaluarea oricărui „drept” (sindical) deja câştigat.
[7] Eşecul educaţiei universale „antielitiste” nu ţine, însă, de incapacitatea organizatorică a birocraţiei educaţionale a statului francez, ci este consecinţa firească, mai apropiată ori mai îndepărtată, a oricărui sistem educaţional monopolizat de stat (a se vedea Murray Rothbard, Education, în idem, For a New Liberty. The Libertarian Manifesto, ediţie revizuită, Fox & Wilkes San Francisco, 1994, pp. 119-141, www.misesromania.org /articole/rothbard/edu.htm#loc). În Europa, sistemul educaţional de stat face ca numeroşi absolvenţi de liceu să îngroaşe rândurile studenţilor – în domenii precum psihologie, sociologie, drept şi arte – şi să devină apoi „şomeri cu diplomă”, forţaţi să trăiască din generozitatea socială a statului – marca aproape a oricărui sistem educaţional proiectat de stat pe criteriile „educaţiei de masă”. În acelaşi timp, pe piaţa muncii există grave penurii în anumite domenii, considerate probabil mult prea puţin demne de „societatea cunoaşterii”: mecanici, grădinari, instalatori, electricieni, zidari, tâmplari etc.
[8] În Franţa, şomajul în rândul tinerilor sub 25 de ani este de 23%, în comparaţie cu o medie europeană de sub 10 procente. Legislaţia franceză din domeniul muncii este una dintre cele mai elaborate (a se citi detaliate, stufoase) din întreaga lume. În prezent, legislaţia franceză a muncii numără peste 2600 de pagini şi asta încă nu este totul. Atributul definitoriu al aranjamentului instituţional din domeniul muncii este protecţionismul locurilor de muncă, ceea ce face aproape insurmontabilă concedierea unora dintre salariaţi. Legislaţia actuală permite concedierea salariaţilor doar pentru ca firma să îşi diminueze pierderile, pentru a-şi asigura supravieţuirea, nu însă şi ca mijloc de amplificare a profitului ori de prevenire a unor eventuale pierderi. În aceste condiţii, întreprinzătorii devin reticenţi în a angaja pe oricine, persoane mai puţin calificate sau tineri fără experienţă în muncă.
[9] La baza CPE nu se găseşte nimic altceva decât libertatea contractuală, tocmai principiul economic pe care îl combat în prezent sindicatele. Birocraţia sindicală nu poate fi acuzată de lipsă de luciditate: dacă libertatea contractuală a muncii ar fi principiul fundamental, atunci ar dispărea complet obiectul de activitate al liderilor sindicali care guvernează, în prezent, politicile economice pe piaţa muncii. Aşa cum realitatea demonstrează cu prisosinţă, aceşti „lideri” nu fac decât să utilizeze scena sindicală pentru propriul interes, în detrimentul intereselor „contribuabililor” lor, uneori chiar ca trampă de lansare pentru dobândirea de mandate legislative şi fotolii guvernamentale.
[10] Probabil că, la angajare, CV-ul ar trebui să nu conţină nici numele, nici vârsta, sexul sau adresa aplicantului, astfel încât să existe garanţia că angajatorul nu va „discrimina” pe criterii de vârstă, etnie ori culoare a pielii. În realitate, teoria economică ne arată că, de vreme ce motivaţia activităţii antreprenoriale este profitul, întreprinzătorii nu vor „discrimina” decât pe criterii de performanţă economică. Însă, o astfel de discriminare nu reprezintă nimic altceva decât manifestarea legitimităţii proprietăţii private. Numai reducerea şomajului este de natură să atenueze percepţiile privind discriminarea între arabi şi negri. Însă, pentru aceasta, piaţa muncii trebuie să funcţioneze liber, în absenţa costurilor prohibitive pentru crearea de locuri de muncă pe care „modelul social” le impune întreprinzătorilor, ale căror afaceri abia mai „respiră” din cauza poverilor uriaşe de reglementare şi impozitare.
[11] Vezi Mises (1966), Capitolul XXI („Work and Wages”) şi Rothbard (1970:56-58).
Statul nostru cel de toate zilele !
Oare cand Statul va intelege ca el lucreaza in permanenta impotriva oamenilor care il tin in spate?
Oare cand Statul va intelege ca nu e nevoie de reglementari si protectii stufoase ci dimpotriva reglementari si protectii minime in orice domeniu pentru a nu sufoca initiativa privata?
Dorinta de autoconservare a statului si masei sale de birocrati, prin orice mijloace dauneaza grav sanatatii economiei si populatiei !
Statul nu intelege
Statul stie ca lucreaza in permanenta impotriva oamenilor care il tin in spate. Trebuie ca noi sa-l obligam sa n-o mai faca.
Statul stie ca nu e nevoie de reglementari si protectii stufoase, dar interesul oamenilor politici si a liderilor sindicali este sa se foloseasca de cat mai multe astfel de reglementari si protectii stufoase.
Dorintei de autoconservare a statului si masei sale de birocrati ii trebuie contapusa dorinta noastra de a minimiza statul si eliberarea pietei din chingile impuse de catre acesta.
EuroComunism
Multi dintre ei sunt defapt eComunisti - un studiu recent arata ca in Franta, procentul de oponenti ai capitalismului este mai mare decat in ... China. Mai mult, acestia si-au facut si partid. Parca-i si vad peste cativa ani pe cativa dintre ei, insirati la coada la paine, intr-o dimineata geroasa, injurand "capitalismul putred" care "a supt sangele poporului" si l-a adus in situatia de a cumpara totul pe cartela.
Directiva Bolkestein si sindicatele din Romania
Citind acest articol, mi-am amintit de un interviu pe care l-a dat Dumitru Costin, presedintele BNS, in urma cu citiva ani, la TVR. Reporterul l-a intrebat de ce sindicatele din Romania se opun Directivei Bolkestein, care in mod evident este avantajoasa muncitorilor din estul Europei, inclusiv a celor romani. Raspunsul lui Dumitru Costin a fost: " Din solidaritate! ".
Mai clar, sindicatele nu sint preocupate de cresterea bunastarii muncitorilor (se opun unei masuri care ar fi crescut bunastarea salariatilor), ci sint obsedate sa-si pastreze cartelul de pe piata muncii UE si astfel sa isi accentueze puterea politica. Liderii sindicali au devenit politicieni si/sau "oameni de afaceri" prosperi, datorita capacitatii de a manipula un numar important de salariati, mai mult sau mai putin, naivi.
Sindicatele londoneze
Iata ca asaltul sindical se (re)actualizeaza violent, chiar si acolo unde se parea ca, sub guvernarea sa, "Doamna de Fier" lasase mostenire o anumita tusa de liberalism in comparatie cu Europa continentala. De unde rezulta ca "solidaritatea" sindicala, invocata de liderii autohtoni, se poarta la fel de incisiv si la case mai mari.
Hai sa facem, totusi, o
Hai sa facem, totusi, o distinctie: sindicatul, privit ca asociatie libera intre angajati, e perfect legitim (daca se face pe banii si timpul acestora, nu ai angajatorului, adica in interiorul proprietatii lor). Pe de alta parte si dreptul angajatorului de a da curs sau nu solicitarilor sindicatului e la fel de legitm. Ce e ilegitim in toata treaba asta e ... guvernul si (redundanta) interventia sa.
De acord
Sindicatele , intr-un sistem liber, pot avea efecte pozitive daca sint organizate liber, fara interventia statului, ca asociatii ale furnizorilor de forta de munca. Cred ca rolul lor ar fi de informare a membrilor in privinta locurilor de munca disponibile, a calitatii posturilor, vor putea oferi consiliere juridica, instruire in privinta negocierii contractelor individuale (salariu, atributii), identificare si negociere cu comananiile de asigurari (de sanatate, pensie, somaj) si chiar a vacantelor.
Sindicate si calcul economic
@Ionut
Fireste ca sindicatul poate fi privit ca asociatie libera. Insa, demult a incetat sa mai fie (daca a fost vreodata) un simplu actor pe piata libera. Cand, prin lege, statul permite sindicalistilor sa blocheze lucrul si interzice intreprinzatorului sa-i concedieze, numai asociatie libera nu se poate numi aceasta.
Apoi, in privinta calculului economic...
Spuneti ca... "Nici o intreprindere "de stat" nu merge bine, e inerent/inevitabil/din start falimentara", deoarece calculul economic e imposibil "in absenta proprietatii private". Cred ca e vorba de o contradictie la mijloc, pentru ca, daca nu putem face calcule economice, nu putem spune nici ca intreprinderea de stat este "falimentara". Conceptul de faliment este legat ontologic de posibilitatea de a calcula economic.
In absenta posibilitatii de a calcula economic, putem spune doar ca alocarea resurselor e arbitrara, neeconomica, insa nu putem face apel la ideea de faliment (una economica, prin definitie). In socialism, imposibilitatea calculului economic se traduce, de fapt, prin imposibilitatea (institutionalizata) a calculului economic.
Oricum, multumesc pt suportul bibliografic...
@Cosmin Marinescu
@Cosmin Marinescu
"Liberalismul" este despre ceea ce ar trebui sa fie indiferent de ceea ce este!
Tocmai ce spuneam ca in ecuatia negocierilor intre angajator si sindicat singura ilegitima este interventia "legala" a guvernului. Si mai spuneam ca manifestarile legitme ale asocietiei numita "sindicat" sunt asa (legitime) doar daca se manifesta in interiorul proprietatii membrilor acestuia.
Adica greva o faci pe banii si pe timpul tau, nu al meu!
In alta ordine de idei, la ce duce "alocarea arbitrara a resurselor"? Care este urmarea? Sigur "falimentul tehnic" (daca vrei) al statului e amanat prin toate mijloacele posibile (marirea continua a gradului de expropriere, rostogolirea imprumuturilor, falsificarea banilor etc.).
Ma gandesc ca putem privi lucrurile si invers: posibilitatea efectuarii calculului economic este o conditie necesara (dar nu sufiecienta) pentru ca o firma sa nu fie falimentara.
In legatura cu "legitm" si
In legatura cu "legitm" si "legal" se cuvine o precizare, zic eu, necesara: desi limbajul comun, ordinar (in sensul de obisnuit) confunda cele doua notiuni, eu n-o fac! In opinia mea, nu neaparat ce este "legal" e si legitim, ba as putea afirma ca, din contra, de regula e invers, ceea ce e legal e ilegitim.
Statul vs. Corporațiile
Întotdeauna vor exista conflicte între stat și privat. Statul în realitate nici nu există, statul este doar o afacere, ca orice altă afacere, în competiție cu celelalte afaceri. Ori că ne plângem de competițiile dintre stat și privat, ori că ne plângem de competițiile dintre privat și privat, este totuna. Statul nu este un monopol. Statul este un simplu angajat cu contract limitat în timp la un mandat. Statul face legile cu materialul clientului, pentru clientul care a investit cel mai mult în afacerea statului, sau pentru clientul care plătește cel mai bine pentru serviciile oferite de către stat. Statul nu poate fi nici moral și nici imoral. Statul face numai ceea ce i se cere, la fel ca orice alt angajat care muncește pentru un privat. Dacă privatul cere angajatului să facă treburi murdare, angajatul va fi nevoit să facă acele treburi murdare exact așa cum i se cer. Politicienii, în general sunt niște oameni foarte șantajabili, iar oamenii șantajabili sunt foarte ușor de cumpărat. Cei care au bani să cumpere, sunt cei din mediul economic și nu cei din mediul politic! Așa că, lăsați prostia asta cu statul rău, pentru că dați dovadă de un ridicol ce...
Din partea Administratorului: ne rezervam dreptul de a elimina, precum in finalul paragrafului de mai sus, formularile injurioase, jignitoare, la adresa participantilor la dezbaterea de idei.
Te contrazic, statul nu este
Te contrazic, statul nu este o afacere că oricare alta care competitioneaza cu celelalte afaceri private. Pentru că statul are un atu important faţă de toţi privații, are forţă coercitiva, în cazul în care ar fi fost o competiție, aceasta nu ar fi fost una corectă.
Spre deosebire de orice privat, statul poate să expropieze (sau să fure mai bine spus) orice proprietate pe diverse motive. Dreptul de proprietate nu este "drept" dacă există stat, nici un privat nu are această putere, să cumperi proprietăți impotriva voinței proprietarului.
Poată să impună legi care să favorizeze anumite companii, poate să facă achiziţii publice (adică din bani publici), privatii nu pot cumpără decât cu banii lor şi nu ai altora aşa cum face statul(imprumutul fiind asumat de catre privați).
Iar lista poate continuă.
Existenţa societăţii se datorează statului, dar influenţa acestuia trebuie să fie restrânsă pentru că dăunează mediului economic. Desigur ca niște oameni conduc statul, problema este că nu îl conduc pentru satisfacerea interesului mulțimii ci pentru proprile interese, dar după cum ai spus acei oameni care conduc sunt plătiți(șantajați) de către cei cu bani în vederea obținerii unor avantaje, aceste avantaje doar statul le poate atribui, nici un privat nu poate atribui avantaje precum o face statul.
Privind la disputa dintre
Privind la disputa dintre Remus si Alexandru Morarasu, nu pot sa nu constat ca, odata acceptata ideea de stat, au dreptate amandoi! Adica doar la asta se reduce discutia. Si o observatie: "remusii" sunt net majoritari...
@Alexandru Morarasu
Existenta societatii se datoreaza cooperarii nu coercitiei (initierii violentei), iar "restrangerea influentei statului" e o iluzie, o himera. Un monopol are intotdeauna tendinte de maximizare, nu de minimizare.
Sigur, la randu-le, "morarasii" sunt net majoritari comparati cu "ionutii"
Eu sunt anonymous-ul de mai
Eu sunt anonymous-ul de mai sus.
Relevanta majoritatii pentru anarho-capitalisti
Pai tocmai ca, din punctul
Pai tocmai ca, din punctul de vedere anarho-capitalist, justificarea pe baza numarului e o eroare de judecata, criteriul fiind net discretionar-subiectiv. Asta-i si eroarea fatala a democratiei. N-are un criteriu calitativ de selectie, ci doar unul cantitativ.
Pai si de ce...
Cu scopul de a scoate in
Cu scopul de a scoate in evidenta ca asta-i singurul "argument" al unui etatist (de orice orientare ar fi acesta, socialist, liberal, democrat etc.): numarul. Cu scopul de a scoate la lumina esenta: un singur individ non-agresiv care nu e de acord cu ideea de stat, face ca acesta sa devina ilegitim.
Nu e si argumentul meu!
Eu nu am folosit acest argument, in concluzie nu [mai] sunt etatist?:-)))
"Eu nu am folosit acest
"Eu nu am folosit acest argument..."
"Asadar, anarho-capitalismul este imposibil! Poate fi posibil doar daca locuiesti pe o insula pustie singur sau cu inca doi-trei ca tine!"
No comment!
"comment" eu ;-)
Majoritatea inseamna partea cea mai mare dintr-o colectivitate. Ce am scris eu referitor la "masa critica" nu se referea la o majoritate. Observ ca ai dificultati de a intelege :-)
Pai hai sa vedem cine are
Pai hai sa vedem cine are dificultati in a intelege! Tu afirmi ca, daca pe o insula pustie sunt 2-3 anarho-capitalisti, acestia pot trai fara stat. Daca insa, pe insula, dupa un timp t, populatia a crescut cu x indivizi (x fiind un numar destul de mare raportat le cei 2-3) apare statul. Cum? Prin prin vointa celor x impotriva vointei celor 2-3. Deci care e "argumentul" folosit de cei x indivizi? E vizibil de pe planeta marte...
Mai mult, "logica" aparitiei statului ca "organizatie furnizoare de securitate" este urmatoarea: noi "x"-ii am hotarat sa infiintam statul care sa ne furnizeze securitate/siguranta. Cum am hotarat? Simplu: prin plebiscit, noi suntem mai multi si decidem! Odata luata decizia, chiar daca voi cei 2-3 nu sunteti de acord, beneficiati vrand-nevrand de protectia acestei organizatii, motiv pentru vom folosi coercitia pentru a va obliga s-o sustineti printr-o taxa (orice serviciu obligatoriu e, de facto, taxa). Asa apare statul. Adica absolut ilegitim.
Habar n-ai ce-i aia ordine spontana :-))))
Prietene, iar te-ai facut de ras! Eu am vorbit de ordine spontana (consecinte neintentionate), nu despre ordine planificata (vointa cuiva, de exemplu a unei majoritati)!
Tu in comentariul tau ai descris o forma de "contract social" (o forma de ordine planificata)!
Sincer, desi la inceput mi s-a parut amuzant sa discut cu tine, am inceput sa ma plictisesc sa tot iti explic notiuni elementare de logica si economie...
Trebuie sa-ti reamintesc ca
Trebuie sa-ti reamintesc ca nu comentez cand gugumaniile trec peste o anumita limita, asa cum ultimul tau comentariu...
Nu tre' sa...
Rubrica "Ionut si prietenii sai"
Ionut, cred ca tu ai nevoie de o rubrica separata. Comentariile tale nu au absolut nicio legatura cu articolele unde sunt postate.
http://www.youtube.com/watch?v=FMEe7JqBgvg
@Alex Nicolin Sunt oarecum
@Alex Nicolin
Sunt oarecum nedumerit de faptul ca, probabil din neatentie, faci remarci total eronate. Nu eu sunt cel care a inceput comentariile care "n-au legatura cu subiectul" (ma rog, cu rezerva ca, in opinia mea, asta e o afirmatie ce oricum nu sta in picioare).
Sa luam exemplul comentariilor mele la articolul de fata. Primul meu comentariu e strict legat de subiectul "sindicat", in cel de-al 2-lea, cel in care i-am raspuns lui Cosmin Marinescu, am divagat ca raspuns la divagatia acestuia (nu vad unde e problema), iar al 3-lea este o luare de pozitie vis-a-vis de "disputa" dintre Alexandru Morarasu si Remus (ale caror comentarii deja, dupa parerea ta, nu mai aveau legatura cu subiectul). Toate celelate, incepand cu cel de-al 4-lea, au fost raspunsuri la curiozitatile (absolut legitime) ale lui Sargon.
Si acum, ca sa-ti dau raspunsul, de facto, la "critica":
"Problema este intotdeauna aceeasi: piata sau guvernul. A treia solutie nu exista." Ludvig von Mises
Este unul dintre motto-urile ECOL...
Ar fi redundant (deoarece e
Ar fi redundant (deoarece e evident) sa iti dau replica: statul e oriunde si oricand o forma de "contract social".
Altfel e imbucurator ca iarasi (zic iarasi pentru ca ai mai facut-o acum cateva saptamani cand ai pomenit de "statul voluntar") ai "alunecat" in viziunea anarho-capitalista a ordinii spontane, ceea ce e ingrijorator e ca aproape concomitent, tot aici pe ECOL, intr-un comentariu la alt articol, denumeai anarho-capitalismul o "gluma sinistra".
Mai gresesc si eu
Stat bazat 100% pe voluntariat nu a existat in istoria omenirii! Eu acolo am vorbit de relatia suzeran-vasal. In realitate, vasalitatea i nu a insemnat decat o forma de santaj :" fie imi platesti bir, fie vin cu armata peste tine!". Cam asa era si in comunism, cand exista munca "voluntara" obligatorie!
Faptul ca au trecut cateva saptamani si ai uitat atat de repede e intr-adevar ingrijorator... Eu am dat acel exemplu ( al statului bazat pe plata "voluntara" a birului) ca sa inteleg daca ura ta impotriva statului se limiteaza doar la modul in care isi dobandeste veniturile.
Statul a aparut in diferite momente si in diferite locuri de pe planeta fara sa existe un indiciu istoric al vreunui contract de infiintare a statului. Fie ca ne place sau nu, statul emerge spontan.
In rest, iti urez multa sanatate!
Pentru mine unul e pur si
Pentru mine unul e pur si simplu de neinteles cum un individ poate trai cu iluzia ca statul (in orice forma a sa) a fost/e/poate fi/ altceva decat : "fie imi platesti bir, fie vin cu armata/politia peste tine!".
Si da, aversiunea mea impotriva statului se refera la modul inevitabil crescator (singurul posibil ca statul sa dainuie) de taxare, reglementare si control, este aversiunea fata de intai-ul talhar (si vorbim aici de talharie in forma continuata) mai ales ca e insotita de declaratia suav-nevinovata : e spre binele tau!
La nivel ideatic tot ce pot sa fac e sa incerc sa "culturalizez" turma de bizoni etatisti. Altfel, in planul actiunii concrete, avocatii, contabilii si fiscalistii mei sunt cu cateva clase peste cei ai statului...
Nimeni nu traieste cu iluzia
Nimeni, cu exceptia socialistilor naivi, nu traieste cu iluzia ca statul (in orice forma a sa) a fost/e/poate fi altceva decat : "fie imi platesti bir, fie vin cu armata/politia peste tine!". Exact asta este in realitate! Si asa a fost mereu. Daca nu exista stat, iti va cere "taxa de protectie" un mafiot/razboinic, care in timp va deveni stat/monarh!
Pe de alta parte, tu traiesti cu iluzia ca o societate (un grup cu un nr. semnificativ de indivizi) poate functiona fara stat.
Din nefericire pentru noi (si pentru mine si pentru tine) societate fara stat nu poate exista! Dar daca statul e un rau inevitabil, macar sa incercam sa-l minimizam! Nu?
Insa, daca tu-mi demonstrezi ca:
1) intr-o societate fara stat libertatile individuale vor fi respectate mai bine decat in cel mai minimal si liberal stat cunoscut vreodata;
2) exista o institutie care impiedica aparitia statului pe termen mediu si lung (dar vreau sa o descrii);
3) si daca imi arati un exemplu clar (chiar si un experiment social) de societate fara stat care sa functioneze dupa regulile "ordinii proprietatii private",
te asigur ca iti voi fi cel mai fanatic aliat!
Referitor la culturalizarea "bizonilor"... te-ai gandit vreo clipa ca un ignorant nu va putea niciodata sa culturalizeze pe cineva? In cel mai fericit caz, va reusi sa ii amuze... sa starneasca hohote de ras!
Marturisesc ca (inclusiv
Marturisesc ca (inclusiv mie) mi-e greu sa urmaresc si port un dialog cu o persoana care-si schimba, practic, instantaneu punctul de vedere.
Discutia a pornit de la afirmatia mea ca singurul "argument" al unui etatist e numarul, si ca statul nu poate aparea decat ca o forma a iluziei numita "contract social" asa cum am si demonstrat in postul "Mie, 03/30/2011 - 13:38.". Mi-ai raspuns la acel post cu aceeasi autosuficienta superioara ("prietene, iar te faci de ras") afirmand ca tu te refereai la stat ca "aparitie spontana", nicidecum ca la forma descrisa de mine de "contract social/ordine planificata". Ca acum, in ultimul post, sa te razgandesti iarasi si achiesezi ca statul nu poate fi altceva decat o forma de "contract social". E cazul sa te hotarasti odata!
1)"intr-o societate fara stat libertatile individuale vor fi respectate mai bine decat in cel mai minimal si liberal stat cunoscut vreodata;"
Demonstratia e extrem de lejera: o conditie necesara a existentei statului e chiar incalcarea libertatilor individuale. Deci, fara stat, e posibil ca libertatile individuale sa nu fie incalcate (asta exceptand constructia "inadecvata" - "cel mai minimal stat" - o iluzie). Cu alte cuvinte care situatie e mai "buna", existenta unei organizatii care detine monopolul (coercitiv) al incalcarii libertatilor (si a carei existenta inseamna, de facto, incalcarea lor), sau concurenta intre organizatii care pot sa incalce libertatile individuale?
2) Nu, nu exista, la randul ei ar fi tot o forma de stat. "Dar macar am avea parte de-o binevenita si glorioasa vacanta".
3) "Faptele in sine nu ne spun nimic. Despre fapte trebuie, intotdeauna, sa ne vorbeasca o teorie"
Deci recunosti ca statul apare spontan
Este imbucurator faptul ca recunosti ca statul apare spontan (la fel cum eu am scris ca statul este un "contract social").... sper ca se observa gluma.
Sunt foarte hotarit, statul este rezultatul ordinii spontane! Nu am scris in niciun comentariu ca statul este rezultatul unui contract social.
1) Hoppe nu e de acord cu tine si oricum un citat nu e o demonstratie - nu ai demonstrat nimic!
2) Adevarat, nu exista! - recunosti ca nu exista nimic care sa impiedice aparitia inevitabila a statului! Bravo, primesti o bila alba!
3) Teoriile sunt valide doar daca sunt confirmate de datele emipirice. - nu ai demonstrat nimic.
In concluzie, poti sa vorbesti cat vrei despre himerele din capul tau, singurul lucru de care m-ai convins este ca anarho-capitalismul este lipsit de realism, iar eu fac parte dintre putinii care percep statul ca un rau!
P.S. Daca ordinnea proprietatii private (utopia anarho-capitalista) este "o binevenita si glorioasa vacanta", de ce critici statul minimal ca nu este ceva permanent? Prin acest enunt (o binevenita si glorioasa vacanta) recunosti ca nici utopia anarho-capitalista nu este si nu poate fi permanenta!
Inca ceva (apropo de
Inca ceva (apropo de ignoranta): statul privit ca un "rau inevitabil" nu e un punct de vedere liberal!
"Liberalismul nu contestă nevoia pentru o ordine legală (comentariul meu: ca orice alta forma a etatismului, inclusiv socialismul) atunci când restrânge câmpul de activitate al statului şi, cu siguranţă, nu consideră statul ca pe un rău sau ca pe un rău necesar." Mises
"Sunt foarte hotarit, statul
"Sunt foarte hotarit, statul este rezultatul ordinii spontane! Nu am scris in niciun comentariu ca statul este rezultatul unui contract social."
"Nimeni, cu exceptia socialistilor naivi, nu traieste cu iluzia ca statul (in orice forma a sa) a fost/e/poate fi altceva decat : "fie imi platesti bir, fie vin cu armata/politia peste tine!". Exact asta este in realitate! Si asa a fost mereu."
E deja caraghios!
1)Care citat? Nu exista nici un citat in demonstratia de la puctul 1. Si reciteste-l pe hoppe...
3)In afara de inadecvarea metodei empirice pentru demonstratia a ceva/orice in cazul stiintelor sociale, enuntul e si incomplet, "teoriile sunt valide doar daca sunt confirmate sau falsificate de datele empirice". Ori incercarea de falsificare a teoriei le e refuzata sistematic anarho-capitalistilor (de obicei toti etatistii ii trimit pe-o "insula pustie").
Asta-mi aduce aminte de discutia de pe blogul lui Bogdan Glavan, in legatura cu recenta propunere a lui Crin Antonescu: "cine plateste impozite sa voteze, cine nu nu". Perfect de acord, dar sa fie valabila si reciproca: cine nu voteaza sa nu plateasca impozite. Facem o incercare sa vedem cati "actionari" are statul?
Si e eronat, statul prin constructie (regimul proprietatii) nu poate ramane minimal. Cum sa critic o organizatie pentru ceva ce e in imposibilitate sa faca? Eroarea asta o fac liberalii clasici.
Caraghoase sunt enunturile
Caraghoase sunt enunturile tale... daca tu crezi ca relatia dintre victima si agresor este un contract. Statul apare spontan si statul implica in mod necesar coercitia.
Am inteles ce incerci sa demonstrezi (si nu reusesti deloc), poti sa repeti la nesfarsit aceleasi aberatii. Pe mine m-ai convins cat de aerieni sunt anarho-capitalistii!
Pai, ori apare spontan, ori
Pai, ori apare spontan, ori implica o forma de ordine planificata! :) Sa sustii ca 2 teorii opuse sunt valabile in acelasi timp e un drum ce nu poate duce decat intr-o fundatura.
"... daca tu crezi ca relatia dintre victima si agresor este un contract"
Cum sa cred asa ceva cand e suficient sa ma uit la relatia cetatean-stat? Doar adeptii statului numesc relatia asta "contract".
e simplu, dar prea greu pentru tine
Statul apare spontan, fara sa fie planificat. Implica in mod necesar coercitia!
"[...]relatia cetatean-stat? Doar adeptii statului numesc relatia asta "contract"." haha , pai si tu crezi asta, deci esti socialist!
Am inteles, asta in timp ce,
Am inteles, asta in timp ce, nu mai departe de cateva comentarii sustineai, foarte sigur de tine, ca statul nu poate aparea decat ca urmare a unei forme de organizare planificata (denumita de adeptii sai, as adauga eu, in incercarea de a-l justifica, "contract social", adica "ori imi platesti bir, ori pun armata/politia pe tine"). Ori asta, nu poate fi, in nici un caz, "aparitie spontana".
De asta mi-e teama
De asta mi-e teama, de situatia in care crezi ca ai inteles ceva! :-D
Nu am scris nicaieri ca statul este o ordine planificata, tu ai sustinut asta... dar se pare ca memoria iti joaca feste! Sau poate asta ai fost in stare sa "intelegi". :-D
Cum se impaca afirmatia
Cum se impaca afirmatia ta: "Nu am scris nicaieri ca statul este o ordine planificata"
cu alta afirmatie a ta:
"Nimeni, cu exceptia socialistilor naivi, nu traieste cu iluzia ca statul (in orice forma a sa) a fost/e/poate fi altceva decat : "fie imi platesti bir, fie vin cu armata/politia peste tine!". Exact asta este in realitate! Si asa a fost mereu."?
Ori daca asta inseamna "ordine spontana", intelegem total diferit cinceptul. Sau nu tu ai scris fraza asta?
Eu inchiei aici "disputa" deorece negarea evidentei din partea ta si continuarea minciunii, doar-doar vei acoperi (iarasi) faptul ca "ti-a scapat porumbelul" e penibila si nu poate insemna o discutie serioasa.
Nu are niciun rost...
Ionut, este evident ca intelgem diferit conceptul de ordine spontana.
Eu nu am sustinut nicaieri ca ordinea spontana nu creeaza agresiune. Ordinea spontana este doar calea naturala prin care evolueaza speciile si societatea umana.
Daca nu gresesc, Darwin a preluat conceptul de ordine spontata (auto-reglare) de la Smith si Malthus. Evolutia speciiilor a facut ca unele specii sa fie agresive, a facut ca unele specii (carnasierele) sa se hraneasca cu altele. Ordinea spontana nu elimina agresiunea si nici nu presupune absenta agresiunii. Pentru a limita agresiunea, pentru a o reduce si a o face pe cat posibil predictibila, a aparut statul. Statul este un agresor creat prin ordine spontana! Nimeni nu a planificat aparitia statului, nimeni nu a semnat vreun contact social!
Sincer, nu mai are niciun rost o discutie cu Ionut. Faptul ca schimba sensul cuvintelor si le foloseste gresit (de exemplu cuvantul "etatist"), faptul ca atribuie celorlalti comentatori de pe acest site, dar si unor autori celebri (pe un alt topic a mintit sustinand ca Mises a spus urmatoarele cuvinte: "Socialismul este imposibil"!) afirmatii pe care acestia nu le-au facut, faptul ca se incapataneaza sa nu recunoasca cand greseste si ca incearca intr-un mod ridicol sa justifice greselile din demonstratiile sale si, cel mai grav, faptul ca isi insulta partenerii de discutie, mie imi demonstreaza ca acest Ionut sufera de bloala incurabila care nu doare... si orice dialog civilizat cu el este inutil.
Straniu este ca administratorii accepta atacurile la persoana, insultele si etichetele, lucruri care inevitabil vor indeparta oamenii de bun-simt care vor sa discute serios pe acest site.
Imi este foarte usor sa folosesc acelasi limbaj ca Ionut, dar ma gandesc ca este o pierdere de timp. Dezbaterea civilizata este necesara, mai ales intr-o societate precum cea din Romania, in care lipseste cultura dialogului, dar in absenta unei minime implicari a celor care propun subiectele de discutie (de exemplu, proprietarii, administratorii si autorii siteului ECOL), totul degenereaza intr-o cearta plina de atacuri la persoana cat se poate de josnice. Si eu am gresit si imi cer scuze, dar nu voi mai continua sa comentez cat timp nu va exista un regulament si implicare din partea moderatorilor.
Statul nu poate fi altceva
Statul nu poate fi altceva decat rezultatul unei ordini planificate, de genul "imi platatesti taxa sau te amenint cu politia" (concept denumit impropriu, in incercarea de justificare, "contract social"), n-are nici o legatura cu ordinea spontana.
In continuare ramane de aprofundat, pentru adeptii acestuia, atat conceptul de "imposibilitate a limitarii sferei etatiste" datorita, in primul rand, al modului de constructie (proprietate publica) si, in al 2-lea rand, al modului de actiune a democratiei "politice" (vis-a-vis de cea a pietei), cat si celelate concepte de "imposibilitate".
In orice caz, desi e un truism, e de preferat ca, in momentul in care cineva se lanseaza in dicutie, facand referire la opera unui autor, e de preferat sa-l fi si citit pe acel autor!!!
Etatism e un cuvant cu
Etatism e un cuvant cu sensuri multiple!
Iar in ceea ce priveste afirmatiile lui Mises, daca chiar efortul de a-l citi "in original" e prea mare, macar sa constientizam ca internetul este o surssa de informatie imensa:
"Why Socialism Is Impossible" - Richard M. Ebeling - Former president of FEE - Foundation For Economic Education.
"Socialist and even some pro-market critics of Mises have sometimes ridiculed his supposed extreme language that socialism is impossible."
Sa nu ma crezi pe mine (care postez sub anonimat, deci nu stii cine sunt si ce "competente" am) e una, sa nu-l crezi pe Ebeling deja inseamna altceva...
Se pare ca filtrul spam e
Se pare ca filtrul spam e mai sensibil decat intentia mea de a posta direct link-ul!
http://mises.org/journals/scholar/Boettke.pdf
Socialism: Still Impossible After All These Years
Citez din material:
"In other words, what does Mises mean by saying that socialism is impossible?"
Motivele de ingrijorare cresc odata cu intelegerea faptului ca sunt foarte multe persoane care (ca sa luam doar exemplul acesta simptomatic cu afirmatia lui Mises, fapt indubitabil), desi afirma cu tarie si nonsalanta ca "mises a fost un ganditor extrem de lucid", cad, din ignoranta, exact "in logica" detractorilor acestuia! Si, mai mult, ii considera niste "elucubranti sinistri, nesanatosi la cap" pe cei care au inteles corect sensul afirmatiei "socialismul e imposibil" si sunt de acord cu ea. Cu alte cuvinte, asa cum bine remarca undeva Rothbard (si nu numai el), multi dintre cei care se cred "liberali", habar n-au cat de socialisti sunt!
1)S-a mai discutat despre
1)S-a mai discutat despre cuvantul etatism. Nici in DEX si nici DOOM2 nu exista sensul pe care il foloseste Ionut! Nici macar in dexonline: http://dexonline.ro/definitie/etatism
2)Mises nu a scris nicaieri exact aceste cuvinte: "Socialismul este imposibil!"
3)In ultima fraza incerci un argumentum ad verecundiam. Eu cred doar daca vad textul in care Mises a scris: "socialism is impossible"! Iti este atat de greu sa postezi aici link-ul catre cartea in care Mises a folosit aceasta expresie?
Din pacate e exact cum mi-am
Din pacate e exact cum mi-am inchipuit, ignoranta (dublata de rea-vointa) e un coctail deosebit de periculos, care face ravagii in mintea unor indivizi:
Imposibil = care nu este posibil, care nu poate fi realizat, cu neputință de realizat, irealizabil etc.
"Socialismul nu este un sistem realizabil de organizare a economiei unei societăţi..."
"Socialismul nu poate fi realizat deoarece nu stă în puterea omului să-l instituie ca sistem social." Mises - Human Action (pag.679-680).
Ramane cum am stabilit, "antidotul" este studiul ...
Da...
Desi nu inteleg ce anume este exact cum ti-ai inchipuit daca deja stiai, este imbucurator faptul ca discutia cu mine te-a determinat sa citesti cartile lui Mises.
Cu toate ca te-am rugat in mesajul anterior sa postezi unde a folosit expresia - "Socialismul este imposibil!" - pe care ai folosit-o cu atata insistenta, imi prezinti cu totul altceva.
La fel se poate scrie:
1) Viata este imposibila!
2) Viata nu poate fi realizata dintr-un singur element chimic!
Exista o diferenta fundamentala intre cele doua afirmatii, in timp ce prima exclude complet existenta vietii (desi viata este evident ca exista), cea de-a doua afirmatie se refera la cu totul altceva! Scoaterea din context si trunchierea unui mesaj reprezinta un sofism logic (sofismul accentului).
Similar, Mises in Actiunea Umana a scris : "Socialismul nu este un sistem realizabil de organizare a economiei unei societăţi, deoarece îi lipseşte orice metodă de calcul economic". Dar Mises se refera strict la "organizarea economiei unei societati". Socialismul inseamna, de exemplu, si proprietatea de stat asupra mijloacelor de productie! Iar acest lucru a fost cat se poate de real!
In concluzie, Mises in Actiunea Umana (si celelalte carti) afirma exact ce sustin majoritatea criticilor socialismului, ca socialismul duce la dezorganizarea societatii si ca efectele pe care le au metodele specifice socialismului sunt in realitate opuse intentiilor.
Utilizarea sofismelor si a insultelor nu reprezinta calea catre un dialog rational si nici nu va crea impresia cuiva ca anarho-capitalismul ar putea fi un curent de gandire serios.
Insistenta cu care Ionut incearca sa repare greselile de argumentare pe care le-a facut, nu face decat sa-l impinga si mai mult in ridicol!
Dupa ce ai refuzat cu
Dupa ce ai refuzat cu incapatanare sa accepti ca Mises chiar a facut aceasta afirmatie ("nu cred pana nu vad textul"), acum folosesti pe post de "argument" chiar explicatia pe care eu insumi ti-am oferit-o (intr-un comentariu la alt post tot de pe ECOL, "Perspective rothbardiene asupra educaţiei...") pentru a intelege sensul afirmatiei.
Asta se numeste lipsa de onestitate intelectuala.
Mises e destul de clar: socialismul nu poate fi realizat (e imposibil) deoarece nu sta in puterea omului sa-l instituie ca sistem social. Deci socialismul "ca sistem social". Si toate experimentele, adica incercarile de nationalizare efectiva a factorilor de productie, nu fac altceva decat sa confirme valoarea de adevar a afirmatiei.
In sfarsit, nu-mi ramane decat sa trag nadejdea ca, in urma acestei discutii, cel putin vizitatorii ECOL au inteles sensul afirmatiei lui Mises "socialismul e imposibil" si ca se vor abtine sa reactioneze ca Sargon (care, in ciuda evidentei revelata de textul scris negru pe alb, se afla inca in starea de "denial"). Este vorba, bineinteles, despre socialism ca forma de organizare socio-economica ...
Un ultim aspect pe care
Un ultim aspect pe care vreau sa-l aduc in discutie este urmatorul: in momentul in care citezi un autor e de preferat, in limita posibilitatilor, sa-l citezi exact pentru a inlatura orice urma de suspiciune vis-a-vis de o incercare de manipulare a cititorilor:
Mises a scris textual:
"Socialismul este irealizabil datorită incapacităţii sale de a produce o metodă de calcul economic"
si nu asa cum postat Sargon cu "inflorituri":
"Socialismul nu este un sistem realizabil de organizare a economiei unei societăţi, deoarece îi lipseşte orice metodă de calcul economic"
Citarea inexacta nefiind decat o incercare jalnica a de deturnare a "disputei" care se referea strict la refuzul lui Sargon de a accepta existenta vreunui text in care Mises a afirmat: "socialismul e irealizabil/imposibil". Ce a vrut sa spuna Mises, e o cu totul alta discutie...
http://mises.ro/147/ Capitolul XXIV. Armonia şi conflictul intereselor. Subcapitolul 3. Armonia intereselor „corect înţelese” (pag 681, penultima fraza).
Verifica tu cu atentie
Verifica tu cu atentie inainte sa arunci cu noroi. Si ar fi bine sa citesti cu atentie. In cadrul aceluiasi capitol apare si fraza pe care am postat-o eu:
"[...]Cooperarea umană în condiţiile sistemului de diviziune socială a muncii nu este posibilă decât în cadrul economiei de piaţă. Socialismul nu este un sistem realizabil de organizare a economiei unei societăţi, deoarece îi lipseşte orice metodă de calcul economic. Cu analiza acestei probleme se ocupă partea a cincea a acestei cărţi."
http://mises.ro/147/ Capitolul XXIV. Armonia şi conflictul intereselor. Subcapitolul 3. Armonia intereselor „corect înţelese”, paragraful 14.
Referitor la regula pe care o prezinti si cu care sunt de acord: "in momentul in care citezi un autor e de preferat, in limita posibilitatilor, sa-l citezi exact pentru a inlatura orice urma de suspiciune vis-a-vis de o incercare de manipulare a cititorilor", sunt nevoit sa-ti amintesc ca tu i-ai atribuit lui Mises urmatorul citat : "Socialismul este imposibil!". Se pare ca nu-ti respecti nici macar propriile reguli, intrucat pana in prezent nu mi-ai aratat unde a scris Mises exact acele cuvinte.
Inainte sa ma acuzi pe mine de "inflorituri", macar verifica cu atentie... si poate nu te vei mai face de ras atat de usor!
Ma las, pagubas, se pare ca
Ma las, pagubas, se pare ca tu ori nu stii sa citesti (greu de crezut), ori nu esti capabil sa intelegi ceea ce citesti (in cazul de fata un enunt clar). Am scris deja de 2 ori (o data bolduit) fraza in care Mises a afirmat textual: "socialismul nu poate fi realizat". Acesta este un fapt indubitabil si aici ma opresc cu comentariile, deoarece oricum am pierdut prea mult timp sa incerc sa fac un individ sa accepte evidenta. Ceea ce se pare ca e la fel de imposibil ca si socialismul...
Încovoiat de povara
Publicaţi un comentariu nou