Statul bunăstării, adică redistribuirea care sărăceşte

A trebuit să vină criza economică pentru ca oamenii să aibă şansa de a înţelege limitele naturale ale statului şi capcanele crude ale generozităţii politice – cu others' people money. În numai câteva luni, economia ne-a servit lecţia neîndurătoare a dezvoltării nesănătoase. Recorduri de creştere economică şi performanţe demne de un eden imobiliar - pe care guvernele le treceau fălos în contul propriilor politici - s-au evaporat ca prin farmec, odată cu destrămarea piramidei financiar-monetare, de credit fictiv, ce a întreţinut iluzia. În această ecuaţie a cauzelor şi efectelor crizei, statul nu poate fi declarat „autor necunoscut” şi nici nu merită să iasă neşifonat.

Secolul XX – secolul statului

Orice incursiune istorică ne dezvăluie cum, treptat şi subtil, economia a fost acaparată de logica alocării politice a resuselor, de şi prin intermediul statului. Începând cu secolul al XI-lea, resursele absorbite de puterea politică au crescut în întreaga Europă însă, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, statul nu a reuşit să preia mai mult de cinci până la opt procente din venitul naţional. La începutul primului război mondial, chiar prin generalizarea în lumea occidentală a impozitului pe venit, cheltuielile statului ca procent în PIB nu au depăşit decât arareori 12 %.

Aşa cum am arătat în Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii, economistul francez Paul Leroy-Beaulieu pretindea, în 1888, că impozitarea producţiei naţionale cu 12% era deja exorbitantă şi susceptibilă să înăbuşe creşterea economică şi libertatea. Patru decenii mai târziu, până şi Keynes credea că o rată a fiscalităţii de 25% reprezintă maximul tolerabil. Totuşi, ei încă nu văzuseră nimic din ceea ce avea să urmeze în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Adică entuziasmul fără precedent al politicilor activiste: tentaţia socialistă, mirajul keynesist al cheltuielilor publice şi logica electorală a democraţiei, care au favorizat perpetuarea expansiunii bugetare.

Fundamentată pe idei economice eronate, după cum s-a dovedit mai târziu, doctrina economică postbelică prezenta statul ca panaceu al tuturor problemelor iar cheltuielile publice ca baghetă miraculoasă de rezolvare a acestora. Teoria economică devine dominată de „revoluţia” keynesistă iar economia începe să fie organizată, tot mai mult, de şi în jurul bugetului statal. Treptat, redistribuirea veniturilor şi a avuţiei prin diverse programe de securitate socială, transferurile şi subvenţiile devin emblema statului bunăstării şi responsabile, totodată, cu acapararea covârşitoare a bugetelor publice.

În morişca jocului electoral, guvernele încep să cheltuiască nu doar maximul de resurse pe care sunt capabile să îl încaseze, ci mult peste, prin acumularea sistematică de deficite bugetare. Iar filozofia fiscală devine tributară mai degrabă nevoilor bugetare decât prosperităţii generale. Aşa cum ne-au obişnuit deja miniştrii noştri de finanţe, impozitarea este gândită prioritar pentru maximizarea încasărilor bugetare. Dacă mai adăugăm şi tentaţia electorală, înţelegem de ce politicienilor le place mai mult să cheltuiască decât să pună impozite. Astfel s-a ajuns la permanentizarea deficitelor şi explozia datoriilor publice - mult peste 100% din PIB pentru unele ţări. Cel mai recent exemplu: drama financiară a Greciei, ce reflectă perfect înţelepciunea populară a proverbului „cum îţi aşterni, aşa dormi”.

Omul uitat şi statul bunăstării

Deşi capitalismul este sistemul economic pe care s-a clădit civilizaţia şi prosperitatea, politicile mai tuturor guvernelor occidentale se ghidează, chiar şi în prezent, în condiţiile crizei, după idei total anticapitaliste. Păcatul ultim al intervenţionismului ţine de credinţa că guvernul poate rezolva orice probleme ale oamenilor. Dar cum?

Ne explică William Graham Sumner, într-un eseu din 1883, care descrie tragedia Omului Uitat: când A observă ceva care îl dezavantajează pe X, propune adoptarea unei legi care să repare răul şi să-l ajute pe X. Legea va prescrie, de regulă, ce trebuie să facă C pentru a-l ajuta pe X sau, în cel mai bun caz, ce vor trebui să facă A şi C pentru a-l ajuta pe X. Adică să suporte taxele şi impozitele pe care birocratul guvernamental alege să le instituie în favoarea lui X şi a „interesului general”. Ironia istoriei este că această expresie, Omul Uitat, readusă în atenţie în perioada interbelică, nu a fost aplicată lui C, ci lui X; iar C, căruia i se impunea să suporte fiscal tot mai mulţi X, devenea din ce în ce mai uitat. C este Omul Uitat, cel care alimentează întotdeauna bugetul statului, care plăteşte „generozitatea” politicienilor.

Redistribuirea care sărăceşte

Unul dintre cele mai elocvente exemple este însuşi „războiul împotriva sărăciei” declanşat, la mijlocul anilor `60, de preşedintele Lyndon Johnson. Argumentul era acela că, în SUA, mereu va exista o clasă săracă, dacă nu vor fi implementate politici redistributive. Între 1954 şi 1966, nivelul per capita al ajutoarelor sociale aproximativ s-a dublat; în următorii doisprezece ani, creşterea a fost de patru ori, adică aproape 12% anual. Creşterea fulminantă a asistenţei sociale a dezvoltat o industrie naţională a „bunăstării” care, în 1978, se compunea din 5 milioane de funcţionari sau particulari ce distribuiau bani şi servicii la cca. 50 de milioane de beneficiari. La sfârşitul anilor `60, la scurt timp după extinderea transferurilor, rata sărăciei în rândul tinerilor a început să crească pentru ca, la 25 de ani de la declanşarea războiului împotriva sărăciei, în 1990, aceasta să fie puţin mai mare decât în 1965.

Fenomenul „consecinţelor neintenţionate” este binecunoscut şi în planul interguvernamental al politicilor foreign aid: ajutoarele externe de miliarde de dolari, oferite cu generozitate ţărilor africane, au avut eficacitate modestă sau au înregistrat eşecuri usturătoare în planul reducerii sărăciei.

De exemplu, începând cu first five year plan, în 1951, vreme de aproape cincizeci de ani, India a primit cea mai mare asistenţă financiară dintre toate ţările subdezvoltate, estimată la peste 55 de miliarde $. Cei mai mulţi bani au fost deturnaţi prin programe politice fanteziste (de naţionalizare – pe bani „capitalişti”!!), măcinate de corupţia ce a condus la „osificarea” elitelor statului. La sfârşitul secolului, după cca. 50 de ani de planificare economică, un procent aproape la fel de mare de indieni trăiau la limita sărăciei. Exceptând puţinele cazuri în care oamenii au fost salvaţi de la înfometare, în anii 50 şi 60 – asistenţa financiară externă a fost un eşec, ce a încurajat corupţia şi socialismul.

În prezent, progresele economice din China şi India poartă amprenta economiei de piaţă, a liberalizării pieţelor şi a fluxurilor externe de capital investiţional. Iar statul a făcut un bine cetăţenilor săi cu fiecare pas cu care s-a retras din economie şi a descătuşat, astfel, munca şi iniţiativa antreprenorială.

Reforma ca protecţie socială

Piaţa liberă tinde să dea fiecăruia ceea ce el creează. Sintagma „după faptă şi răsplată” este cea care ghidează acţiunile umane pe piaţă. De aceea capitalismul nu poate pica testul etic în dauna celebrei politici socialiste - „de la fiecare după posibilităţi, tuturor după nevoi”. În sistemul schimbului voluntar, răsplata fiecăruia este rezultatul oferirii serviciilor sale celorlalţi. Bill Gates, de exemplu, a câştigat o mulţime de bani pentru că, prin talentul lui tehnic şi antreprenorial, a dezvoltat un produs ce a îmbunătăţit viaţa a miliarde de oameni. Morala este aceea că, dacă doreşti să câştigi mai mult, trebuie să chibzuieşti cum poţi deveni mai productiv, deci cum îi poţi ajuta cel mai mult pe ceilalţi – şi acesta, adică piaţa, este cel mai bun sistem de protecţie socială.

Criza actuală a făcut ca multe domenii ale vieţii sociale - cum ar fi educaţia, sănătatea, pensiile, protecţia socială, să ajungă aproape în pragul falimentului, captive încă în mrejele statului bunăstării, care şi-a epuizat şi şarmul, odată cu resursele. Tocmai de aceea criza oferă oportunităţi pentru reforma profundă a sistemului etatist. Însă, adevărata reformă înseamnă ca statul să-şi ia mâinile de pe toate domeniile în care piaţa liberă şi concurenţa pot reda satisfacţia şi demnitatea oamenilor. Din păcate, românii învaţă de la televizor că pentru „stradă, şcoală şi spital”, singur statul este instanţa supremă.

În privinţa pensiilor, peste tot în lume sistemul public de pensii se confruntă cu mari probleme, căci solidaritatea forţată între generaţii trăieşte riscul imploziei. Însă adevărata soluţie nu este în interiorul sistemului, în ideea de a lua de la salariaţi şi a da pensionarilor, ci în dezvoltarea sănătoasă a pensiilor private, conform principiului capitalist al economisirii şi responsabilităţii individuale.

Recent, la dezbaterile pentru adoptarea bugetului, pensionarii aproape că erau minge (şi masă electorală) de ping-pong, între milostenia cu accente de „aş da banii de la mine!” a d-lui Geoană şi austeritatea pe acorduri muzicale de tip „banii vorbesc!” a ministrului Vlădescu.

Securitatea socială a statului bunăstării este tot mai nesigură. Oare când va veni ziua în care „protecţia socială” să însemne cu adevărat protecţia proprietăţii private legitim dobândite, căci ce altă „protecţie“ ar putea fi mai „socială“?!

Pentru ca guvernul să facă un bine cuiva, prin oferirea unei sume de bani, mai întâi va face un rău altcuiva, adică proprietarului legitim de la care extrage aceşti bani prin forţa coercitivă a impozitării. Aceasta este esenţa redistribuirii politice a avuţiei în societate, căci, aşa cum spunea Ludwig Erhart, „guvernul nu este o vacă pe care să o paşti în Rai şi să o mulgi pe Pământ”.

Textul de faţă a apărut iniţial în Forbes România, ianuarie 2010.