Un plan radical de revigorare economică

Criticii liberali ai intervenţiei statului în economie sunt adesea acuzaţi că se rezumă doar la a... critica politicile adoptate luate de guvern, în loc să pună mâna pe pix cu un scop constructiv, acela de a propune măsuri alternative concrete. Această acuzaţie este nefondată, pentru că pentru fiecare întrebare există un răspuns liberal şi pentru fiecare decizie intervenţionistă există o alternativă liberală mai bună. Într-un articol recent pe tema crizei, ale cărei tentacule a cuprins până la urmă şi România..., Andreea Vass face o radiografie a perspectivelor economice sumbre şi a încercării statelor de a găsi o cale de ieşire din criză. După ce contestă propunerile populist-sindicaliste care au acaparat dezbaterea publică, autoarea avansează patru măsuri concrete menite să contribuie la însănătoşirea economiei: scutirea de impozit pe profitul reinvestit, reducerea aparatului birocratic şi a cheltuielilor publice, creşterea absorbţiei fondurilor europene şi reducerea contribuţiilor la asigurările sociale.

Deşi propunerea Andreei Vass conţine, poate, cele mai bune măsuri pe care le-am auzit în ultima vreme în discuţiile legate de ieşirea din criză, sunt de părere că această iniţiativă este insuficientă. Ca liberali, putem face mai mult. După cum realizează chiar şi autoarea, "criza economică a creat momentul favorabil pentru reforme profunde, imposibil de coordonat rapid şi eficient în vremuri normale". Însă iniţiativa ei cu greu poate fi catalogată drept "o reformă profundă". Cred că ne aflăm, într-adevăr, într-un moment prielnic luării unor decizii radicale. În 1990 am început tranziţia de la socialism la capitalism şi am avut două posibilităţi: o reformă graduală sau o terapie de şoc. În România s-a optat pentru prima variantă iar consecinţele (în termenii întârzierii dezvoltării economice faţă de vecinii noştrii) le suportăm şi în prezent. Cred că astăzi ne confruntăm cu o situaţie asemănătoare:

- putem implementa măsuri liberale punctuale şi de mică anvergură prin care (în virtutea efectelor benefice consistente pe care le-ar aduce orice măsură de liberalizare într-un mediu sufocat de povara intervenţiei statului) să sperăm că vom traversa cu bine turbulenţele economice actuale;

- sau putem adopta o reformă profundă.

Cum ar suna un plan radical de revigorare economică? În esenţă, planul ar ţinti accentuarea stimulentelor de a munci şi de a produce, prin reducerea drastică a aparatului administraţiei publice şi a cheltuielilor bugetare inutile. Îndrăznesc să spun că reducerea la jumătate a rolului statului în economie, prin reducerea bugetului de stat cu 50% este o ţintă realizabilă, chiar dacă unora li se poate părea exagerată. Dar ce ar însemna această reducere a bugetului? Ar însemna reducerea veniturilor din impozite şi a cheltuielilor publice aproximativ la jumătate - facem abstracţie de faptul că reducerea impozitării la jumătate ar aduce probabil la bugetul statului o sumă care ar depăşi consistent nivelul de 50% din veniturile actuale, graţie efectului de stimulare a afacerilor.

Pe partea de impozite, terapia de şoc ar consta practic în instaurarea unui cote de impozitare unice de 10%, pentru principalele impozite directe şi indirecte percepute în prezent. Astfel, TVA ar scădea de la 19% la 10%, impozitul pe venit (şi cel pe profit) ar scădea de la 16% la 10%, iar contribuţiile la asigurările sociale ar fi reduse tot cu aproximativ 50%. În prezent, impozitarea muncii se ridică în România la o cotă alarmantă, de peste 50%. Scăderea ei la la 20%, ar aduce România în linie cu Luxemburg, transformând practic economia într-un paradis fiscal. Nu pot sublinia suficient beneficiile pe care le-ar aduce României o astfel de reformă. Printre altele, ne putem aştepta ca o avalanşă de capital străin să determine creare a numeroase locuri de muncă şi să ridice rapid nivelul de viaţă al românilor.

Pe partea de cheltuieli, am putea opera reduceri asemănătoare (după cum spuneam mai sus, acest lucru nu ar fi neapărat necesar, dar ar fi foarte recomandabil). Să începem.

Primul pe lista reducerilor de cheltuieli ar fi ministerul apărării. Armata, aşa cum o ştim, a devenit practic inutilă. Conflictele moderne nu mai sunt câştigate cu ajutorul tancurilor şi avioanelor. Iar întreţinerea şi modernizarea acestor mijloace militare este un lux şi, aşa cum ştim din gura guvernanţilor, luxul trebuie penalizat (mai ales în vremuri de criză). De aceea, cred că desfiinţarea armatei este oportună. Îi este cuiva frică de potenţialii invadatori străini? Foarte bine, modificarea regimului proprietăţii asupra armelor - adică revenirea la dreptul de proprietate privată asupra armelor de foc - este de natură să rezolve problema. Căci ce guvern străin va îndrăzni vreodată să invadeze o naţiune de proprietari de arme? În plus, prin vânzarea tunurilor, tancurilor, a flotei navale şi aeriene, bugetul statului ar încasa probabil tot atâţia bani cât ar încasa dacă ar mai avea de privatizat câteva BCR-uri.

Probabil la fel ar trebui procedat şi cu ministerul de interne. După cum am avut ocazia să observăm în ultimele săptămâni, poliţia se descurcă foarte bine atunci când organizează filtre în căutarea criminalilor şi a spărgătorilor de bănci. În rest... fiecare este pe cont propriu oricum. Este suficient să intraţi într-o secţie de poliţie pentru a observa starea jalnică a acestei instituţii. Numai un naiv sau cineva care nu a apelat vreodată la ajutorul poliţiştilor poate crede că drepturile sale sunt apărate eficient de aceştia. Cât despre procurori şi fabricile de dosare numite „Parchet" - o excursie într-un astfel de loc este edificatoare. După o jumătate de oră petrecută acolo este posibil să aveţi nevoie de un consult oftalmologic, pentru că mişcarea continuă a circa 10 secretare între 4 birouri dăunează grav vederii privitorului. Şi câtă vreme interdicţia privind fumatul nu este respectată nici măcar pe holurile parchetului, în ciuda afişelor postate din metru în metru, este clar cum sunt apărate celelalte legi.

Apoi, ministerele turismului şi mediului ar trebui desfiinţate complet. Primul este complet inutil, fapt atestat de bugetul său nesemnificativ, însă ar trebui să ne grăbim până când politicienilor nu le vin şi alte idei de genul celei cu tichetele de vacanţă. În ceea ce priveşte ministerul mediului, nu mi se pare că de când această instituţie există poluarea pe meleagurile mioritice a scăzut cumva - mai mult decât a scăzut în mod natural datorită închiderii unor fabrici falimentare. A, vreţi cu adevărat să reducem poluarea? Păi atunci nu ne trebuie un minister pentru asta, ci delimitarea mai clară a drepturilor de proprietate şi respectarea acestora. Indivizii şi comunităţile locale ar avea ceva de spus în acest sens, nu guvernul.

Pe lista reducerilor substanţiale ar trebui să intre ministerele transporturilor şi cel al dezvoltării regionale. Primul pentru „performanţa" de a construi câţiva kilometri de autostradă în 4 ani. Drumurile sunt un bun economic şi ca atare ar trebui să plătim dacă le folosim. Autostrăzile trebuie finanţate, construite şi exploatate în regim privat, precum hotelurile. Iar dacă cineva a construit în Bucureşti cel mai mare hotel din sud-estul Europei, mă gândesc că nu este imposibil să avem şi cea mai mare autostradă din partea asta de lume. Astfel am putea începe trecerea infrastructurii rutiere în proprietate privată. Dacă tot vorbim de justiţie socială, atunci hai să fim juşti până la capăt şi să nu punem tot poporul român să plătească la fel pentru un serviciu folosit diferenţiat. În ceea ce priveşte ministerul dezvoltării regionale, nu văd ce nevoie avem de aşa ceva câtă vreme tot se vorbeşte de importanţa flexibilităţii pieţei muncii. Dacă un dictator a concentrat forţat populaţia în Valea Jiului, cu efectele sociale pe care le ştim, cât de sadic trebuie să fii ca să militezi pentru păstrarea acelor oameni acolo?

Am lăsat la urmă preferatul meu - ministerul educaţiei. Are cineva impresia că educaţia românilor se află pe un trend ascendent? Sistemul de învăţământ este la ani-lumină distanţă de necesităţile societăţii noastre. Până acum, efectul clar al reformelor întreprinse a fost împingerea planurilor de învăţământ într-o mişcare browniană şi devalorizarea constantă a diplomelor. Privatizarea este şi în acest domeniu cheia problemei. O altă cale prin care să scăpăm de profesori nebuni, elevi dezaxaţi şi scandaluri de corupţie nu văd.

Pentru a nu plictisi cititorul mă opresc aici, dar nu înainte de a replica la două posibile întrebări.

Chiar vorbesc serios? O propunere atât de ambiţioasă formulată în numai 3 pagini nu este neserioasă? Ei bine, vorbesc serios. Iar cine îşi pune întrebarea este bine să ştie că şi celebrul plan Paulson de salvare a băncilor americane a fost iniţial trimis Congresului SUA într-un format similar. Iar dacă statul poate naţionaliza industria bancară cu o lege scrisă pe genunchi sau poate impune colectivizarea agriculturii peste noapte, de ce nu putem realiza contrariul la fel de repede?

Reducerile bugetare nu ar trimite în şomaj un număr prea mare de oameni? Nu, pentru că cheltuielile de personal ar rămâne intacte timp de un an. Altfel spus, persoanele disponibilizate din armată sau din ministerul de finanţe ar continua să-şi primească salariul timp de un an, perioadă suficientă pentru a începe o altă activitate.