Integrarea europeană actuală este echivalentul unui sistem de politici comune, negociate şi adoptate treptat de guvernele europene. Acest proces de integrare nu rezultă din abolirea de principiu a restricţiilor politice ale sistemului economic, el nu poartă amprenta definitorie a pieţei libere şi a mecanismelor concurenţei, în ciuda unor realizări importante în acest sens. Este vorba, mai degrabă, de o opţiune politico-birocratică asupra a ceea ce ar trebui să fie modelul european de economie şi de societate. Iar acest normativ politic a fost consfinţit într-un aranjament economic şi instituţional exportat, cu cât mai mare fidelitate posibilă, ţărilor membre şi celor candidate la aderare.

Dar cine sunt şi ce intenţionau artizanii acestui proiect politic? Părinţii „Statelor Unite ale Europei”, în frunte cu Jean Monnet, erau convinşi că „înaltele” autorităţi europene vor avea capacitatea de a planifica dezvoltarea economică dincolo de principiile economice ale pieţei. Este vorba, adică, de modelul unei economii construită prin şi în jurul politicilor şi bugetului statului.

Însă, într-un asemenea model de economie, alocarea resurselor publice nu întâmpină exigenţele calculului economic şi ale pieţei, ci raţiuni de natură politică. De fapt, alocarea politică a resurselor reprezintă marca oricărui buget guvernamental. Iar bugetele europene sunt construite pe o imensă schemă de subvenţii, ajutoare, fonduri structurale şi asistenţă financiară externă. Toate acestea explică imensa redistribuire de resurse în spaţiul european, prin intermediul bugetelor guvernamentale, a bugetului european şi a politicilor comune.

Noii membri ai UE apreciază acest proces drept unul pozitiv, din poziţia de beneficiari neţi ai asistenţei financiare europene, cel puţin în acest stadiu. Începând cu Planul Marshall, a devenit evident că extinderea dramatică a programelor de „foreign aid” este rezultatul unei opţiuni politice, nu al calculelor de rentabilitate. De unde rezultă imposibilitatea de a aprecia dacă resursele „exportate” politic ajung să servească unor nevoi economice reale sau contribuie la întreţinerea corupţiei şi la „osificarea” elitelor statului. Iar aşezarea fondurilor externe la baza succesului economic al unor ţări este o iluzie nefericită. Aceasta neglijează rolul politicilor liberale (unele chiar anti-europene) în crearea prosperităţii: este elocvent cazul Irlandei, unde reducerea cheltuielilor guvernamentale a fost mult superioară intrărilor de fonduri europene.

Originea politică a proiectului european nu înseamnă că procesul de integrare nu are şi o dimensiune economică reală. Pentru majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est (ECE), aderarea europeană poate însemna aşezarea sistemului politic şi a celui economic, aflate în formare, pe baze mult mai sănătoase. Unele aranjamente instituţionale ale modelului european reprezintă, de facto, şi condiţii ale transformării economice de succes. Este vorba, de exemplu, de independenţa justiţiei şi domnia legii, de gradul sporit de libertate economică, precum şi de moneda unică – în prezent mult mai stabilă în comparaţie cu monedele statelor candidate.

Construcţia europeană exercită un profund impact de transformare în ţările ECE, chiar şi înainte de aderare. Criteriile politic, economic şi instituţional, cunoscute sub denumirea de Criteriile de la Copenhaga, reprezintă pilonii procesului de aderare. Aceste criterii au natura unor condiţionalităţi externe în construcţia politicilor economice. Cu alte cuvinte, spre sfârşitul anilor `90, cel mai important factor de transformare sistemică în ECE este unul extern: necesitatea îndeplinirii condiţiilor privind aderarea la UE.

Condiţionalitatea europeană reprezintă, în esenţă, un aranjament instituţional care vizează respectarea exigenţelor impuse de calitatea de membru. Asemenea condiţionalităţi induc transformări de ordin instituţional, precum şi în conţinutul politicilor economice, în măsura în care între politicile naţionale şi modelul european de politică există diferite neconcordanţe.

Unul dintre cele mai importante elemente (formale) de condiţionalitate europeană derivă din criteriul juridic şi instituţional - adoptarea acquis-ului comunitar. Acest demers presupune adoptarea normelor, obiectivelor şi a modelului instituţional al UE de elaborarea a politicilor, factorul european fiind cel care domină asupra celor naţionale. Adoptarea acquis-ului comunitar înseamnă nu numai transpunerea în legislaţiile naţionale a reglementărilor europene, ci şi implementarea acestora, fapt ce va genera mutaţii economice profunde. Este vorba, de fapt, de transpunerea în ţările candidate a sistemului economic şi politic european. Evident, în condiţiile în care instituţiile informale (tradiţii, mentalităţi, cultură etc.) diferă semnificativ de la ţară la ţară, este puţin probabil ca importul unui sistem formal de guvernământ – politic şi economic – să producă rezultate identice. Considerăm că diversitatea Europei, care subminează efortul politic de a exporta un model unic de guvernare, ar trebui încurajată, deoarece reprezintă sursă de competiţie, atât economică dar şi instituţională.

Pentru ţările ECE, integrarea europeană este privită drept vehicul de accelerare a transformărilor în direcţia economiei de piaţă. Însă, trebuie să existe înţelegerea faptului că aderarea europeană şi tranziţia la economia de piaţă sunt procese circumscrise unor transformări instituţionale relativ diferite, unele poate chiar contradictorii.

Tranziţia la economia de piaţă înseamnă, în mod esenţial, generalizarea instituţiei fundamentale a dreptului de proprietate privată şi a corolarelor sale logice, libertatea economică, pieţele şi calculul economic. Pentru grupul ţărilor candidate, preluarea modelului european echivalează, poate cu excepţia Estoniei, cu reducerea gradului de intervenţie guvernamentală în economie şi cu extinderea mecanismelor de piaţă. Din acest punct de vedere, pentru guvernele ţărilor ECE, aderarea reprezintă o constrângere externă favorabilă realizării reformelor în direcţia pieţei. Este vorba, spre exemplu, de liberalizarea schimburilor comerciale externe (adoptarea politicii comerciale comune), de reducerea barierelor din calea investiţiilor străine şi a circulaţiei, în general, de politica în domeniul concurenţei, care poate limpezi mediile naţionale de afaceri, chiar de asigurarea stabilităţii legislative – invocată aproape obsesiv.

Dar modelul european nu este, prin el însuşi, unul suficient de deschis mecanismelor pieţei pentru a produce rapid, în toate ţările membre, prosperitatea mult aşteptată. În plus, preluarea acestuia înseamnă unele costuri deloc de neglijat, care se pot răsfrânge în încetinirea performanţelor economice. În definitiv, creşterea economică atât de mult vizată este produsul liberalizării economice şi a mecanismelor pieţei. Prosperitatea nu este consecinţa spontană a dobândirii calităţii de membru UE, ci a politicilor economice sănătoase care stimulează acumularea de capital, procesul investiţional şi activitatea antreprenorială.

Economiile din ECE sunt economii de piaţă emergente, pentru care progresul economic şi răspândirea prosperităţii pe calea pieţei ar putea fi de mai mare însemnătate decât, de exemplu, protejarea etatistă a intereselor consumatorilor, securitatea locurilor de muncă sau diferite aspecte legate de protejarea mediului. De altfel, există recunoaşterea faptului că aplicarea reglementărilor europene în domeniul muncii, al agriculturii şi al mediului înseamnă costuri imense, care ar vicia potenţialul de creştere economică.

De exemplu, în măsura în care ar fi aplicate rapid, reglementările europene de mediu ar condamna economia românească la stagnare, prin standardele înalte şi costurile prohibitive pe care le implică. Este explicabil faptul că, în prezent, cele mai stringente standarde şi legislaţii de mediu sunt întâlnite în ţările dezvoltate: îmbunătăţirea calităţii mediului este consecinţa şi, totodată, reflectarea îmbunătăţirii standardului de viaţă. Studiile empirice arată că standardele de mediu cresc odată cu creşterea PIB-ului pe cap de locuitor. Aceasta înseamnă că exigenţele europene ar trebui să acorde prioritate creşterii economice rapide în ţările ECE, care ar fi astfel urmată, nu precedată, de îmbunătăţirea standardelor de mediu. Oricum, sunt iluzorii posibilităţile de reformare a abordării actuale (proprietate de stat, standarde înalte şi cheltuieli guvernamentale), prin extinderea sistematică a drepturilor de proprietate privată în domeniul mediului.

Pentru noile ţări membre, preluarea modelului instituţional european echivalează însă, poate cu excepţia Estoniei, cu reducerea intervenţiei guvernamentale arbitrare în economie şi cu extinderea, într-o anumită măsură, a mecanismelor de piaţă. Criteriile de la Maastricht (de convergenţă nominală) realizează disciplinarea acţiunii guvernului în societate, în sfera finanţelor publice, a managementului macroeconomic etc.

Dimensiunea instituţională a unui guvernământ şi management macroeconomic responsabil este ilustrată şi de Pactul de stabilitate şi creştere. Acest acord a luat naştere, la mijlocul anilor `90, din conştientizarea necesităţii de a respecta criteriile de convergenţă nominală pentru existenţa monedei unice europene. Cu toate acestea, Pactul de stabilitate devine tot mai instabil, o dată cu derapajele sistematice pe care guvernele „bunăstării” din Europa Occidentală le înregistrează în zona deficitelor bugetare.

Există două modalităţi prin care guvernele naţionale pot reacţiona la generalizarea şi intensificarea competiţiei: cedarea în faţa forţelor pieţei sau formarea unui cartel. Prima variantă echivalează cu consolidarea libertăţii şi creşterea prosperităţii, în timp ce a doua erodează libertatea, determină prezervarea status quo-ului şi doar redistribuie avuţia.

Prima variantă corespunde reflectă generalizarea competiţiei instituţionale, adică ajustarea spontană a aranjamentelor instituţionale naţionale în vederea îmbunătăţirii competitivităţii şi a performanţei economice. În contextul globalizării – intensificarea schimburilor externe şi creşterea mobilităţii factorilor de producţie – sistemele economice sunt predispuse la anumite adaptări şi chiar la schimbări instituţionale de amploare. În noile condiţii, competiţia instituţională – concurenţa regulilor – este consecinţa firească a inovaţiilor tehnologice şi organizaţionale. Acestea au produs creşterea mobilităţii pe plan internaţional a persoanelor şi bunurilor, dezvoltarea fără precedent a comunicaţiilor, prin reducerea costurilor de tranzacţie. Astfel, oportunităţile pieţei externe sunt mult mai mari şi valorificarea lor devine mult mai avantajoasă.

Modelul european de construcţie instituţională şi de guvernare corespunde, însă, celei de-a doua variante. Aceasta derivă din convingerea elitelor politice europene că „Europa Unită”, armonizată, uniformizată politic şi economic, va ţine mult mai bine piept forţelor „distructive” ale globalizării. În această perspectivă, acquis-ul comunitar ar reprezenta un instrument de armonizare prin transplant instituţional şi preluare de corpus legislativ.

Birocraţia de la Bruxelles (eurocraţia) a dezvoltat anumite forme de coordonare ierarhică şi armonizare administrativă (care înseamnă, de fapt, standardizare) în aproape fiecare domeniu al politicii publice. Adoptarea celor 97.000 de pagini de legislaţie europeană înseamnă import de instituţii, structuri administrative, practici legale şi politici economice. Acquis-ul comunitar ilustrează probabil cel mai bine cum legislaţia a devenit instrument de guvernare, ceea ce creează o discrepanţă insurmontabilă între Legislaţie (reglementarea modului de guvernare) şi Lege (aplicarea regulilor de drept prin separarea binelui de rău). De asemenea, proiectul Constituţiei Europene (cea mai lungă şi mai politizată constituţie din toate timpurile – 270 de pagini şi 70.000 de cuvinte, faţă de cele doar 17 pagini şi 4.500 de cuvinte, cât are Constituţia SUA) reprezintă un exemplu clar de centralism european şi la nivel politic, nu doar economic şi instituţional.

Procesul de aderare, aşa cum este conceput, se bazează pe crearea şi consolidarea unei branşe executive specializate la nivel naţional, ceea ce favorizează componenta executivă a guvernământului. Aceasta derivă din faptul că procesul de negociere şi de adoptare a normelor europene este, în realitate, un exerciţiu administrativ, care are natura de a întări şi mai mult fenomenul etatist în Europa, prin perpetuarea statului bunăstării (redistributiv) şi a modelului economiei social(ist)e de piaţă – ale cărei performanţe economice sunt tot mai modeste. Faptul că întregul proces de extindere a UE a evoluat într-un stil pur elitist şi tehnocratic a erodat suportul public şi încrederea în procesul de integrare. Aşa s-ar putea explica de ce, în problema extinderii, opinia publică în multe ţări europene a fost mai puţin entuziastă decât declaraţiile oficialilor de la Bruxelles.

Din perspectivă economică, nu este clar de ce UE trebuie să fie un aranjament instituţional şi politic centralizat. Piaţa liberă şi competiţia sunt capabile să sporească prosperitatea europenilor fără necesitatea de a reglementa până şi mărimea, forma şi grosimea fructelor şi legumelor, aşa cum se întâmplă în cazul legilor europene[1]. Aproape toate politicile economice şi sociale sunt supuse „armonizării”, la un nivel pan-european, iar extinderea bazată pe un sistem de strictă condiţionalitate devine un puternic instrument de reducere a diversităţii.

În plan fiscal, armonizarea s-ar putea solda cu alinierea taxelor şi impozitelor „în sus”, la nivelul celor mai apăsătoare regimuri fiscale. Este îngrijorător că oficialii europeni tratează problema concurenţei cu jumătăţi de măsură: concurenţa este bună, nu însă şi între guverne (în plan fiscal). Poate părea ironic că numeroşi oficiali europeni sunt cuprinşi de îngrijorare pentru faptul că anumite ţări practică dumping-ul fiscal, pentru că tot mai multe afaceri se orientează către jurisdicţii fiscale mai prietenoase şi, atât la nivelul UE cât şi al OECD, există demersuri concrete de armonizare fiscală pentru stoparea pagubelor…competiţiei fiscale!! Aceste măsuri urmăresc să împiedice guvernele naţionale să recurgă la „arma” competiţiei fiscale, ca principal mijloc de sporire a atractivităţii mediilor lor de afaceri; este similar cu a interzice întreprinzătorilor utilizarea tuturor mijloacelor pe care le cunosc în scopul obţinerii unui produs cât mai bun şi la costuri cât mai mici. Atunci drepturile constituţionale ale cetăţenilor americani şi elveţieni la iniţiative legislative de reducere a fiscalităţii ar trebui interzise, de vreme ce astfel va avea loc scăderea veniturilor fiscale ale guvernului german sau francez?!!

Teoretic, concurenţa fiscală este consecinţa naturală a mobilităţii bazei impozabile între state. Ca joc non-cooperativ între guverne, concurenţa fiscală generează tendinţa de diminuare a presiunii fiscale pentru bazele impozabile cu mai mare mobilitate şi creşterea acesteia pentru factorii de producţie şi activităţile mai puţin mobile. Aşa cum globalizarea reduce posibilităţile de prezervare a monopolurilor pe diferite pieţe, în acelaşi fel acţionează spre limitarea puterii monopolurilor guvernamentale. În mod corespunzător, guvernele care nu fac faţă competiţiei fiscale ar putea manifesta tendinţa să opereze la un nivel mai înalt al monopolului politic coercitiv, într-un cartel fiscal foarte posibil de construit la nivel european.

În prezent, amplele transformări tehnologice şi instituţionale înlesnesc migraţia internaţională şi intensificarea competiţiei fiscale şi în domeniul forţei de muncă, a cărei mobilitate a crescut considerabil: munca specializată pe sectoarele de înaltă tehnologie, informaticieni, artişti, sportivi îşi amplasează activităţile luând în calcul jurisdicţiile fiscale mai prietenoase. Spre exemplu, autoritatea fiscală din Franţa raportează că, în fiecare an, mii de contribuabili părăsesc ţara din motive fiscale; numeroşi întreprinzători francezi îşi (de)plasează activităţile în Marea Britanie; reducerea puternică a presiunii fiscale în Irlanda a inversat fenomenul tradiţional de migraţie.

În planul politicilor sectoriale, din dorinţa de a „organiza” (a se citi „uniformiza”) sectoare întregi de activitate economică, Comisia Europeană a adoptat strategia „politicilor comune”, întemeiată pe proliferarea reglementărilor, a controalelor administrative şi a subvenţiilor. Care sunt rezultatele? Politica agricolă comună – expresia unei concepţii a imposibilităţii agriculturii private – a sărăcit consumatorii, contribuabilii şi chiar fermierii. Preţurile fixate la Bruxelles nu au împiedicat exodul rural, ele apasă asupra bugetelor menajelor, iar politica protecţionistă restrânge beneficiile importurilor agricole mai ieftine. Mai mult decât atât, ca rezultat al aderării, fermierii din ţările candidate vor trebui să îşi ajusteze/reducă producţiile conform cotelor stabilite arbitrar de structurile decizionale europene, pe considerente de concurenţă neloaială, în ciuda faptului că ţările membre exportă în Europa de Est mai mult decât importă. Dar cum se împacă oare cotele de producţie, concept reminiscent în practica socialistă sovietică, cu ideea de piaţă comună liberă?

Evoluţiile recente din Europa pun tot mai mult sub semnul întrebării viabilitatea modelului actual de economie şi societate care defineşte proiectul construcţiei europene. În primăvara anului 2006, prima pagină a buletinelor de ştiri a fost ţinută de ample mişcări sindicale şi manifestaţii care aproape au paralizat oraşe-simbol ale UE. Am asistat, cuprinşi de îngrijorare şi uimire, la spectacolul terifiant pe care Europa l-a oferit lumii întregi. „Directiva Bolkestein”, împotriva căreia au scandat, luni de zile, zeci de mii de oamenii de-a lungul întregii Europe, părea că devine titlul unui film de groază care ameninţa cu detronarea favorurilor sociale ale statului bunăstării. În Franţa, intenţiile de flexibilizare a pieţei muncii au transfor-mat Parisul într-o capitală sub asediu, prin care sindicatele au ajuns să colonizeze statul[2].

Când va fi scrisă istoria economică a Europei din ultima treime a secolului al XX-lea, atunci vom înţelege întreaga serie de bătălii pe care guvernele naţionale le-au declanşat împotriva realităţii economice, cu iluzia că victoria poate fi garantată de întruparea unei simple majorităţi electorale. În această perioadă, Europa a fost dominată de aranjamentul instituţional al statului bunăstării, ale cărui practici promiteau educaţie, sănătate, securitate, prosperitate, locuri de muncă, într-un cuvânt fericire pentru toată lumea. Pentru atingerea acestui ideal, guvernele naţionale au înţeles să crească cheltuielile guvernamentale până la peste 50 % din PIB[3].

Dincolo de creşterea cheltuielilor publice, maşinăria statului bunăstării a fost întărită de numeroase legislaţii protecţioniste, de la un sistem extrem de elaborat de „drepturi ale muncii”, până la un imens aparat administrativ în domeniul ajutoarelor şi asigurărilor sociale. Subordonarea aproape în totalitate a economicului de către politic a fost justificată, pe scară largă, prin intermediul următoarelor două motive.

Primul, ambalat în ieftine pastile electorale de tipul „Omul contează mai mult decât piaţa” sau „În democraţie, voturile decid, nu dolarii”, este bazat pe eroarea că omul, pe de o parte, şi piaţa şi dolarii, pe de altă parte, au interese potrivnice. Al doilea motiv, care a amplificat invadarea economiei de un noian de politici „welfare”, constă în convingerea nefastă că redistribuirea veniturilor de către guvern, prin impozitare şi politici de sprijin, este un act de „justiţie socială” şi datorie morală.

Aranjamentul instituţional denumit iniţial „statul bunăstării” a fost mai apoi redenumit, în numeroase declaraţii programatice ale UE, prin sintagma de „model european”. Această abilă manoperă lingvistică este menită să sublinieze opoziţia clară în care se situează aşa-numitul „model european” în comparaţie cu tradiţionalul „model anglo-saxon” sau, mai mult, cu rivalul său politic şi anume „modelul american”. În acest sens, suporterii construcţiei instituţionale a UE caută să acrediteze ideea că performanţa „modelului european” va fi cu atât mai evidentă, cu cât bunii europeni vor dezaproba mai mult modelul cultural de tip anglo-saxon.

În mod evident, este absurdă pretenţia că, în prezent, acest „model european” ar fi reprezentativ pentru toţi europenii. În mod esenţial, natura „modelului” este una franco-germană, a cărei sevă se extrage din socialismul francez de inspiraţie militară gaullistă, din social-democraţia germană şi din doctrina sindicalismului[4]. Astfel, modelului european îi este ataşat, aşa cum stă bine oricărei societăţi „raţional planificate”, un sistem propriu de valori culturale menite să ilustreze clar antipatia faţă de civilizaţia anglo-saxonă, ataşată încă unor valori liberale, însă tot mai discret.

Dincolo de realismul precar al politicilor statului bunăstării din UE, principalul obiectiv al „modelului” constă în dezvoltarea unei vaste scheme de securitate socială, care începe cu monopolul deplin al statului în domeniul educaţiei, continuă cu protejarea prin lege a locurilor de muncă, a concediilor cel mai bine plătite, a celei mai mici durate a muncii din câte au existat vreodată şi se încheie cu asigurările sociale pentru şomaj şi cu pensiile de stat.

Care sunt, însă, costurile economice ale acestei „generozităţi” sociale? În primul rând, trebuie înţeles faptul că „generozitatea” statului se înalţă pe impozitele mari care au însoţit dintotdeauna aranjamentul instituţional al statului bunăstării. Proliferarea mecanismelor redistributive şi fiscalitatea împovărătoare sunt sursele problemelor economice şi sociale pe care Europa le traversează în prezent.

În primul rând, este vorba de o extrem de palidă creştere economică pe care o experimentează membrii din hard-core-ul Uniunii. Ratele de creştere economică de 1-2% aproape s-au permanentizat, devenind cifre oficiale ale (contra)performanţei economice din UE. Din fericire, deficitul de creştere economică din UE ridică pentru elita europeană serioase piedici în a continua să ruleze, sistematic, pârghiile sociale (a se citi „politice”) ale „bunăstării”.

În al doilea rând, este vorba de serioasele fricţiuni în realizarea „armoniei sociale”, a căror sursă rezidă, în ultimă instanţă, în defectarea administrativă a mecanismelor pieţei muncii. În cei treizeci de ani de când „modelul social” a devenit un imperativ politic, şomajul a explodat de la o medie de 4% la peste 10% în Franţa şi la cca. 12% în Germania. Iar de la derapajul pieţei muncii (dacă ne este îngăduit să îi spunem „piaţă”) până la subminarea fundamentelor civilizaţiei, a „coeziunii sociale” (un concept atât de drag planificatorilor UE) nu mai rămân decât foarte puţini paşi.

Morala este aceea că politicile sociale, tocmai cele menite să asigure coeziunea socială, sfârşesc prin a anula creşterea economică, implicit crearea de locuri de muncă, ceea ce explică şi gravele tensiuni de pe piaţa muncii din ţări precum Franţa şi Germania.

Mai mult decât atât, partizanii „modelului social european” demonstrează că nu înţeleg o logică economică elementată, atunci când susţin că şomajul în Europa este înalt tocmai deoarece modelul nu este suficient de „social”... ori „european”, ceea ce ar naşte o şi mai mare nevoie de „armonizare” europeană.

În realitate, şomajul este consecinţa unei pieţe a muncii anchilozată de propriile suprareglementări, de un protecţionism al locurilor de muncă contrar chiar principiului „libertăţii contractuale”, de o povară fiscală ce ruinează stimulentele activităţii antreprenoriale, de unde şi puţinătatea locurilor de muncă nou create.

Într-o economie dominată de sectorul public, cei treizeci de ani de politici economice socialiste au alterat stimulentele iniţiativei antrepre-noriale şi au redus „clasa muncitoare” la o masă amorfă hrănită permanent prin legislaţii preferenţiale[5].

Statul modern al bunăstării introduce un soi de „paternalism” electoral în funcţionarea economiei. Aranjamentul instituţional etatist din Europa Continentală din ultimii treizeci de ani, în special din Germania, Franţa şi Italia, prin modelul economic „paternalist” promovat în aproape toate sferele vieţii sociale, este responsabil pentru criza instituţională şi pentru slabele performanţe economice ale Europei din ultima perioadă. Acest model economic explică, de altfel, şi amplele fricţiuni care domină în prezent funcţionarea pieţei muncii în UE. „Rigiditatea” pieţei muncii din UE, precum şi ratele înalte ale şomajului sunt responsabile, tot mai pregnant, de convulsiile sociale care contrazic flagrant pretenţiile de armonie şi coeziune socială ale modelului european.

Acest fenomen ilustrează perfect legea de fier a consecinţelor neintenţionate[6], cu aplicabilitate perfectă asupra politicilor statului bunăstării: analiza contrafactuală, construită în termeni realişti, adică prin dezavuarea ipotezelor abstracte ale echilibrului general din teoria neoclasică, arată că interferenţa guvernului cu piaţa naşte probleme mult mai grave decât eventualele neajunsuri, de multe ori inventate, ale mecanismelor pieţei[7].

De fapt, „modelul social” al UE a făcut ca, pe piaţa muncii, negocierile economice reale practic să înceteze. Posesorii de forţă de muncă nu mai intră în relaţii contractuale cu întreprinzătorii, care îşi riscă finanţele în afaceri, ci mai degrabă cu guvernul şi sindicatele, care definesc în „negocierile colective” condiţiile în care întreprinzătorii trebuie să angajeze forţă de muncă[8]. Astfel, oamenii de afaceri sunt într-o măsură tot mai mică proprietari ai capitalurilor expuse în afaceri, de vreme ce condiţiile de anga-jare exprimă orice alte negocieri, sindicale ori politice, mai puţin pe cele dintre patron şi salariaţii acestuia.

Confruntate însă cu posibilitatea deplasării capitalurilor în mediile de afaceri mai permisive şi deci, cu pierderea de locuri de muncă, sindicatele au purces, uneori în urma iniţierii unor ample presiuni publice şi politice, la reducerea informală a unor pretenţii din „contractele colective”, cel puţin cu privire la durata săptămânii de lucru şi la salariile debutanţilor[9]. Potrivit unor estimări ale asociaţiilor industriale, între 50 şi 70% din întreprinderile cu mai puţin de 500 de salariaţi au concretizat asemenea acorduri informale. Existenţa acestora, care ameninţă să detroneze monopolul sindicatelor asupra politicilor de pe piaţa muncii, nu denotă altceva decât disjuncţia imensă între discursul politic ce stă la baza „modelului social” al UE şi legităţile realităţii economice.

După dezordinea socială din suburbiile Parisului din noiembrie 2005, racilele unui sistem educaţional deficitar pot fi ilustrate, tragicomic, nu de o anecdotă apocrifă, ci de o poveste adevărată. În condiţiile unui şomaj în rândul tinerilor de 25% (şi care atinge chiar 50% în unele suburbii), prim-ministrul Villepin a anunţat că tinerilor peste 14 ani li se va permite să îşi înceapă ucenicia în diverse domenii, fără a mai fi obligaţi să frecventeze şcoala până ating vârsta de 16 ani. O asemenea intenţie a fost însoţită de proteste vehemente, atât din partea partidelor de stânga şi sindicatelor din sistemul educaţional, pe motiv de alterare a egalităţii de şanse în societate, cât şi – paradoxal – din partea angajatorilor. Aceştia din urmă, pe de altă parte, blamează incapacitatea statului francez de a oferi tinerilor o educaţie pragmatică[10], în consonanţă cu exigenţele unei pieţe a muncii tot mai concurenţiale[11].

Răspunsul guvernului francez la rigidităţile ce domină piaţa muncii din UE a constat în mult discutatul CPE (contractul primului loc de muncă pentru tineri), care viza amendarea legislaţiei muncii prin permisiunea acordată angajatorilor de a-i concedia, în primii doi ani de activitate, pe salariaţii sub 25 de ani (care nu au mai avut un loc de muncă), fără o justificare specifică, însă cu o anumită compensaţie financiară[12]. În mod logic, guvernul argumentează că, dacă tânărul angajat nu este concediat în primii doi ani, atunci acesta va câştiga mai multă experienţă şi va deveni, în consecinţă, mult mai „valoros” în continuare, pe piaţa muncii. În orice caz, doi ani petrecuţi într-un loc de muncă nesigur reprezintă o alternativă mai bună decât şomajul. Însă o asemenea decizie a atras, în Franţa, valuri de proteste, aşa cum arătam în debutul studiului: 68% dintre francezi s-au declarat a fi împotriva unei asemenea măsuri, în ciuda faptului că logica unei asemenea politici era tocmai aceea de deblocare a inerţiei pieţei muncii.

Aceasta nu demonstrează doar faptul că mai mult de 68% dintre francezi nu sunt economişti. Nu este un mister pentru teoria economică faptul că 68% din forţa de muncă franceză preferă locurile de muncă sigure, permanente, în comparaţie cu cele mai puţin sigure şi flexibile. O asemenea preferinţă este explicabilă, mai ales într-o ţară în care o pondere covârşitoare a populaţiei beneficiază de locuri de muncă relativ sigure, în special în domeniul administraţiei guvernamentale şi al serviciilor publice.

Iar şomajul pare a fi cu atât mai ridicat cu cât „modelul social” este mai protecţionist pe piaţa muncii, mai generos în ajutoare sociale şi legislaţie preferenţială. De asemenea, obsesia egalităţii de şanse şi de tratament îngreunează tot mai mult „flexibilizarea” pieţei muncii[13].

Teoria economică demonstrează că şomajul este rezultatul existenţei pe piaţa muncii a unui salariu mai ridicat decât nivelul de „echilibru”, cel care ar asigura egalitatea între cererea şi oferta de muncă. Pe piaţa liberă, salariul tinde spre acel nivel la care toţi cei dornici să muncească îşi pot găsi un loc de muncă. Concluzia de manual ar fi aceea că pe o piaţă a muncii liberă nu poate exista decât şomajul voluntar.

Existenţa presiunilor guvernamentale şi sindicale menite să conducă salariile la un nivel superior celui al pieţei determină apariţia şomajului instituţional[14]. Dacă guvernul sau sindicatele reuşesc impunerea unor salarii superioare celor pe care le-ar fixa piaţa liberă, atunci oferta de muncă va depăşi cererea, diferenţă care semnifică mărimea şomajului. În timp ce pe piaţa muncii predomină tendinţa de dispariţie a şomajului voluntar, şomajul instituţional nu poate dispărea decât atunci când vor dispărea toate restricţiile artificiale din calea libertăţii contractuale. În prezent, prin sporirea intervenţiei guvernamentale şi a suportului legislativ acordat sindicatelor, şomajul a devenit un fenomen de masă permanent.

Dar cum pot fi explicate privilegiile pe care sindicatele le-au acumulat, de-a lungul timpului, conform formulei „dreptului odată dobândit”? Un răspuns realist este dedus din analiza aranjamentului legislativ pe care se întemeiază, în UE, statul bunăstării. Elocventă este, în acest sens, filozofia proiectului de constituţie europeană în materie de drepturi.

Există o diferenţă fundamentală între Constituţia Americană şi proiectul de constituţie al UE în ceea ce priveşte concepţia asupra „drepturilor”. Dacă „Bill of Rights” din Constituţia SUA este o listă de drepturi individuale împotriva statului şi a puterii coercitive a acestuia, „Charter of Fundamental Rights” din proiectul european constă într-o lungă listă de drepturi la serviciile monopolizate de către stat, cum ar fi dreptul la educaţie, la sănătate, dreptul la securitate şi asistenţă socială, dreptul la muncă etc.

Constituţia SUA este construită, în mare parte, pe filozofia „dreptului de...” (proprietate), de vreme ce, în ultimă instanţă, filozofia dreptului natural a lui John Locke demonstrează că drepturile omului nu pot fi concepute decât ca drepturi de proprietate. În schimb, în proiectul european de constituţie avem de-a face cu „drepturi la...”, concepţie ce implică tocmai subminarea adevăratelor drepturi ale individului, prin extinderea puterii politice şi a autorităţii statului asupra vieţii individului. Prin sacrificarea principiilor fundamentale ale dreptului, autorii proiectului de tratat constituţional au încărcat până la refuz barca drepturilor sociale, cu nimic altceva decât privilegii ce diluează noţiunile de contract şi de responsabilitate individuală, în favoarea instaurării unui regim colectivist de tip sindical.

Europenii par a fi acceptat proiectul „democraţiei europene” fără să fi analizat îndeaproape implicaţiile sale economice. Nu doar că au supraestimat diferenţele istorice şi culturale dintre ţările europene, însă au ignorat avantajele reale ale concurenţei între structurile politice independente, cum ar fi fost guvernele naţionale. Pe termen lung, prosperitatea europenilor este incompatibilă cu centralizarea procesului decizional economic şi politic în mâinile birocraţiei de la Bruxelles, într-o viziune constructivistă a „societăţii raţional planificate”. În condiţiile transformării sistemului economic european potrivit criteriilor pieţei, extinderea către Este poate deveni cu adevărat şansa unei noi Europe, a unei economii mai dinamice şi mai prospere, o Europă a europenilor – nu a birocraţiei administrative şi a elitelor statale, a proprietăţii private şi a concurenţei – nu a privilegiilor sociale, o Europă în care să guverneze dreptul şi mai puţin legislaţia.