Am clarificat deci problema geamului spart. O eroare elementară! Am putea crede că oricine ar fi în stare să o evite după câteva momente de reflecţie. Şi totuşi, această eroare este cea mai persistentă din istoria ştiinţei economice. Ea este, în prezent, mai răspândită ca oricând în trecut. Este afirmată din nou, cu gravitate, tot timpul, de mari lideri industriali, de camere de comerţ, de lideri sindicali, de ziarişti şi de comentatori de radio şi de televiziune, de statisticieni cu pregătire care folosesc cele mai rafinate tehnici, de profesori de ştiinţe economice din cele mai bune universităţi. Fiecare dintre aceştia, în felul său, preamăreşte avantajele distrugerii.

Deşi unii dintre ei s-ar feri să spună că există avantaje clare de pe urma acţiunilor mărunte de distrugere, aceştia întrevăd avantaje aproape nelimitate de pe urma unor acte de distrugere pe scară extinsă. Ei ne spun că pe vreme de război o ducem mult mai bine din punct de vedere economic decât pe vreme de pace. Ei susţin că numai războiul ajută la realizarea unor „miracole ale producţiei”. Şi văd o întreagă lume căreia i se aduce prosperitatea printr-o cerere enormă, „acumulată” şi „susţinută”. În Europa, după cel de-al Doilea Război Mondial, ei contabilizau optimişti casele şi chiar oraşele întregi dărâmate şi care „trebuiau să fie înlocuite”. În America numărau casele care nu au putut fi construite în timpul războiului, ciorapii de nailon ce nu au putut fi produşi, automobilele şi cauciucurile uzate, radiourile şi frigiderele depăşite. Şi au ajuns la totaluri impresionante.

Era vorba de vechea noastră cunoştinţă, eroarea geamului spart, într-un nou înveliş şi amplificată, astfel încât a devenit greu de recunoscut. Nevoia fusese confundată cu cererea. Cu cât mai multe distrugeri provoca războiul, cu atât mai mult sărăceau oamenii şi cu atât mai mare urmau să fie nevoile postbelice. Indubitabil. Dar nevoia nu înseamnă cerere. Cererea economică efectivă presupune nu numai nevoia, ci şi o putere de cumpărare corespunzătoare. Nevoile Indiei sunt, în prezent, incomparabil mai mari decât cele ale Americii. Dar puterea sa de cumpărare şi, prin urmare, „noile afaceri” care ar putea fi impulsionate de această „cerere” sunt incomparabil mai mici.

Dar dacă depăşim acest punct, sunt şanse să cădem în altă greşeală, iar cei ce propagă eroarea geamului spart se lovesc de obicei de ea. Ei se gândesc la „puterea de cumpărare” doar în termeni monetari. Aşa cum ştim, banii pot fi produşi prin tipărire. O dată afirmat acest lucru, să spunem şi că tipărirea banilor reprezintă cea mai mare industrie din lume – dacă producţia este măsurată în termeni monetari. Dar cu cât se produc mai mulţi bani în acest fel cu atât mai mică va fi valoarea unei unităţi monetare date. Această valoare în descreştere se reflectă în preţurile în creştere ale mărfurilor. Dar cum cei mai mulţi oameni s-au obişnuit atât de mult să-şi măsoare averea şi venitul în termeni monetari, aceştia consideră că, pe măsură ce masa monetară creşte, o duc mai bine, în pofida faptului că dacă unitatea de măsură ar fi bunurile, s-ar putea ca ei să aibă de fapt mai puţin şi să cumpere mai puţin. Cele mai multe dintre rezultatele economice „bune” pe care oamenii le atribuiau la momentul respectiv celui de-al Doilea Război Mondial se datorau de fapt inflaţiei din perioada războiului. Ar fi putut fi determinate, la fel de bine, şi aşa s-a şi întâmplat, de o inflaţie asemănătoare în timp de pace. Vom reveni asupra acestei iluzii monetare mai târziu.

Există totuşi o jumătate de adevăr în această eroare a cererii „cu acoperire”, la fel cum era şi în cazul celei a geamului spart. Acesta din urmă a dat, într-adevăr, mai mult de lucru geamgiului. Distrugerile războiului au dat de lucru producătorilor anumitor bunuri. Distrugerea caselor şi oraşelor a furnizat, într-adevăr, mai mult de lucru în construcţii. Incapacitatea de a produce automobile, radiouri şi frigidere în timpul războiului a determinat o cerere postbelică cumulată pentru aceste produse particulare.

Aceasta li s-a părut multora o creştere a cererii totale, aşa cum a şi fost, parţial, dacă este exprimată în dolari cu putere de cumpărare redusă. Dar ceea ce s-a întâmplat în realitate a fost o deturnare a cererii către aceste produse, în detrimentul altora. Europenii au construit mai multe case noi decât altminteri pentru că au fost nevoiţi să o facă. Dar construind mai multe case, au rămas în mod proporţional cu mai puţin capital şi forţă de muncă disponibile pentru orice altă activitate. Cumpărând case, au rămas în mod proporţional cu mai puţină putere de cumpărare pentru altceva. Extinderii într-o direcţie a afacerilor îi corespundea restrângerea acestora în altă direcţie (cu excepţia cazului în care energiile productive erau stimulate pentru satisfacerea unei nevoi anume sau a unei urgenţe).

Pe scurt, războiul a modificat direcţia postbelică a efortului economic, a modificat echilibrul industriilor şi a schimbat structura industriei.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în Europa a avut loc o „creştere economică” rapidă şi chiar spectaculoasă atât în ţările grav afectate de război, cât şi în celelalte. Unele dintre ţările în care s-au înregistrat cele mai mari distrugeri, cum ar fi Germania, au progresat mai rapid decât altele, cum ar fi Franţa, unde distrugerile au fost mai reduse. În parte, aceasta s-a datorat faptului că Germania de Vest a aplicat o politică economică mai sănătoasă. Pe de altă parte, nevoia disperată de reîntoarcere la condiţii normale de locuit şi de trai a impulsionat sporirea eforturilor. Dar nu înseamnă că distrugerea proprietăţii este în avantajul persoanei a cărei proprietate a fost distrusă. Nimeni nu-şi dărâmă propria casă în ideea că nevoia de a o reconstrui îi va stimula energiile.

După un război, în mod normal, are loc o stimulare a energiilor, pentru o vreme. La începutul faimosului capitol trei al volumului History of England, Macauley sublinia că:

"Nicio nenorocire banală, nicio proastă administrare obişnuită nu vor distruge o naţiune în aceeaşi măsură în care progresul constant al cunoaşterii şi efortul constant al fiecăruia de a se perfecţiona vor contribui la prosperitatea ei. De multe ori s-a observat că o cheltuială nemăsurată, impozitarea apăsătoare, restricţiile comerciale absurde, tribunalele corupte, războaiele dezastruoase, răscoalele, persecuţiile, conflagraţiile, inundaţiile nu au reuşit să distrugă capitalul la fel de repede cum au reuşit să-l creeze străduinţele indivizilor."

Nimănui nu i-ar conveni să i se distrugă proprietatea, fie pe timp de pace, fie pe timp de război. Ceea ce dăunează şi este dezastruos pentru o persoană trebuie să fie la fel de dăunător şi de dezastruos pentru naţiunea în ansamblu.

Multe dintre erorile cele mai des întâlnite în raţionamentele economice sunt provocate de tendinţa, observată în special în prezent, de a folosi termeni abstracţi – colectivitate, naţiune – şi de ignorare a persoanelor care le compun şi le conferă semnificaţie. Nimeni nu poate crede că distrugerile războiului au reprezentat un avantaj economic dacă se gândeşte mai întâi la toţi cei a căror proprietate a fost distrusă.

Cei ce consideră că distrugerile războiului duc la creşterea „cererii” totale uită faptul că cererea şi oferta sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Reprezintă acelaşi lucru, dar privit din direcţii diferite. Oferta creează cererea întrucât la origine ea reprezintă o cerere. Bunurile pe care oamenii le produc reprezintă de fapt tot ceea ce ei pot să ofere în schimbul bunurilor pe care le doresc. Astfel, oferta de grâu a fermierului este măsura cererii sale de automobile sau de alte bunuri. Toate acestea sunt inerente în cadrul diviziunii moderne a muncii şi într-o economie de schimb.

Acest adevăr fundamental este puţin vizibil, este adevărat, pentru mulţi oameni (inclusiv pentru unii economişti sclipitori şi recunoscuţi), în spatele unor complicaţii cum ar fi plata salariilor şi forma indirectă în care se realizează aproape toate schimburile moderne prin intermediul banilor. John Stuart Mill şi alţi clasici, deşi câteodată nu au reuşit să ţină seama într-o suficientă măsură de consecinţele complexe ce rezultă din folosirea banilor, cel puţin au întrezărit realităţile dincolo de „paravanul monetar”, până într-acolo încât i-au depăşit pe mulţi dintre criticii lor actuali care sunt, evident, dezorientaţi de folosirea banilor ca mijloc de schimb. Inflaţia – adică emisiunea de bani suplimentari cu consecinţa creşterii salariilor şi a preţurilor – poate părea o acţiune prin care se creează o cerere suplimentară. Nu însă dacă ne referim la producţia şi schimbul concret de bunuri reale.

Ar trebui să se înţeleagă clar faptul că puterea de cumpărare reală se diminuează în aceeaşi măsură în care se reduce capacitatea productivă. N-ar trebui să ne păcălească sau să ne pună în încurcătură creşterea preţurilor sau a „venitului naţional”, în termeni monetari, ca manifestări ale inflaţiei.

Se afirmă uneori că germanii sau japonezii au avut un avantaj postbelic faţă de americani, deoarece vechile lor uzine, fiind complet distruse de bombe în perioada războiului, au putut fi înlocuite cu cele mai moderne uzine şi utilaje, producând astfel mai eficient şi cu costuri mai mici decât americanii, cu uzinele şi utilajele lor învechite şi pe jumătate uzate. Dar dacă acest lucru ar fi fost, într-adevăr, un avantaj net evident, americanii ar fi putut cu uşurinţă să-l depăşească dezafectând propriile uzine vechi, debarasându-se de toate vechile utilaje. De fapt, producătorii de pretutindeni ar putea să scape de uzinele şi echipamentele vechi în fiecare an şi să construiască altele noi, să instaleze noi utilaje.

Adevărul este că există o rată de înlocuire optimă, un moment optim pentru înlocuire. Ar fi avantajos pentru un producător ca fabrica şi utilajele sale să fie distruse de bombe numai dacă ar fi venit momentul în care acestea, ca urmare a deteriorării şi uzurii, ar fi atins deja valoarea nulă sau negativă, iar bombele ar fi căzut tocmai când ar fi trebuit să cheme echipa de demolare sau să comande utilaje noi.

Este adevărat că, dacă uzura fizică şi cea morală nu au fost reflectate corect în registre, distrugerea proprietăţii are consecinţe mai puţin dezastruoase decât cele sugerate de datele din aceste documente. La fel de adevărat este şi faptul că existenţa unor uzine şi utilaje noi măreşte viteza cu care se uzează moral cele vechi. Dacă patronul uzinei şi utilajelor vechi încearcă să le folosească în continuare peste perioada în care ele i-ar asigura maximizarea profitului, atunci producătorii ale căror uzine şi utilaje au fost distruse (presupunând că au avut dorinţa şi capitalul necesar înlocuirii lor cu altele noi) vor obţine un avantaj comparativ sau, ca să fim mai exacţi, pierderea lor cumulativă se va reduce.

Pe scurt, fără teama de a greşi, putem trage concluzia că nu constituie niciodată un avantaj faptul că nişte fabrici şi utilaje sunt distruse de obuze sau de bombe, dacă nu şi-au pierdut deja valoarea sau nu au atins o valoare negativă prin uzură fizică şi morală.

În plus, în toată discuţia aceasta, am omis până acum o idee de bază. Fabricile şi utilajele nu pot fi înlocuite de către o persoană particulară (sau de un guvern socialist) decât dacă s-au putut acumula economii, respectiv capital, pentru realizarea înlocuirii. Războiul distruge însă capitalul acumulat.

Este adevărat că ar putea apărea factori compensatori. Descoperirile şi progresele tehnologice din timpul războiului pot, de exemplu, să ducă la creşterea productivităţii individuale sau naţionale într-o oarecare măsură şi s-ar putea, în cele din urmă, să se înregistreze o creştere netă a productivităţii globale. Cererea postbelică nu va reproduce niciodată cu exactitate modelul cererii de dinainte de război. Dar aceste complicaţii nu ar trebui să ne abată de la recunoaşterea adevărului elementar că distrugerea fără sens a oricărui lucru valoros reprezintă întotdeauna o pierdere netă, o nenorocire, uneori chiar un dezastru, şi că oricare ar fi consideraţiile în favoarea distrugerii, într-un caz sau altul, ea nu poate constitui niciodată, pe ansamblu, o cale spre prosperitate sau o binefacere.