Nu există în lumea de azi o convingere mai statornică şi mai influentă decât cea privind importanţa economică a investiţiilor publice şi a altor cheltuieli din bugetul de stat. Cheltuielile guvernului sunt prezentate ca un panaceu pentru toate slăbiciunile noastre economice. Industria privată este parţial în stagnare? Putem rezolva situaţia prin cheltuieli publice. Există şomaj? Cu siguranţă datorită „insuficientei puteri de cumpărare a populaţiei şi a sectorului privat”. Remediul este la fel de evident. Trebuie numai ca guvernul să cheltuiască îndeajuns pentru a compensa „deficienţa”.

O bogată literatură are la bază această eroare de raţionament şi, aşa cum se întâmplă deseori cu acest tip de doctrină, ea a devenit parte a unei reţele complicate de erori care se susţin reciproc. Nu putem studia acum întreaga reţea; vom reveni asupra altor laturi ale sale mai târziu. Dar putem examina aici eroarea iniţială care a dat naştere acestei probleme, principala componentă a reţelei.

Pentru tot ceea ce obţinem, în afara darurilor naturii, trebuie să plătim cumva. Lumea este plină de aşa-zişi economişti care au o mulţime de scheme de obţinere a unor bunuri pe degeaba. Ei susţin că guvernul poate să tot cheltuiască fără a apela la vreun impozit, că poate continua să acumuleze datorii fără să le plătească vreodată, întrucât „ne îndatorăm faţă de noi înşine”. Vom reveni asupra acestor puncte de vedere neobişnuite mai târziu. Dar aici mă tem că va trebui să fim dogmatici şi să subliniem faptul că astfel de vise frumoase din trecut au fost întotdeauna spulberate de o incapacitate naţională de plată sau de o inflaţie galopantă. Realitatea este că toate cheltuielile publice ajung, în cele din urmă, să fie acoperite din veniturile obţinute prin impozite, că inflaţia însăşi este doar o formă incorectă, insidioasă de impozitare.

Lăsând deoparte, în vederea unor consideraţii ulterioare, reţeaua de erori ce derivă din practica împrumuturilor publice cronice şi a inflaţiei, vom considera, pe parcursul acestui capitol, că, mai devreme sau mai târziu, fiecare dolar utilizat pentru cheltuieli publice trebuie obţinut prin perceperea unui impozit. Privind din acest unghi problema, presupusele miracole ale cheltuielilor publice vor apărea în altă lumină.

În vederea îndeplinirii unor funcţii guvernamentale de bază sunt necesare anumite sume pentru cheltuieli publice. Unele investiţii publice – construirea de străzi, drumuri, poduri, tunele, arsenale şi şantiere navale, clădiri ce adăpostesc organele legislative, poliţia şi pompierii – sunt necesare pentru asigurarea serviciilor publice de bază. Obiectul acestei discuţii îl constituie investiţiile publice, necesare prin natura lor şi justificate numai pe această bază. Ne interesează acelea considerate drept mijloc de „creare de locuri de muncă” sau de sporire a prosperităţii comunităţii care altfel nu ar fi posibilă.

Se construieşte un pod. Dacă el răspunde unei cereri publice insistente, dacă soluţionează o problemă de trafic sau de transport imposibil de rezolvat altfel, dacă, pe scurt, este chiar mai necesar contribuabililor în ansamblul lor decât lucrurile pe care şi-ar fi cheltuit fiecare banii în parte dacă aceştia nu le-ar fi fost luaţi prin impozite, nu se poate face nicio obiecţie. Dar un pod construit în primul rând pentru a „crea locuri de muncă” reprezintă cu totul altceva. Atunci când scopul final este crearea de locuri de muncă, nevoia devine un considerent secundar. Trebuie inventate „proiecte”. În loc să se gândească unde trebuie construite podurile, cei care cheltuiesc banii publici încep să se întrebe unde ar putea fi construite podurile. Pot oare găsi raţiuni plauzibile în virtutea cărora un pod în plus ar trebui să lege Easton de Weston? Problema construcţiei devine în curând absolut esenţială. Cei ce se îndoiesc de necesitatea acestui lucru sunt concediaţi, fiind consideraţi obstrucţionişti şi reacţionari.

Se avansează două argumente pentru construirea podului, dintre care unul se face auzit înainte de construirea lui, iar celălalt în principal după ce aceasta s-a încheiat. Primul argument constă în faptul că această investiţie creează locuri de muncă. Va asigura, să zicem, 500 locuri de muncă pe timp de un an. Se acreditează ideea că acestea sunt slujbe care altminteri nu ar fi existat.

Iată ceea ce este imediat vizibil. Dar dacă ne-am obişnuit să privim dincolo de consecinţele imediate la cele secundare şi dincolo de grupurile avantajate de un proiect guvernamental la cele indirect afectate, vom avea o altă imagine. Este adevărat că un anumit grup de constructori de poduri va primi în acest fel mai mult de lucru. Dar costurile implicate de construcţia podului vor trebui suportate din impozite. Fiecare dolar cheltuit pentru pod va însemna un dolar perceput de la contribuabil. Dacă podul costă 10 milioane $, contribuabilii vor pierde 10 milioane $. Vor fi deposedaţi de tot atâţia bani pe care, altfel, i-ar fi cheltuit pentru a-şi procura lucrurile care le sunt cu adevărat necesare.

Iată de ce, pentru fiecare loc de muncă în sectorul public creat prin proiectul podului, a fost pierdută o slujbă în sectorul particular. Putem să-i vedem pe cei angajaţi pentru construirea podului. Putem să-i vedem la lucru. Argumentul creării de locuri de muncă al celor ce cheltuiesc banii publici devine logic şi probabil convingător pentru cei mai mulţi. Dar există alte lucruri pe care nu le vedem deoarece, din păcate, nu li s-a dat ocazia să se materializeze. Este vorba de locurile de muncă distruse ca urmare a deposedării contribuabililor de cei 10 milioane $. În cel mai bun caz, ca urmare a proiectului, s-a petrecut o modificare a structurii ofertei de slujbe. Mai mulţi constructori de poduri, mai puţini lucrători în industria automobilelor, mai puţini tehnicieni de televiziune, croitori sau fermieri.

Să discutăm acum şi al doilea argument. Podul există. Presupunem că este un pod frumos, nu urât. A devenit real prin magia cheltuielilor publice. Ce s-ar fi întâmplat dacă li s-ar fi făcut pe plac obstrucţioniştilor şi reacţionarilor? N-ar fi existat niciun pod. Ţara ar fi avut un pod în minus.

Cei ce cheltuiesc bani publici oferă, din nou, cel mai bun argument oamenilor care sunt incapabili să vadă dincolo de aparenţe. Pot vedea podul. Dar dacă ar fi avut în vedere şi consecinţele indirecte pe lângă cele directe, ar fi putut să vadă cu ochii imaginaţiei posibilităţile cărora nu li s-a dat ocazia să devină realitate. Ar fi putut să vadă casele neconstruite, automobilele şi maşinile de spălat nefabricate, rochiile şi paltoanele neconfecţionate, poate chiar alimentele care nu au ajuns pe mesele consumatorilor. Pentru a vedea toate aceste lucruri care nu au ajuns să fie produse este nevoie de o imaginaţie pe care nu toată lumea o are. Ne putem gândi, la un moment dat, la toate aceste obiecte inexistente, dar nu le putem păstra în minte la fel de mult ca şi podul peste care trecem în fiecare zi. Ceea ce s-a întâmplat, în fond, este că a fost creat un lucru în locul altora.

2.

Acelaşi raţionament este valabil, bineînţeles, şi pentru orice altă formă a lucrărilor publice. La fel de valabil este, de exemplu, şi pentru construcţia din fonduri publice, a locuinţelor pentru persoanele cu venituri mici. Se iau pur şi simplu bani, prin impozite, de la familiile cu venituri mari (şi poate şi ceva de la familiile cu venit mai mic), pentru a subvenţiona aceste familii cu venituri reduse şi pentru a le da posibilitatea de a locui mai bine, la chirii egale sau mai mici decât înainte.

Nu am de gând să abordez acum toate argumentele pro şi contra legate de construcţia publică de locuinţe. Mă interesează numai să subliniez eroarea de raţionament cuprinsă în două dintre argumentele cel mai des invocate în favoarea locuinţelor construite din fonduri publice. Unul se referă la faptul că acestea „creează locuri de muncă”, celălalt la faptul că se creează valori care altfel nu ar fi fost produse. Aceste argumente sunt amândouă false întrucât trec cu vederea ceea ce se pierde prin impozitare. Impozitarea pentru construcţia de locuinţe din fonduri publice distruge tot atâtea locuri de muncă în alte direcţii câte creează în construcţia de locuinţe. Înseamnă, de asemenea, case particulare neconstruite, maşini de spălat şi frigidere nefabricate, lipsa unor nenumărate alte mărfuri şi servicii.

Nu se poate replica susţinând că, de exemplu, nu este neapărat necesar să se finanţeze construcţia de locuinţe din fonduri publice create prin atragerea unor mari capitaluri, existând posibilitatea subvenţionării anuale a chiriilor. Aceasta nu înseamnă altceva decât repartizarea costului la contribuabili pe mai mulţi ani, în loc de concentrarea lui pe un singur an. Astfel de chestiuni tehnice nu sunt semnificative pentru problema principală în discuţie.

Marele avantaj psihologic exploatat de cei ce pledează în favoarea construirii de locuinţe din fonduri publice constă în faptul că oricine poate vedea oamenii lucrând la locuinţele care se construiesc, iar la sfârşit, se pot vedea casele construite. În ele locuiesc oameni, iar aceştia se pot mândri faţă de prieteni, arătându-le camerele. Slujbele pierdute prin impozitele pentru construcţia de locuinţe din fonduri publice nu se văd, nici bunurile şi serviciile care nu au fost niciodată produse. Este nevoie de un mare efort de gândire de fiecare dată când vezi casele şi oamenii fericiţi dinăuntrul lor pentru a-ţi imagina valorile care nu au fost create. Este de mirare că promotorii construcţiei de locuinţe discreditează această idee dacă li se atrage atenţia asupra ei, ca fiind numai imaginaţie şi obiecţii de natură pur teoretică ce încearcă să atace construcţia de locuinţe care este reală?

Această situaţie este bine ilustrată de replica unui personaj din piesa Sfânta Ioana de Bernard Shaw, care, atunci când i se vorbeşte despre teoria lui Pitagora ce afirmă că Pământul este rotund şi se învârteşte în jurul Soarelui, răspunde: „Mare prost! Nu-şi poate folosi ochii?”

Acelaşi raţionament se poate aplica şi la proiecte mari, cum ar fi Tennessee Valley Authority (TVA). În acest caz, datorită dimensiunilor absolut impresionante, pericolul iluziei optice este mai mare ca oricând. Avem un dig uriaş, un extraordinar arc din oţel şi beton, „mai mare decât orice ar fi putut construi capitalul privat”, fetişul fotografilor, paradisul socialiştilor, cel mai folosit simbol al miracolului construcţiilor, proprietăţii şi acţiunii publice. Iată puternicele generatoare şi staţiile de transformare. Iată o întreagă regiune ridicată la un nivel economic superior, prin dezvoltarea unor industrii şi fabrici care altfel nu ar fi devenit realitate. Toate acestea sunt prezentate de partizanii lor, fără rezervă, drept o realizare economică indiscutabilă.

Nu este nevoie să abordăm aici meritele TVA sau ale altor proiecte publice asemănătoare. Este însă momentul să facem un efort de imaginaţie special, de care se pare că destul de puţini sunt în stare, pentru a privi şi la debitele din registru. Dacă impozitele prelevate de la persoane particulare şi corporaţii sunt cheltuite într-o anumită parte a ţării, de ce este considerat un miracol faptul că acea zonă devine mai bogată în comparaţie cu altele? Ar trebui să ne amintim că alte părţi ale ţării devin, prin urmare, comparativ mai sărace. Lucrul acela atât de important pe care „capitalul privat nu ar fi putut niciodată să-l construiască” a fost construit, de fapt, cu capital privat – capitalul care a fost expropriat sub formă de impozite (sau care, dacă banii au fost împrumutaţi, trebuie, în cele din urmă, să fie expropriat sub formă de impozite). Este necesar ca imaginaţia noastră să lucreze pentru a vedea centralele electrice private, locuinţele, maşinile de scris sau televizoarele care nu au putut deveni realitate ca urmare a banilor prelevaţi de la oamenii din toată ţara pentru a construi fotogenicul baraj Norris.

3.

Am ales în mod deliberat cele mai fericite exemple de scheme ale cheltuielilor publice, adică cele mai frecvente şi mai insistent prezentate de către cei ce cheltuiesc fondurile publice şi, totodată, cu cea mai bună imagine în opinia publică. Nu am luat în discuţie sutele de proiecte fără niciun scop, care îşi propun ca principal obiectiv să „ofere de lucru” şi să „pună lumea la treabă”. În aceste cazuri, utilitatea proiectului în sine, după cum am văzut, devine în mod inevitabil o consideraţie secundară. În plus, cu cât eficienţa muncii este mai scăzută, cu atât lucrarea solicită mai multă forţă de muncă şi cu atât este mai potrivită pentru creşterea ocupării forţei de muncă. În aceste condiţii, este foarte puţin probabil ca proiectele, gândite de nişte birocraţi, să asigure aceeaşi creştere netă de valoare şi bunăstare pe dolar cheltuit ca şi cea care ar fi fost asigurată de contribuabilii înşişi, dacă şi-ar fi putut cumpăra sau confecţiona, fiecare în parte, ceea ce doreau, în loc să fie forţaţi să cedeze o parte din câştigurile lor în favoarea statului.