6. Creditele guvernamentale deviază producţia

Share:
Economia într-o lecţie

1.

„Încurajarea” afacerilor de către guvern este câteodată la fel de nocivă ca şi ostilitatea guvernului în acest domeniu. Această presupusă încurajare se face deseori sub forma acordării directe de credite guvernamentale sau a unei garanţii pentru împrumuturi private.

Problema creditului guvernamental este deseori complicată, întrucât implică posibilitatea inflaţiei. Vom amâna analiza efectelor inflaţiei de diferite tipuri pentru un capitol următor. Acum, pentru a fi mai simplu, vom presupune că tipul de credit luat în discuţie este neinflaţionist. Inflaţia, după cum vom vedea mai târziu, deşi complică analiza, nu modifică în esenţă consecinţele politicilor abordate.

Una din propunerile de acest tip, frecvente în Congres, se referă la acordarea de credite suplimentare pentru fermieri. În opinia multor congresmeni, fermierii nu vor obţine niciodată suficiente credite. Creditul furnizat de companiile private ce acordă împrumuturi garantate prin ipotecarea unei proprietăţi către companiile de asigurări sau băncile regionale nu este niciodată „corespunzător”. Congresul găseşte mereu alte goluri care nu sunt acoperite de către instituţiile financiare existente, indiferent câte astfel de instituţii a înfiinţat deja el însuşi. Poate că fermierii obţin destule credite pe termen lung sau scurt, dar se pare că nu au acces la destule credite „intermediare”, sau că rata dobânzii este prea mare, sau se reclamă faptul că împrumuturile private se acordă doar fermierilor bogaţi şi cu situaţie stabilă. Astfel că alte instituţii financiare şi noi tipuri de împrumuturi agricole se înşiruie, unele după altele, fiind înfiinţate prin lege.

Încrederea în aceste politici se naşte, după cum se va vedea, din două manifestări distincte ale aceleiaşi boli: „miopia cronică”. Una constă în aprecierea situaţiei numai din punctul de vedere al fermierilor care se împrumută. Cealaltă se referă la abordarea doar a primei părţi a tranzacţiei.

Orice împrumut trebuie, evident, restituit în cele din urmă, sau cel puţin aceasta trebuie să se întâmple în opinia oamenilor cinstiţi. Orice credit înseamnă o datorie. Propunerile pentru un volum sporit de credite, prin urmare, nu sunt altceva decât propuneri pentru o împovărare cu datorii, sub o altă denumire. Ar părea cu mult mai puţin atrăgătoare dacă ar fi numite, în mod obişnuit, în al doilea fel.

Nu luăm acum în discuţie împrumuturile normale contractate de fermieri din surse private. Ele constau în împrumuturi ipotecare, credite de instalare, pentru achiziţionarea de automobile, frigidere, televizoare, tractoare şi alte unelte agricole şi în împrumuturi bancare destinate acoperirii cheltuielilor până în momentul în care fermierul îşi poate strânge şi valorifica recolta. Ne vom referi numai la împrumuturile pentru fermieri care sunt fie acordate direct de diversele organisme guvernamentale, fie garantate de guvern.

Aceste credite sunt în principal de două tipuri. Primul îi dă fermierului posibilitatea să-şi păstreze recolta în afara circuitului pieţei. Acest tip este deosebit de dăunător, şi îl vom discuta mai târziu, când vom analiza reglementările guvernamentale privind mărfurile. Celălalt tip este împrumutul destinat finanţării investiţiilor necesare, de multe ori, chiar pentru intrarea fermierului în circuitul economic, dându-i acestuia posibilitatea de a-şi cumpăra ferma, un catâr, un tractor, sau chiar toate acestea la un loc.

La prima vedere, acest tip de împrumut pare bine justificat. Să zicem că avem o familie săracă, lipsită de orice mijloc de trai. Ar fi o cruzime şi un act de risipă să le acorzi ajutoare sociale. Cumpără-le o fermă; porneşte o afacere pentru ei; transformă-i în cetăţeni productivi şi cu respect de sine; dă-le posibilitatea să contribuie la produsul naţional total şi să-şi ramburseze împrumutul din produsul muncii lor. Sau să ne gândim la fermierul care se chinuie cu metode primitive de producţie fiindcă nu dispune de capitalul necesar cumpărării unui tractor. Împrumută-i banii pentru aceasta; dă-i posibilitatea să-şi crească productivitatea; îşi va putea plăti împrumutul din veniturile obţinute de pe urma recoltelor sporite. Astfel, nu numai că îl pui pe picioare şi îl îmbogăţeşti, dar sporeşti şi prosperitatea întregii comunităţi. Iar împrumutul, concluzionează suporterii acestei idei, reprezintă un cost aproape neînsemnat pentru contribuabili, întrucât va fi recuperat din profitul pe care îl generează.

De fapt, acest lucru se întâmplă zilnic în cazul creditului privat. Dacă cineva doreşte să-şi cumpere o fermă şi are, să zicem, numai jumătate sau o treime din suma necesară, un vecin sau o casă de economii îi va împrumuta restul sumei pe baza unei ipoteci asupra fermei. Dacă doreşte să cumpere un tractor, compania producătoare de tractoare sau o instituţie financiară îi va da posibilitatea de a-l achiziţiona, plătind iniţial o treime din preţul de cumpărare, restul urmând să fie plătit, în rate, din profitul la producerea căruia a contribuit tractorul.

Dar există o deosebire fundamentală între împrumuturile oferite din surse private şi cele acordate de agenţiile de stat. Fiecare creditor privat îşi riscă propriile fonduri. (Un bancher, este adevărat, riscă fondurile care i-au fost încredinţate de alţii; dar dacă se pierd banii, fie va trebui să îi despăgubească pe aceştia din fondurile sale proprii, fie va fi forţat să iasă din afaceri.) Atunci când oamenii îşi riscă propriile fonduri, sunt în general atenţi când fac investigaţiile necesare pentru a afla în ce măsură activele cu care este garantat creditul, onestitatea şi abilitatea în afaceri ale celui ce se împrumută sunt corespunzătoare.

Dacă guvernul ar acţiona pe baza aceloraşi standarde stricte, n-ar exista niciun argument valabil pentru ca el să se ocupe de aceste probleme. De ce să facă exact ceea ce agenţiile private fac deja? Dar guvernul acţionează aproape invariabil pe baza altor standarde. Motivul real pentru care statul se implică în acordarea de împrumuturi constă în faptul că se doreşte acordarea de împrumuturi celor care nu le pot obţine de la finanţatori privaţi. Cu alte cuvinte, birocraţii care administrează finanţele publice îşi vor asuma riscuri pe banii altora (ai contribuabililor), riscuri pe care creditorii privaţi au refuzat să şi le asume pe banii lor. Uneori, este adevărat, susţinătorii acestui punct de vedere acceptă faptul că procentajul pierderilor este mai mare în cazul împrumuturilor guvernamentale decât în cel al împrumuturilor private. Ei susţin faptul că acest lucru este mai mult decât compensat de producţia suplimentară creată de cei care rambursează datoria şi chiar şi de cea creată de marea parte a celor care nu rambursează creditele respective.

Acest argument are sens doar în măsura în care ne concentrăm atenţia asupra celor cărora guvernul le asigură fonduri şi îi omitem pe cei deposedaţi de aceste fonduri. Trebuie înţeles că ceea ce se împrumută este, de fapt, capitalul, banii reprezentând numai un mijloc de schimb. (Am avertizat deja cititorul că vom amâna discuţia complicaţiilor aduse de o expansiune inflaţionistă a creditului.) Ceea ce se împrumută, de fapt, este ferma sau tractorul însuşi. Dar cum numărul de ferme existente este limitat, la fel ca şi producţia de tractoare (presupunând că un surplus de tractoare nu este produs în devafoarea altor bunuri), ferma sau tractorul împrumutat lui A nu poate fi împrumutat lui B. Prin urmare, problema este dacă A sau B va fi cel care va obţine ferma.

Astfel, ajungem la meritele lui A, respectiv B, şi la contribuţia pe care fiecare din ei o aduce sau este capabil să o aducă producţiei. Să zicem că A este cel care ar fi obţinut ferma dacă nu ar fi intervenit guvernul. Bancherul local sau vecinul lui îi cunosc atât caracterul cât şi realizările. Ar dori să găsească o utilizare profitabilă pentru rezervele lor. Ştiu că este un fermier bun, un om cinstit, de cuvânt. Consideră că riscul este acceptabil. Poate că el a acumulat deja, prin hărnicie, economie şi prevedere, destui bani pentru a plăti un sfert din preţul fermei. Ceilalţi îl împrumută cu o sumă reprezentând celelalte trei sferturi, astfel încât el să poată obţine ferma.

În străinătate se vehiculează o idee ciudată, susţinută de toţi bolnavii de inflaţie, conform căreia creditul este ceea ce un bancher acordă unei persoane. Dimpotrivă, creditul este ceva ce un om are deja. Îl are poate datorită faptului că deţine active lichide ce pot fi vândute la un preţ mai mare decât împrumutul pe care îl solicită, sau pentru că realizările şi personalitatea lui i l-au asigurat. Îl aduce la bancă împreună cu el. De aceea îi acordă bancherul împrumutul. Acesta nu oferă nimic fără garanţii, considerându-se asigurat în ce priveşte rambursarea. El schimbă doar o formă mai lichidă de active cu alta mai puţin lichidă. Câteodată greşeşte şi atunci nu numai el este cel afectat, ci şi întreaga comunitate, fiindcă valorile ce puteau fi produse de cel ce a obţinut împrumutul nu se produc, iar resursele se irosesc.

Să spunem că bancherul i-ar acorda împrumutul lui A, care are credit. Dar guvernul, caritabil, oferă credite fiindcă, după cum spuneam, îl îngrijorează situaţia lui B. B nu poate obţine un împrumut ipotecar sau de alt gen de la finanţatorii privaţi, întrucât aceştia nu consideră că se bucură de credit. Nu are economii, nu are realizări personale în domeniul în care lucrează, sau poate că pe moment este disponibilizat. De ce să nu facem din el, spun adepţii creditului guvernamental, un membru util şi productiv al societăţii, împrumutându-i îndeajuns pentru o fermă şi un catâr sau un tractor astfel încât să poată să înceapă o afacere proprie?

Poate că în anumite cazuri sistemul ar funcţiona bine. Este însă evident că, în general, oamenii selectaţi pe baza acestor criterii guvernamentale vor fi mai puţin atenţi la riscuri decât cei selectaţi pe baza unor criterii private. Se vor pierde mai mulţi bani oferindu-le acestora împrumuturi. Va exista un procentaj mult mai mare de eşecuri în rândul lor. Vor fi mai puţin eficienţi. Se vor irosi, pentru ei, mai multe resurse. Şi totuşi, beneficiarii de credit guvernamental îşi vor primi fermele şi tractoarele pe cheltuiala acelora care, în altă situaţie, ar fi fost beneficiarii de credit privat. Fiindcă B are o fermă, A va fi lipsit de o fermă. A poate fi eliminat fie pentru că ratele dobânzii au crescut ca urmare a unei cereri formate artificial, fie pentru simplul motiv că toate fermele de vânzare din vecinătate au fost deja achiziţionate de către beneficiarii creditelor guvernamentale. Oricum, rezultatul final al creditului guvernamental nu a constat în sporirea cantităţii totale a bunurilor produse în comunitate, ci în reducerea lui, întrucât capitalul real disponibil (ferme, tractoare, alte mijloace de producţie) a fost plasat în mâinile celui mai puţin eficient dintre competitori, în detrimentul celui mai eficient şi mai de încredere.

2.

Totul devine şi mai clar dacă trecem de la agricultură la alte tipuri de activităţi economice. Se face deseori propunerea ca guvernul să-şi asume riscurile „prea mari pentru industria privată”. Adică birocraţilor ar trebui să li se dea posibilitatea de a-şi asuma riscuri pe banii contribuabililor, riscuri pe care nimeni nu şi le-ar asuma pe banii lui.

O astfel de politică ar determina apariţia unor fenomene negative. Ar duce la favoritism: la acordarea de împrumuturi prietenilor sau la mită. Ar duce inevitabil la scandaluri şi la acuzaţii, ori de câte ori banii contribuabililor sunt risipiţi pe întreprinderi care au dat faliment. Ar determina creşterea motivaţiei spre socialism, deoarece se va pune, pe bună dreptate, întrebarea: dacă guvernul preia riscurile, de ce să nu ia şi profiturile? Într-adevăr, ce justificare ar fi acceptabilă pentru a cere contribuabililor să-şi asume riscuri în timp ce capitalul privat este liber să păstreze profiturile? (Cu toate acestea, este exact ceea ce se întâmplă, aşa cum vom vedea mai departe, în cazul împrumuturilor guvernamentale nerambursabile acordate fermierilor.)

Dar vom trece peste toate aceste aspecte negative pentru moment şi ne vom concentra asupra unei singure consecinţe a împrumuturilor de acest gen. Este vorba de risipirea capitalului şi de reducerea producţiei, datorită angajării capitalului disponibil în proiecte proaste sau, în cel mai bun caz, dubioase, ca şi plasării acestuia în mâinile unor persoane mai puţin competente sau care se bucură de mai puţină încredere decât cele care l-ar fi putut obţine, în alte condiţii. Întrucât suma totală a capitalului real la un moment dat (spre deosebire de însemnele monetare tipărite care se află în continuă creştere) este limitată, ceea ce i se dă lui B nu-i poate fi dat şi lui A.

Oamenii vor să-şi investească propriul capital. Dar sunt prudenţi şi vor să-l recupereze. Prin urmare, cei mai mulţi finanţatori studiază cu atenţie orice proiect înainte de a-şi risca banii finanţându-l. Ei pun în balanţă perspectiva de a obţine profit şi probabilitatea ca proiectul să eşueze. Câteodată pot face greşeli. Dar, din câteva motive, sunt mai puţin expuşi greşelilor decât finanţatorii guvernamentali. În primul rând, banii sunt fie ai lor, fie le-au fost încredinţaţi de bunăvoie. În cazul împrumuturilor guvernamentale, banii aparţin altor oameni cărora le-au fost luaţi fără a se ţine seama de dorinţele lor, sub formă de impozite. Banii din sectorul privat vor fi investiţi doar dacă rambursarea cu dobândă sau profit este sigură. Aceasta înseamnă că de la persoanele cărora li se dau banii cu împrumut se aşteaptă să fie produse bunuri care sunt efectiv cerute pe piaţă, mai precis pentru care există cerere solvabilă. Pe de altă parte, este foarte probabil ca banii guvernamentali să fie daţi cu împrumut într-un scop vag definit, cum ar fi „crearea de locuri de muncă”; şi cu cât mai ineficientă va fi munca – altfel spus, cu cât numărul de locuri de muncă necesare este mai mare în raport cu valoarea produsului – cu atât mai mari vor fi şansele ca investiţia să fie luată în considerare.

În plus, cei care acordă credite din surse private sunt selectaţi pe baza unei testări foarte severe pe piaţă. Dacă fac greşeli grave, îşi pierd banii şi nu mai au ce să dea cu împrumut. Numai dacă au avut succes în trecut vor avea mai mulţi bani de împrumutat în viitor. Astfel, investitorii privaţi (mai puţin proporţia relativ mică a celor ce şi-au dobândit fondurile prin moştenire) sunt sever selectaţi pe baza unui proces de supravieţuire a celui mai adaptat. Pe de altă parte, birocraţii responsabili cu acordarea creditelor guvernamentale sunt fie cei care au promovat examenul de angajare în serviciile publice şi ştiu să găsească răspunsuri ipotetice la întrebări ipotetice, fie cei care descoperă cele mai presante motive pentru a oferi împrumuturi şi cele mai plauzibile explicaţii care să argumenteze faptul că nu din vina lor au fost irosite împrumuturile. Dar rezultatul final este acelaşi: împrumuturile private vor utiliza resursele şi capitalul existente cu mult mai bine decât guvernele. Acestea din urmă vor duce la irosirea unui volum mult mai mare de capital şi resurse decât împrumuturile din sectorul privat. Pe scurt, împrumuturile guvernamentale, comparativ cu cele private, vor diminua producţia, nu vor duce la sporirea ei.

Propunerea ca guvernul să acorde împrumuturi unor persoane particulare sau să finanţeze diferite proiecte îl are în vedere pe B şi uită de A. Ea ţine cont de oamenii în mâinile cărora ajunge capitalul şi îi uită pe cei care au fost lipsiţi de el. Se concentrează asupra proiectelor care au beneficiat de finanţare şi omite proiectele la care au fost decapitalizare prin impozitare. Are în vedere beneficiul imediat al unui grup, trecând cu vederea pierderile altor grupuri şi pierderea netă pentru comunitate ca întreg.

Argumentul ce se opune garantării de către stat a creditelor şi împrumuturilor ipotecare în favoarea întreprinderilor private şi a persoanelor particulare este la fel de puternic, deşi mai puţin evident, ca şi cel ce se opune acordării de împrumuturi ipotecare şi credite guvernamentale directe. Susţinătorii ipotecii garantate de stat omit, de asemenea, faptul că ceea ce se împrumută, în ultimă instanţă, este capitalul real, limitat ca ofertă, precum şi faptul că ajută o persoană identificată B pe cheltuiala uneia neidentificate A. Împrumuturile ipotecare garantate de stat pentru achiziţionarea de case, mai ales atunci când se solicită o plată anticipată insignifiantă sau nicio plată, determină, de fapt, creşterea volumului de împrumuturi îndoielnice. Ele îl forţează pe contribuabil să subvenţioneze afaceri foarte riscante şi să acopere pierderile. Îi încurajează pe oameni să „cumpere” case pe care, de fapt, nu şi le pot permite. În cele din urmă, tind să provoace o ofertă supradimensionată de case în comparaţie cu celelalte bunuri. Suprastimulează temporar construcţiile, determină creşterea costului locuinţelor pentru toată lumea (inclusiv pentru cumpărătorii de case prin împrumuturi ipotecare garantate) şi pot conduce domeniul construcţiilor, în cele din urmă, în direcţia greşită a unei supraexpansiuni costisitoare. Pe scurt, nu duc la creşterea pe termen lung a producţiei naţionale globale, ci încurajează investiţiile eronate.

3.

Observam, la începutul acestui capitol, faptul că „ajutorul” acordat de stat afacerilor este, de obicei, la fel de temut ca şi ostilitatea guvernului. Acest lucru este valabil atât pentru subvenţiile guvernamentale, cât şi pentru împrumuturile guvernamentale. Guvernul nu împrumută şi nu oferă niciodată nimic pentru afaceri fără să ia ceva în schimb. Reprezentanţi ai New Deal-ului sau alţi etatişti pot fi auziţi deseori lăudându-se cu felul în care guvernul „a impulsionat afacerile”, în 1932 şi mai târziu, prin intermediul Reconstruction Finance Corporation, Home Owners Loan Corporation şi al altor agenţii de stat. Dar guvernul nu poate acorda un ajutor financiar afacerilor dacă nu a dobândit mai întâi, sau în cele din urmă, tot atât de mult de pe urma afacerilor. Fondurile guvernului provin în întregime din impozite. Chiar şi mult-lăudatul „credit guvernamental” se bazează pe presupunerea că împrumuturile sale vor fi, în ultimă instanţă, compensate din veniturile aduse de impozite. Când guvernul acordă împrumuturi sau subvenţii pentru afaceri, ceea ce se întâmplă de fapt este impozitarea afacerilor private profitabile în vederea sprijinirii celor neprofitabile. Această acţiune ar putea fi justificată doar în anumite condiţii de criză, însă nu este aici locul să analizăm aceste situaţii limită. Pe termen lung, nu pare a fi o politică avantajoasă pentru ţară în ansamblu. Iar experienţa a demonstrat că nu este.

Share:

Autori: Alina Danielescu, Madalina Badea