Vorbeam despre diferite practici sindicaliste orientate spre crearea de locuri de muncă şi prevenirea şomajului. Aceste practici şi tolerarea lor de către opinia publică derivă din aceeaşi eroare fundamentală ca şi teama în faţa maşinilor. Ele decurg din credinţa că o modalitate mai eficientă de a face un lucru desfiinţează locuri de muncă şi din corolarul său inerent că o modalitate mai puţin eficientă de a-l face creează slujbe.

Acestei erori i se asociază credinţa că în lume există un anumit volum de muncă de realizat şi că, dacă nu putem mări acest volum imaginând modalităţi mai dificile de muncă, ne putem cel puţin imagina procedee pentru a o repartiza unui număr cât mai mare posibil de oameni.

Această eroare se ascunde în spatele subdiviziunii detaliate a muncii, asupra căreia insistă sindicatele. Subdivizarea este foarte des întâlnită în sectoarele de construcţii din oraşele mari. Zidarii sunt împărţiţi după cum folosesc piatra sau cărămida pentru construcţie. Un electrician nu poate desface un lambriu din lemn pentru a remedia un contact şi apoi să-l refacă; această operaţiune o poate realiza doar tâmplarul, indiferent de simplitatea operaţiei. Un instalator nu va desface sau pune la loc o placă de faianţă atunci când trebuie să repare o conductă defectă; aceasta o face faianţarul.

Între sindicate se duc lupte puternice, se fac greve de „jurisdicţie” pentru dreptul exclusiv de a exercita anumite meserii de graniţă. Într-o declaraţie întocmită de Căile Ferate Americane pentru Comitetul de Procedură Administrativă al Procurorului General, cei de la Căile Ferate dădeau nenumărate exemple în care Consiliul Naţional de Restructurare a Căilor Ferate decisese că fiecare operaţie legată de calea ferată, în parte, indiferent cât de măruntă, cum ar fi o convorbire telefonică sau acţionarea unui întrerupător, este atributul exclusiv al unei anumite categorii de angajaţi, astfel încât dacă un angajat din altă categorie, pe parcursul îndeplinirii sarcinilor sale obişnuite, prestează astfel de operaţii, nu numai că trebuie plătit cu salariul corespunzător unei zile lucrate suplimentar, dar, în acelaşi timp, membrii categoriei recunoscute ca având dreptul de a presta operaţia aflaţi în şomaj trebuie să primească salariul pe o zi, întrucât nu li s-a solicitat prestarea acestei operaţii.

Este adevărat că unele persoane pot trage foloase de pe seama altora în urma acestei subdivizări arbitrare a muncii, cu condiţia să rămână singurii beneficiari ai acestui procedeu. Dar cei ce o admit ca practică generală nu înţeleg că ea duce întotdeauna la creşterea costurilor de producţie, că determină pe ansamblu prestarea unui volum de muncă mai mic şi realizarea unei cantităţi mai mici de bunuri. Proprietarul casei, care este obligat să angajeze doi oameni pentru a face treaba unuia singur, într-adevăr, oferă de lucru unui om în plus. Dar îi rămân bani mai puţini pentru a cheltui pe altceva care ar fi necesitat angajarea altui om. Fiindcă defecţiunea din baia lui a fost reparată pentru o sumă dublă faţă de cât ar fi trebuit să coste, este silit să nu mai cumpere noul pulover pe care şi-l dorise. Nu se oferă mai mult „de lucru”, pentru că o zi de lucru pentru un faianţar de care nu era nevoie a însemnat o zi de muncă în minus pentru cel ce face pulovere sau pentru operatorul unei maşini de tricotat. Nici proprietarul nu stă mai bine. În loc să aibă duşul reparat şi un pulover, trebuie să se mulţumească doar cu duşul. Şi dacă vom considera puloverul ca o componentă a avuţiei naţionale, ţara are un pulover mai puţin. Acesta este rezultatul concret al efortului de a crea locuri de muncă suplimentare prin diviziunea arbitrară a muncii.

Mai sunt şi alte scheme pentru „împărţirea muncii”, des promovate de purtătorii de cuvânt ai sindicatelor şi de puterea legislativă. Cea mai frecvent folosită constă în reducerea săptămânii de lucru, de obicei prin lege. Convingerea că va duce la „divizarea muncii” şi că va „oferi mai multe locuri de muncă” a fost unul dintre motivele principale pentru includerea prevederii privind penalizarea pentru orele suplimentare de lucru în actuala Lege federală privind salariile orare. Legislaţia precedentă din SUA, care interzicea angajarea femeilor şi a minorilor pentru mai mult de patruzeci şi opt de ore pe săptămână, avea la bază convingerea că mai mult de atât ar fi fost dăunător pentru sănătate şi pentru moralul acestora. O altă idee era că orele suplimentare ar fi influenţat negativ eficienţa. Dar prevederea, inclusă în legea federală, potrivit căreia un patron trebuie să-i plătească unui muncitor o majorare de 50% peste salariul orar obişnuit pentru toate orele lucrate săptămânal peste nivelul de patruzeci de ore, nu se bazează în principal pe convingerea că, de exemplu, patruzeci şi cinci de ore pe săptămână sunt dăunătoare fie sănătăţii, fie eficienţei. Ea a fost inserată, în parte, în speranţa stimulării creşterii venitului săptămânal al unui muncitor şi, în parte, în speranţa că, descurajând tendinţa patronului de a solicita oricui, în mod obişnuit, efectuarea a mai mult de patruzeci de ore de muncă săptămânal, acesta va prefera să angajeze muncitori suplimentari. La momentul scrierii acestei cărţi, există câteva propuneri de scheme de „prevenire a şomajului” prin instituirea unei săptămâni de lucru de treizeci de ore sau eventual de patru zile.

Care este efectul real al unor astfel de soluţii, puse în aplicare fie de sindicate, fie prin legislaţie? Vom clarifica problema luând în considerare două cazuri. Primul constă în reducerea săptămânii de lucru standard de la patruzeci la treizeci de ore, fără modificarea nivelului salariului orar. Al doilea constă în reducerea săptămânii de lucru de la patruzeci la treizeci de ore, dar însoţită de o creştere suficient de mare a nivelurilor salariilor orare pentru menţinerea aceluiaşi salariu săptămânal al muncitorilor deja angajaţi.

Să analizăm primul caz. Presupunem că săptămâna de lucru este redusă de la patruzeci la treizeci de ore, fără schimbarea salariului orar. Dacă există o rată mare a şomajului atunci când se ia această măsură, fără îndoială că va creşte numărul locurilor de muncă. Totuşi, nu putem presupune că vor fi oferite suficient de multe locuri de muncă în plus, încât să asigure menţinerea aceluiaşi nivel global al salariilor şi a numărului de ore-om, dacă nu facem presupunerile improbabile că în fiecare sector industrial s-a înregistrat exact aceeaşi rată a şomajului şi că noii angajaţi sunt, în medie, mai ineficienţi în îndeplinirea sarcinilor specifice decât cei deja angajaţi. Să acceptăm, totuşi, aceste presupuneri. Să zicem că pentru fiecare tip de activitate sunt disponibili exact atâţia muncitori câţi devin necesari şi că aceştia nu duc la creşterea costului producţiei. Care ar fi urmarea reducerii săptămânii de lucru de la patruzeci la treizeci de ore (fără o creştere a salariului orar)?

Deşi vor fi angajaţi mai mulţi lucrători, fiecare dintre ei va lucra mai puţine ore şi, prin urmare, nu va exista nicio creştere a volumului de ore-om. Este puţin probabil să apară o creştere semnificativă a producţiei. Salariile totale şi „puterea de cumpărare” nu se vor mări. Tot ceea ce s-ar întâmpla, chiar făcând cele mai favorabile presupuneri (care sunt greu realizabile), ar fi faptul că lucrătorii angajaţi anterior i-ar subvenţiona, de fapt, pe cei care nu erau angajaţi înainte. Pentru ca noii lucrători să primească fiecare în parte trei sferturi din salariul săptămânal al celor angajaţi înainte de reducerea săptămânii de lucru, fiecare dintre aceştia din urmă va primi numai trei sferturi din salariul săptămânal primit înainte. Este adevărat că vechii lucrători vor munci acum mai puţine ore, dar această achiziţie de timp liber la un preţ ridicat nu este, probabil, o decizie potrivită, ci mai degrabă un sacrificiu făcut pentru a oferi altora de lucru.

Liderii de sindicat care cer reducerea săptămânii de lucru în vederea „împărţirii muncii” recunosc, de obicei, acest lucru şi, de aceea, fac propunerea sub o formă în care se presupune că toţi mănâncă din prăjitură, dar aceasta rămâne întreagă. Să reducem săptămâna de lucru de la patruzeci la treizeci de ore, ne spun ei, ca să oferim mai multe locuri de muncă; dar să compensăm aceasta prin creşterea nivelului salariului orar cu 33,33%. Să presupunem că muncitorii angajaţi erau plătiţi, în medie, cu 5,65 $ pe oră, pentru patruzeci de ore lucrate săptămânal, deci cu 226 de $ pe săptămână; ca să poată obţine în continuare 226 $ pentru numai treizeci de ore de lucru, nivelul salariului orar trebuie mărit, în medie, la peste 7,53 $.

Care ar fi consecinţele acestei măsuri? Prima şi cea mai evidentă constă în creşterea costurilor de producţie. Pe de altă parte, dacă presupunem că atunci când erau angajaţi pentru patruzeci de ore, muncitorii primeau mai puţin decât ar fi permis nivelurile costurilor de producţie, preţurilor şi profiturilor, înseamnă că aceştia ar fi putut obţine creşterea salariului orar fără ca durata săptămânii de lucru să fie redusă. Ar fi putut, altfel spus, să lucreze acelaşi număr de ore şi să obţină venituri totale săptămânale cu o treime mai mari, în loc să obţină, lucrând numai treizeci de ore pe săptămână, un venit egal cu cel dinainte. Dar dacă, lucrând patruzeci de ore pe săptămână, obţineau de fapt salariul maxim posibil la un anumit nivel al costurilor şi al preţurilor (iar şomajul care se încearcă a fi eliminat ar putea fi un semn că deja primeau mai mult decât atât), atunci creşterea costurilor de producţie, ca urmare a sporirii cu 33,33% a nivelului salariului orar, va fi cu mult mai mare decât s-ar putea suporta în condiţiile nivelurilor existente ale preţurilor, producţiei şi costurilor.

Prin urmare, efectul unui nivel sporit al salariilor va fi o rată a şomajului cu mult mai mare decât înainte. Firmele mai puţin eficiente vor fi eliminate din afaceri, iar lucrătorii mai puţin eficienţi vor fi concediaţi. Va apărea o reducere a producţiei şi în alte sectoare ale industriei. Costurile de producţie mai mari şi aprovizionarea mai dificilă vor tinde să mărească preţurile, astfel că salariile reale vor scădea; pe de altă parte, rata mărită a şomajului va diminua cererea, ceea ce va determina o tendinţă de scădere a preţurilor. În final, ce se va întâmpla cu preţurile bunurilor va depinde de politica monetară a statului. Dacă se aplică o politică de inflaţie monetară, creşterea preţurilor determinată de mărirea salariului orar va fi doar o modalitate mascată de reducere a salariilor reale, astfel încât acestea, exprimate în volumul bunurilor pe care le pot cumpăra, vor fi reduse în acelaşi raport în care s-a redus numărul orelor de lucru săptămânale. Rezultatul va fi acelaşi ca şi în cazul în care săptămâna de lucru ar fi fost redusă fără a avea loc o creştere a nivelului salariilor orare. Iar efectele acestei situaţii au fost deja discutate.

Pe scurt, schemele de împărţire a muncii se bazează pe acelaşi tip de iluzie pe care am analizat-o deja. Cei ce sprijină astfel de scheme se gândesc doar la locurile de muncă ce ar putea fi asigurate pentru anumite persoane sau grupuri, dar nu analizează efectul global la nivelul întregii societăţi.

De asemenea, schemele acestea au la bază, aşa cum am subliniat de la început, falsa presupunere că există numai un volum limitat de muncă ce poate fi prestată. Nu poate exista o eroare mai mare. Nu există nicio limită pentru volumul de muncă prestat atâta timp cât există o nevoie sau dorinţă umană rămasă nesatisfăcută pe care munca ar putea-o împlini. Într-o economie modernă, de schimb, se va munci cu atât mai mult cu cât preţurile, costurile şi salariile vor fi în raporturi cât mai corecte. Care sunt aceste raporturi, vom vedea mai departe.