1.

Când se propune, după fiecare război, demobilizarea forţelor armate, există întotdeauna temerea serioasă că nu vor fi destule locuri de muncă pentru cei reîntorşi la viaţa civilă şi că, prin urmare, aceştia vor deveni şomeri. Este adevărat că atunci când se disponibilizează dintr-o dată milioane de oameni, va fi nevoie de timp pentru ca sectorul privat din economie să-i poate reabsorbi – deşi ceea ce s-a putut cu uşurinţă remarca în trecut a fost mai degrabă viteza, decât încetineala, cu care s-a întâmplat acest lucru. Temerile de apariţie a şomajului se nasc datorită faptului că oamenii au în vedere un singur aspect al procesului.

Ei se gândesc doar la soldaţii care se vor agita dezorientaţi pe piaţa forţei de muncă. De unde se va asigura „puterea de cumpărare” care să permită angajarea lor? Dacă presupunem că bugetul de stat este echilibrat, răspunsul este simplu: Guvernul va înceta să îi mai susţină pe soldaţi. Însă contribuabilii vor putea să-şi păstreze astfel fondurile care înainte erau prelevate în vederea susţinerii efortului de război. Şi atunci contribuabilii vor avea nişte bani în plus pentru a cumpăra un volum mai mare de bunuri. Cererea civilă, altfel spus, va spori şi va oferi locuri de muncă forţei de muncă suplimentare reprezentate de foştii soldaţi.

Dacă soldaţii au fost până atunci susţinuţi printr-un buget dezechilibrat – adică prin împrumuturi de stat şi alte forme de finanţare a deficitului – situaţia se schimbă oarecum. Dar aceasta înseamnă o altă problemă; vom lua în considerare efectele finanţării deficitului bugetar în alt capitol. Este suficient să admitem că finanţarea deficitului este irelevantă în ce priveşte problema discutată; dacă presupunem că există un oarecare avantaj legat de deficitul bugetar, acesta poate fi menţinut la nivelul anterior prin reducerea impozitelor cu suma care era înainte cheltuită pentru susţinerea armatei pe timp de război.

Prin demobilizare nu rămânem, însă, exact în aceeaşi situaţie economică în care ne aflam anterior. Soldaţii care înainte erau susţinuţi de civili nu vor deveni doar nişte civili susţinuţi de alţi civili. Ei vor deveni civili ce se întreţin singuri. Dacă presupunem că cei mobilizaţi în cadrul forţelor armate în perioada conflictului nu mai sunt necesari în sistemul de apărare, atunci înseamnă că susţinerea lor ar fi fost inutilă. Ar fi fost neproductivi. Contribuabilii nu ar fi obţinut nimic în schimbul susţinerii lor. Acum însă, contribuabilii îşi îndreaptă această parte a disponibilităţilor către proaspeţii civili, în schimbul unui echivalent în bunuri şi servicii. Producţia naţională totală – avuţia tuturor – este mai mare.

2.

Acelaşi raţionament se aplică şi în cazul funcţionarilor de stat, ori de câte ori aceştia ajung să fie în număr prea mare şi nu prestează pentru societate servicii pe măsura salariilor primite. Şi totuşi, de fiecare dată când se face un efort de a reduce numărul funcţionarilor inutili, se protestează spunându-se că această acţiune este „deflaţionistă”. Vreţi să lipsiţi aceşti funcţionari de „puterea lor de cumpărare”? Vreţi să prejudiciaţi proprietarii şi comercianţii care depind de această putere de cumpărare? Pur şi simplu vreţi să diminuaţi „venitul naţional” şi să determinaţi sau să intensificaţi o recesiune.

Din nou, eroarea este produsă de luarea în considerare a efectelor acţiunii numai asupra funcţionarilor concediaţi şi asupra acelor comercianţi care depind de ei. Încă o dată se omite faptul că, dacă aceşti birocraţi nu mai sunt menţinuţi în funcţii, contribuabilii vor putea să-şi păstreze banii pe care înainte trebuiau să-i verse în vederea susţinerii lor. Din nou se omite faptul că venitul şi puterea de cumpărare a contribuabililor sporesc cu cel puţin tot atât cu cât se reduc venitul şi puterea de cumpărare ale foştilor funcţionari. Dacă patronii de magazine care înainte aveau de lucru mulţumită acestor birocraţi îşi pierd afacerea, alţii, în altă parte, câştigă cel puţin tot atât de mult cât pierd primii. Washingtonul va fi mai puţin prosper şi va avea mai puţine magazine; în schimb, alte oraşe vor avea o viaţă comercială mai activă ca înainte.

Totuşi, din nou, problema nu se opreşte aici. Ţara se descurcă la fel de bine fără acest număr prea mare de funcţionari ca şi în cazul în care i-ar fi menţinut pe posturi. Ba chiar se descurcă mult mai bine, fiindcă foştii funcţionari trebuie acum să-şi caute de lucru în sectorul privat sau să pornească propriile lor afaceri. Iar puterea suplimentară de cumpărare a contribuabililor, aşa cum observam în cazul soldaţilor, va încuraja acest lucru. Însă funcţionarii pot obţine slujbe în sectorul privat numai în schimbul unor servicii prestate pentru cei care le dau de lucru – sau mai precis, pentru clienţi. În loc să fie nişte paraziţi, ei devin productivi.

Trebuie să insist din nou asupra faptului că în toată această discuţie nu mă refer la funcţionarii publici ale căror servicii sunt realmente necesare. Poliţiştii, pompierii, gunoierii, medicii, judecătorii care asigură funcţionarea instituţiilor puterii legislative şi respectiv executive, sunt necesari, ei prestând servicii productive la fel de importante ca şi cele ale oricărui angajat din sectorul industrial privat. Ei fac posibilă funcţionarea acestuia din urmă într-o atmosferă de respect al legii, ordine, libertate şi pace. Dar justificarea lor constă în utilitatea serviciilor asigurate, nu în „puterea de cumpărare” pe care o deţin în virtutea faptului că sunt plătiţi din fondurile publice.

Argumentul referitor la „puterea de cumpărare” are implicaţii uimitoare atunci când este luat în considerare în mod serios. Se poate aplica la fel de bine pentru un tâlhar care te jefuieşte. După ce-ţi ia banii, el are o putere de cumpărare mai mare. Cu aceasta susţine baruri, restaurante, cluburi de noapte, croitori, sau poate lucrători din fabrici de automobile. Dar pentru fiecare slujbă creată ca urmare a cheltuielilor lui, propriile voastre cheltuieli vor crea cu una mai puţin, pentru că disponibilităţile voastre băneşti au scăzut exact cu cât au crescut disponibilităţile lui. Tot astfel şi contribuabilii creează o slujbă mai puţin pentru fiecare loc de muncă oferit ca urmare a cheltuielilor făcute de funcţionari. Când un hoţ vă fură banii, nu primiţi nimic în schimb. Când vi se iau banii prin impozite pentru a susţine birocraţi inutili, se creează exact aceeaşi situaţie. Suntem chiar norocoşi dacă birocraţii inutili sunt numai nişte leneşi uşor de disponibilizat. Astăzi este mai probabil ca ei să fie „reformatori” energici care sunt foarte ocupaţi cu descurajarea şi dezorganizarea producţiei.

Atunci când nu putem găsi un argument mai bun pentru păstrarea în serviciu a unui grup oarecare de funcţionari decât cel al menţinerii puterii lor de cumpărare, este semn că a venit momentul să ne descotorosim de ei.