1.
Persoanele ce au anumite interese speciale îşi pot imagina, după cum ne dovedeşte evoluţia taxelor, cele mai ingenioase motive pentru care ar trebui să li se acorde o atenţie deosebită. Purtătorii lor de cuvânt susţin un plan în favoarea lor care pare iniţial atât de absurd, încât analiştii dezinteresaţi nici nu se obosesc să-l mai comenteze. Dar cei ce au anumite interese continuă să insiste asupra schemei respective. Legiferarea ei ar produce o schimbare atât de mare în planul propriei lor bunăstări, încât merită să angajeze economişti cu experienţă şi specialişti în relaţiile cu publicul pentru a o promova în numele lor. Opinia publică aude repetat atât de des respectivul argument, însoţit de o atât de bogată şi impunătoare suită de statistici, grafice, curbe şi ponderi, încât nu trece mult timp şi este convinsă. Când, în fine, analiştii dezinteresaţi recunosc ca fiind real pericolul legiferării planului respectiv, de obicei este prea târziu. Nu se pot familiariza, în câteva săptămâni, cu subiectul respectiv în aceeaşi măsură ca şi intelectualii angajaţi ce şi-au dedicat tot timpul, ani de zile, aprofundării lui; sunt acuzaţi de lipsă de informare, având alura unora care se încumetă să pună la îndoială nişte axiome.
Această evoluţie generală se potriveşte istoriei ideii de preţuri „paritare” pentru produsele agricole. Nu-mi amintesc ziua în care această idee a apărut într-un proiect de lege, dar o dată cu apariţia New Deal-ului în 1933, ea a devenit un principiu clar formulat şi legiferat; o dată cu trecerea anilor, au apărut şi corolarele sale absurde; acestea au fost, la rândul lor, legiferate.
Justificarea preţurilor „paritare” a urmat, în mare, următorul model. Agricultura este cea mai importantă ramură economică. Ea trebuie menţinută cu orice preţ. Mai mult, bunăstarea fiecăruia depinde de bunăstarea fermierului. Dacă acesta nu are puterea de cumpărare necesară pentru a obţine produse industriale, industria stagnează. Aceasta a fost cauza colapsului economic din 1929 sau, cel puţin, a eşuării încercării noastre de a ne reveni după el. Preţurile produselor agricole au scăzut drastic, în timp ce preţurile produselor industriale au scăzut într-o foarte mică măsură. Rezultatul a fost că fermierul nu a mai putut cumpăra produse industriale; lucrătorii de la oraş au fost concediaţi şi nu au mai putut cumpăra produse agricole, iar recesiunea s-a extins în cercuri din ce în ce mai largi. Exista un singur remediu, iar acesta era simplu. Readucerea preţurilor produselor agricole la paritate cu preţurile produselor pe care le cumpără fermierii. Această paritate s-a realizat în mod natural în perioada cuprinsă între 1909 şi 1914, când fermierii au prosperat. Această relaţie între preţuri trebuie permanent restabilită şi menţinută.
Ne-ar lua prea mult timp şi aceasta ne-ar putea purta departe de subiectul nostru central, să examinăm fiecare absurditate cuprinsă în această afirmaţie aparent plauzibilă. Nu există niciun motiv serios pentru a considera drept intangibilă o anumită relaţie între preţuri, predominantă într-un anume an sau într-o anumită perioadă, sau chiar mai „normală” decât cea din oricare altă perioadă. Chiar dacă era „normală” la vremea respectivă, de ce trebuie să presupunem că aceeaşi relaţie ar trebui menţinută după mai mult de şaizeci de ani, în pofida profundelor schimbări ale condiţiilor de producţie şi ale cererii care au avut loc între timp? Perioada cuprinsă între 1909 şi 1914 ca bază pentru paritate nu a fost aleasă întâmplător. În preţuri comparabile, a fost una dintre cele mai favorabile perioade pentru agricultură din întreaga noastră istorie.
Dacă ar fi existat vreun dram de sinceritate sau de logică în această idee, ea s-ar fi extins la scară universală. Dacă relaţiile între preţurile produselor agricole şi cele ale produselor industriale care au predominat între august 1909 şi iulie 1914 ar trebui menţinute permanent, de ce să nu menţinem pentru totdeauna raportul de atunci între preţul fiecărei mărfi şi cel al oricărei alteia?
Când a apărut prima ediţie a aceste cărţi, în 1946, am folosit următoarele exemple pentru ilustrarea absurdităţilor la care ar fi condus acest lucru:
Un automobil Chevrolet cu un motor cu şase cilindri costa 2.150 $ în 1912; un Chevrolet Sedan incomparabil mai bun costa, în 1942, 907 $; ajustat pentru a ajunge la „paritate”, pe o bază identică cu cea a produselor agricole, ar fi costat 3.270 $ în 1942. Un pfund de aluminiu costa între 1909 şi 1913, în medie, 22,5 cenţi; preţul său la începutul anului 1946 era de 14 cenţi, dar „la paritate” ar fi costat 41 de cenţi în loc de 14 cenţi.
Ar fi dificilă şi discutabilă încercarea de a actualiza aceste două comparaţii, prin ajustare, nu numai datorită puternicei inflaţii (preţurile bunurilor de consum au crescut de peste trei ori) dintre anii 1946 şi 1978, dar şi datorită diferenţelor calitative dintre automobilele celor două perioade. Dar această dificultate nu face decât să accentueze impracticabilitatea propunerii.
După ce am efectuat, în ediţia din 1946, comparaţia citată mai sus, am continuat, subliniind faptul că acelaşi tip de creştere a productivităţii a dus parţial şi la reducerea preţurilor produselor agricole. „În perioada de cinci ani cuprinsă între 1955 şi 1959, în Statele Unite s-au recoltat, în medie, 428 de pfunzi de bumbac pe acru, comparativ cu o medie de 260 pfunzi în cei cinci ani dintre 1939 şi 1943 şi o medie de numai 188 pfunzi în perioada „de bază” de cinci ani dintre 1909 şi 1913.” Actualizând aceste comparaţii, se observă că productivitatea în agricultură a continuat să crească, deşi într-un ritm mai redus. În perioada de cinci ani dintre 1968 şi 1973 s-au recoltat, în medie, 84 baniţe de porumb pe acru, comparativ cu o medie de numai 26,1 baniţe în 1935-1939 şi, în medie, 31,3 baniţe de grâu, comparativ cu 13,2, în medie, în perioada anterioară.
Costurile de producţie ale produselor agricole au fost substanţial reduse prin folosirea mai eficientă a îngrăşămintelor chimice, utilizarea soiurilor îmbunătăţite de seminţe şi sporirea gradului de mecanizare. În ediţia din 1946 ofeream următorul citat: „În cadrul fermelor mari, complet mecanizate, şi unde se folosesc linii de producţie în masă, este necesar un volum de trei până la cinci ori mai mic de muncă pentru a obţine acelaşi volum al recoltei ca în urmă cu câţiva ani”.* Şi totuşi, toate aceste lucruri sunt ignorate de discipolii preţurilor „paritare”.
Refuzul de generalizare a principiului nu este singura dovadă că nu este vorba de un plan economic în favoarea populaţiei, ci doar de un procedeu pentru subvenţionarea unui anumit grup de interese. O altă dovadă o constituie faptul că atunci când preţurile agricole depăşesc valoarea paritară sau sunt forţate prin politici guvernamentale să facă acest lucru, nu există nicio cerere din partea blocului fermierilor din Congres ca aceste preţuri să fie coborâte la valoarea paritară sau ca subvenţia să fie rambursată în mod echivalent. Este o regulă a cărei reciprocă nu este valabilă.
2.
Lăsând la o parte toate aceste consideraţii, să revenim la eroarea de bază ce ne interesează în mod special acum. Este vorba despre falsul argument că fermierul, dacă obţine preţuri mai mari pentru produsele sale, poate cumpăra mai multe bunuri industriale şi poate face astfel ca industria să prospere şi să existe o ocupare deplină a forţei de muncă. Nu contează, în cazul acestui argument, dacă fermierul obţine exact aşa-numitele preţuri paritare.
Totuşi, totul depinde de felul în care sunt obţinute aceste preţuri mai mari. Dacă sunt rezultatul unei înviorări generale, dacă se produc ca urmare a reuşitelor mai mari în afaceri, a creşterii producţiei industriale şi a puterii de cumpărare a lucrătorilor din oraşe (şi nu ca urmare a inflaţiei), atunci reprezintă într-adevăr o creştere de productivitate şi prosperitate nu numai pentru fermieri, ci şi pentru toţi ceilalţi. Dar noi ne ocupăm de creşterea preţurilor agricole ca urmare a intervenţiei guvernamentale. Aceasta se poate produce în câteva moduri. Preţul poate fi forţat să crească pur şi simplu printr-o ordonanţă, ceea ce reprezintă cea mai puţin recomandabilă metodă, sau prin disponibilitatea guvernului de a cumpăra toate produsele agricole ce-i sunt oferite la preţul paritar. Preţul poate fi forţat să crească şi prin acordarea de către guvern a unui împrumut îndeajuns de mare pentru fermieri, împrumut care să le permită să-şi păstreze recolta în afara circuitului pieţei până se atinge nivelul paritar sau un nivel mai mare al preţului. Creşterea preţului poate fi determinată prin introducerea de către guvern a unor restricţii privind mărimea recoltelor sau, aşa cum se întâmplă deseori în practică, printr-o combinaţie a tuturor acestor metode. Deocamdată, presupunem că, indiferent prin ce metodă, preţul a fost determinat să crească.
Care este rezultatul? Fermierii obţin preţuri mai mari pentru recoltele lor. În consecinţă, în pofida producţiei scăzute, „puterea lor de cumpărare” se măreşte. În prezent, ei sunt mai prosperi şi cumpără mai multe produse ale industriei. Este tot ceea ce văd cei ce iau în considerare doar consecinţele imediate ale unor politici guvernamentale asupra grupurilor direct implicate.
Dar există şi o altă consecinţă, la fel de inevitabilă. Să presupunem că grâul, care în alte condiţii s-ar vinde cu 2,50 $ baniţa, este scumpit prin această politică la 3,50 $. Fermierul primeşte mai mult cu 1 $ pe baniţă. Însă lucrătorul de la oraş, în urma aceleiaşi modificări, plăteşte cu 1 $ mai mult pe baniţa de grâu, inclus în preţul mărit al pâinii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru orice alt produs agricol. Dacă fermierul are deci o putere de cumpărare cu 1 $ mai mare, pentru a cumpăra produse industriale, lucrătorul de la oraş are o putere de cumpărare proporţional mai mică pentru a achiziţiona produse agricole. Pe ansamblu, economia nu înregistrează niciun câştig. Pierde de pe urma vânzărilor de la oraş, exact atât cât câştigă prin vânzările din mediul rural.
Evident, există o modificare a distribuţiei vânzărilor. Fără îndoială, firmele producătoare de produse agricole şi cele specializate în vânzările prin poştă îşi vor spori activitatea. Însă magazinele universale din oraşe vor înregistra scăderi ale vânzărilor.
Oricum, problema nu se opreşte aici. Politica respectivă nu duce doar la lipsa unui câştig net, ci chiar la o pierdere netă. Fiindcă nu înseamnă numai un transfer al puterii de cumpărare de la consumatorii de la oraş sau de la contribuabili în general către fermier. Înseamnă, deseori, şi o reducere forţată a producţiei de mărfuri agricole, pentru ca preţul să crească. Ceea ce echivalează cu o distrugere a avuţiei. Adică vor fi mai puţine alimente de consumat. În ce mod este determinată această distrugere a avuţiei va depinde de metoda folosită pentru mărirea preţurilor. Poate însemna distrugerea fizică a ceea ce a fost deja produs, cum s-a întâmplat în cazul arderii cafelei în Brazilia. Poate însemna o reducere forţată a suprafeţei arabile, ca în cazul planului american AAA sau al variantei sale noi. Vom analiza efectul unora dintre aceste metode atunci când vom ajunge să discutăm mai detaliat controlul guvernamental asupra mărfurilor.
Acum însă, putem sublinia faptul că în momentul în care fermierul îşi reduce producţia de grâu pentru a obţine preţurile paritare, el poate într-adevăr să obţină un preţ mai mare pentru fiecare baniţă, însă produce şi vinde mai puţine baniţe. În consecinţă, venitul său nu sporeşte în aceeaşi măsură cu preţurile sale. Chiar unii dintre susţinătorii preţurilor paritare recunosc acest lucru şi îl folosesc drept argument pentru a insista asupra venitului paritar ce ar trebui asigurat fermierilor. Dar acesta se poate obţine doar printr-o subvenţie în detrimentul contribuabililor. Altfel spus, pentru a-i ajuta pe fermieri, se reduce şi mai mult puterea de cumpărare a lucrătorilor de la oraşe şi a altor grupuri.
3.
Înainte de a trece la alt subiect, trebuie să discutăm încă un argument în favoarea preţurilor paritare. El este folosit de unii dintre cei mai sofisticaţi apărători ai acestei idei. „Da”, vor admite ei cu uşurinţă, „argumente de natură economică pentru preţurile paritare nu există. Astfel de preţuri reprezintă un privilegiu special, o povară impusă consumatorului. Dar taxele vamale nu sunt, la rândul lor, impuse fermierului? Nu este oare acesta nevoit să plătească preţuri mai mari pentru produsele industriale datorită acestora? Situaţia nu s-ar îmbunătăţi cu nimic dacă s-ar introduce taxe vamale asupra produselor agricole, deoarece America este un exportator de produse agricole. Deci sistemul preţurilor paritare reprezintă echivalentul taxelor vamale pentru fermier. Este singura modalitate corectă de a echilibra situaţia.”
Fermierii ce au solicitat preţuri paritare erau îndreptăţiţi să se plângă. Protecţionismul vamal îi afecta chiar mai mult decât îşi dădeau seama. Reducând importurile industriale, acesta determina totodată şi reducerea exporturilor agricole americane, întrucât pe de o parte împiedica celelalte ţări să obţină dolarii necesari pentru a dobândi produsele noastre agricole, iar pe de altă parte dădea naştere la taxe de retorsiune în alte ţări. Cu toate acestea, modelul punctat mai sus nu rezistă analizei. Este greşit chiar şi în ceea ce priveşte consecinţele implicite. Nu există o taxă generală asupra tuturor produselor „industriale” sau asupra tuturor produselor neagricole. Există foarte multe ramuri industriale cu desfacere pe piaţa internă sau exportatoare care nu beneficiază de nicio formă de protecţie. Dacă lucrătorul de la oraş trebuie să plătească un preţ mai mare pentru pături sau paltoane de lână ca urmare a unei taxe, este oare „compensat”, fiind nevoit să plătească un preţ mai mare pentru îmbrăcămintea din bumbac sau pentru alimente? Sau este doar de două ori spoliat?
Să nu fim părtinitori, spun unii, şi să oferim „protecţie” egală tuturor. Dar aceasta este un lucru practic imposibil. Chiar presupunând că problema ar putea fi rezolvată tehnic – o taxă vamală în cazul lui A, industriaş supus concurenţei străine; o subvenţie pentru B, industriaş exportator –, ar fi imposibil ca toţi să obţină protecţie sau subvenţii în mod egal sau „corect”. Ar însemna să oferim tuturor protecţie sau subvenţii în acelaşi procent (sau poate aceeaşi sumă în dolari?) şi nu vom fi niciodată siguri că nu facem o dublă plată în favoarea unor grupuri sau că nu îi lăsăm pe alţii descoperiţi.
Dar să presupunem că putem rezolva această teribilă problemă. Care ar fi sensul? Cine câştigă când toţi se subvenţionează reciproc în egală măsură? Ce profit se obţine când fiecare pierde ca urmare a impozitelor suplimentare exact cât câştigă în urma subvenţiei sau a protecţiei pe care o primeşte? Ar trebui doar să adăugăm o armată de birocraţi inutili pentru a derula programul, toţi aceştia fiind scoşi din producţie.
Pe de altă parte, am putea rezolva problema punând capăt atât sistemului preţurilor paritare, cât şi sistemului taxelor protecţioniste. În fapt, ele nu ţintesc să realizeze o egalizare a situaţiei. Sistemul nu înseamnă decât că atât fermierul A, cât şi industriaşul B obţin profit pe seama celui omis, C.
Deci, aşa-zisele avantaje ale încă unei scheme dispar imediat ce luăm în considerare nu doar efectele sale imediate asupra unui anumit grup, ci şi efectele pe termen lung asupra tuturor.