Lobby-urile Congresului sunt împânzite de reprezentanţi ai sectorului X. Sectorul industrial X este slăbit. Sectorul industrial X moare. El trebuie salvat. Poate fi salvat numai printr-o taxă vamală, prin preţuri mai mari sau prin subvenţii. Dacă este lăsat să moară, lucrătorii vor fi aruncaţi în stradă. Proprietarii caselor în care aceştia locuiesc, băcanii, măcelarii, magazinele de confecţii şi cinematografele locale îşi vor restrânge afacerile, iar recesiunea se va răspândi în cercuri din ce în ce mai largi. Însă dacă sectorul X, printr-o acţiune fermă a Congresului, este salvat – ei, atunci...! El va achiziţiona utilaje de la alte sectoare industriale; vor fi angajaţi mai mulţi oameni care, la rândul lor, vor furniza mai mult de lucru măcelarilor, brutarilor şi fabricanţilor de tuburi de neon, iar prosperitatea se va răspândi în cercuri din ce în ce mai largi.

Este evident faptul că aceasta este doar o formă generalizată a cazului deja luat în discuţie. Acolo sectorul X era agricultura. Dar există nenumărate sectoare X. Două dintre cele mai cunoscute exemple au fost industria cărbunelui şi cea a argintului. Pentru a „salva argintul”, Congresul a făcut mult rău. Unul dintre argumentele în favoarea planului de salvare a fost faptul că el ar ajuta „Orientul”. Unul dintre rezultatele sale concrete a fost determinarea deflaţiei în China, care avea ca etalon monetar argintul, şi obligarea Chinei să renunţe la acest sistem. Trezoreria SUA a fost forţată să achiziţioneze, la preţuri enorme, cu mult peste preţul pieţei, o cantitate inutilă de argint şi să o depoziteze în seifuri. Scopurile politice de bază ale „senatorilor argintului” ar fi putut fi la fel de uşor atinse, în condiţiile unui cost şi ale unui efect negativ mai mici, dacă s-ar fi plătit o subvenţie, pe faţă, proprietarilor de mine sau lucrătorilor lor, însă Congresul şi populaţia n-ar fi aprobat niciodată acest furt evident dacă nu ar fi fost mascat de tam-tam-ul ideologic privind „însemnătatea esenţială a argintului pentru moneda naţională”.

Pentru a salva industria cărbunelui, Congresul a adoptat Legea Guffey, prin care proprietarii minelor de cărbune nu numai că aveau voie, ci erau chiar obligaţi să se pună de acord pentru a nu vinde sub anumite preţuri minime fixate de guvern. Deşi Congresul a început prin fixarea „unui” preţ al cărbunelui, s-a trezit curând în situaţia (ca urmare a diferitelor dimensiuni, a numărului de mii de mine şi a livrărilor către mii de destinaţii diferite pe calea ferată, cu camioane, vapoare sau barje) de a stabili 350.000 de preţuri distincte pentru cărbune*. Unul dintre efectele acestei tentative de a menţine preţul cărbunelui peste nivelul competitiv al pieţei a fost accelerarea tendinţei consumatorilor de substituire a acestuia cu alte surse de energie sau căldură – cum ar fi petrolul, gazul natural şi energia hidroelectrică. Iar astăzi guvernul încearcă din nou să forţeze trecerea de la consumul de ţiţei la cel de cărbune.

2.

Scopul nostru nu este de a vedea care sunt toate consecinţele înregistrate în urma eforturilor de a salva anumite sectoare industriale, ci de a contura unele dintre consecinţele majore ce decurg obligatoriu din eforturile de salvare a unui sector.

Se poate aduce argumentul că un anumit sector trebuie creat sau menţinut din raţiuni militare. Sau că un anumit sector este distrus de impozite sau de niveluri salariale disproporţionate faţă de alte sectoare; sau că în cazul unui sector de importanţă publică, funcţionarea lui este forţată practicând preţuri sau taxe care nu permit o marjă de profit corespunzătoare. Astfel de argumente pot fi justificate sau nu într-o situaţie anume, dar nu fac pentru moment obiectul interesului nostru. Ne interesează doar un singur argument în favoarea salvării sectorului X – constând în ideea că dacă este lăsat să se restrângă ca dimensiuni sau să piară prin acţiunea forţelor liberei concurenţe (ceea ce susţinătorii sectorului respectiv numesc în astfel de cazuri concurenţa de tip laissez-faire, anarhică, ucigătoare, sălbatică, legea junglei), el va trage în jos întreaga economie şi că, dacă este menţinut în mod artificial, va fi spre binele tuturor.

Ceea ce punem acum în discuţie nu este altceva decât un caz generalizat al argumentului adus în favoarea preţurilor paritare pentru produsele agricole sau a protecţiei vamale pentru un număr oarecare de sectoare X. Argumentul împotriva unor preţuri menţinute artificial la un nivel ridicat este, bineînţeles, valabil nu numai în cazul produselor agricole, ci şi pentru oricare alt produs, la fel cum şi motivele pentru care considerăm dezastruoasă introducerea protecţiei vamale pentru un anumit sector sunt valabile pentru oricare altul.

Însă întotdeauna există un număr oarecare de planuri pentru salvarea sectorului X. Pe lângă cele deja discutate, există două categorii principale de astfel de proiecte şi vom arunca o scurtă privire asupra lor. Unul constă în a admite că sectorul X este deja „supraaglomerat” şi a încerca împiedicarea altor firme sau lucrători să pătrundă în cadrul lui. Celălalt constă în susţinerea ideii că sectorul X are nevoie să fie susţinut printr-o subvenţie directă de la guvern.

Dacă sectorul X este, într-adevăr, supraaglomerat în comparaţie cu altele, nu va fi nevoie de nicio reglementare legală coercitivă pentru a ţine la distanţă capitalul nou şi lucrătorii noi. Capitalul nou nu se grăbeşte să pătrundă în sectoare care sunt în mod evident pe cale de a muri. Investitorii nu caută nerăbdători sectoarele ce prezintă cele mai mari riscuri de pierdere (sau cele mai mici câştiguri). Nici lucrătorii, atunci când au o alternativă mai bună, nu se îndreaptă spre sectoare în care salariile sunt cele mai mici iar perspectivele pentru angajare permanentă sunt cel mai puţin promiţătoare.

Dacă noul capital şi forţa de muncă sunt forţate să rămână în afara sectorului X, fie prin politicile de monopol, cartel sau sindicat, fie prin legi, acest capital şi această forţă de muncă sunt deposedate de libertatea de a alege. Investitorii sunt obligaţi să-şi plaseze banii acolo unde veniturile par mai puţin atrăgătoare decât cele din sectorul X. Lucrătorii sunt forţaţi să se orienteze către sectoare cu salarii mai reduse şi perspective chiar mai nefavorabile decât cele din sectorul X, aşa-zis slăbit. Pe scurt, înseamnă că atât capitalul, cât şi forţa de muncă sunt folosite mai puţin eficient decât dacă li s-ar fi dat posibilitatea să aleagă liber. Înseamnă, prin urmare, o reducere a producţiei care se reflectă în mod necesar într-un nivel mediu de trai mai scăzut.

Acest nivel de trai mai scăzut va fi determinat fie de salarii nominale medii mai mici decât cele care ar fi predominat în alte condiţii, fie de costuri medii ale vieţii mai ridicate, fie de o combinaţie a amândurora. (Consecinţa exactă va depinde de politica monetară ce va însoţi această reglementare coercitivă.) Prin aceste politici restrictive, salariile şi veniturile din investiţiile de capital ar putea într-adevăr să se menţină la un nivel mai ridicat decât în alte condiţii în cadrul sectorului X; în celelalte sectoare însă, salariile şi veniturile din investiţii vor fi ţinute forţat sub nivelul pe care l-ar fi avut în alte condiţii. Sectorul X va fi avantajat, dar în detrimentul sectoarelor A, B şi C.

3.

Consecinţe similare ar însoţi orice încercare de a salva sectorul X printr-o subvenţie directă din buzunarul public. Nu ar fi decât un transfer de avuţie sau de venituri către sectorul X. Contribuabilii ar pierde tot atât cât ar câştiga cei din sectorul X. Marele avantaj al subvenţiei, din punctul de vedere al opiniei publice, este că ar face, într-adevăr, ca acest lucru să fie foarte clar. Se creează mult mai puţine ocazii de apariţie a confuziei intelectuale ce însoţeşte argumentele în favoarea taxelor, fixării de preţuri minime sau înlăturării monopolurilor.

În cazul unei subvenţii, este clar că atât cât câştigă sectorul X vor pierde contribuabilii. Ar trebui să fie la fel de clar faptul că, în consecinţă, alte sectoare pierd în mod necesar ceea ce sectorul X câştigă. Ele trebuie să plătească o parte din impozitele folosite pentru susţinerea sectorului X. Iar clienţii, fiindcă plătesc impozite pentru susţinerea sectorului X, vor avea la dispoziţie, pentru a cumpăra alte bunuri, un venit diminuat exact cu suma impozitelor. Drept urmare, alte sectoare vor trebui să-şi restrângă activitatea pentru ca sectorul X să se dezvolte.

Consecinţa aceste subvenţii nu constă însă doar în faptul că s-a înregistrat un transfer de venit sau avuţie sau că alte sectoare s-au restrâns, pe ansamblu, tot atât cât s-a extins sectorul X, ci şi în faptul că (şi aici apare pierderea netă la nivel de naţiune considerată ca întreg) capitalul şi forţa de muncă sunt deviate dinspre sectoare în care ar fi folosite mai eficient spre un sector în care sunt mai puţin eficient utilizate. Se creează mai puţină avuţie. Standardul de viaţă se reduce comparativ cu nivelul pe care l-ar fi putut atinge.

4.

Aceste consecinţe sunt inerente, practic, chiar în cadrul argumentelor aduse în favoarea subvenţionării sectorului X. Acesta se restrânge sau dispare o dată cu liniştirea susţinătorilor săi. Se poate pune întrebarea: de ce trebuie menţinut acest sector prin respiraţie artificială? Ideea că o economie în expansiune înseamnă o extindere simultană a tuturor sectoarelor este profund eronată. Pentru ca noile sectoare să se dezvolte destul de repede, de obicei este nevoie ca unele sectoare mai vechi să fie lăsate să se restrângă sau să dispară. Acest lucru ajută la eliberarea capitalului şi a forţei de muncă necesare noilor sectoare. Dacă am fi încercat să menţinem în viaţă în mod artificial un sistem de transport învechit, am fi încetinit dezvoltarea industriei automobilului şi a tuturor sectoarelor ce depind de ea. Am fi redus nivelul producţiei de bunuri şi am fi ţinut pe loc progresul economic şi ştiinţific.

Şi totuşi, facem acelaşi lucru încercând să împiedicăm dispariţia unui sector în vederea protejării forţei de muncă deja calificate sau a capitalului deja investit în el. Oricât de paradoxal ar părea, pentru vigoarea unei economii dinamice, este necesar ca sectoarele slăbite să fie lăsate să dispară, iar cele aflate în expansiune să fie lăsate să se dezvolte. Primul proces este esenţial pentru cel de-al doilea. Încercarea de a menţine sectoare depăşite este la fel de puţin inteligentă ca şi încercarea de a păstra metode de producţie depăşite: de fapt, acestea două sunt două moduri diferite de a numi acelaşi lucru. Metodele de producţie perfecţionate trebuie să le înlocuiască mereu pe cele învechite, dacă vrem ca atât vechile nevoi cât şi dorinţele noi să fie satisfăcute de mărfuri şi mijloace mai bune.