15. Cum funcţionează sistemul preţurilor?

Share:
Economia într-o lecţie

1.

Întreaga argumentaţie a acestei cărţi ar putea fi redusă la afirmaţia că atunci când studiem efectul oricărui proiect economic trebuie să identificăm nu numai consecinţele imediate, ci şi pe cele de perspectivă, nu numai consecinţele primare, ci şi pe cele secundare, şi nu numai efectele asupra unui grup anume, ci cele produse asupra tuturor. De aici decurge concluzia că o concentrare a atenţiei asupra unui punct anume – de exemplu, studierea numai a ceea ce se întâmplă într-o industrie, fără să analizeze ce se întâmplă în celelalte – nu este productivă şi conduce la rezultate false. Tocmai din obiceiul persistent şi dăunător de a avea în vedere doar un sector sau proces, izolat de celelalte, provin erorile majore ale economiei. Acestea afectează nu numai argumentele purtătorilor de cuvânt ai celor ce au anumite interese, ci chiar şi pe cele ale unor economişti consideraţi profunzi.

Şcoala „producţiei-pentru-uz-şi-nu-pentru-profit”, având la bază eroarea izolării, atacă „sistemul de preţuri” aşa-zis vicios. Problema producţiei, susţin adepţii acestei şcoli de gândire, este rezolvată. (Această eroare foarte cunoscută, după cum vom vedea, reprezintă şi punctul de pornire al celor mai multe dereglări monetare, ca şi a discursului unor demagogi populişti.) Oamenii de ştiinţă, experţii în eficienţă, inginerii, tehnicienii, au rezolvat-o. Ei pot produce aproape orice în cantităţi imense, practic nelimitate. Dar, din păcate, lumea nu este condusă de ingineri, care au în minte doar producţia, ci de oameni de afaceri care se gândesc doar la profit. Oamenii de afaceri transmit ordinele lor inginerilor, şi nu viceversa. Ei vor realiza orice atâta timp cât aceasta aduce profit, însă în momentul în care nu se mai întâmplă astfel, răutăcioşii oameni de afaceri vor înceta să mai producă articolul respectiv, deşi rămân nesatisfăcute dorinţele multor oameni, iar lumea cere mai multe produse.

Acest punct de vedere conţine atât de multe erori încât nu pot fi lămurite toate dintr-o dată. Însă eroarea de bază, aşa cum am sugerat, provine din luarea în considerare doar a unui sector sau a câtorva sectoare pe rând, ca şi cum fiecare dintre acestea ar exista în mod izolat. În realitate, fiecare se află în legătură cu toate celelalte şi fiecare decizie importantă luată în acel sector este afectată de şi afectează deciziile luate în celelalte.

Totul va fi mai limpede dacă ne clarificăm principala problemă pe care trebuie să o rezolve colectivitatea oamenilor de afaceri. Pentru a simplifica pe cât de mult posibil lucrurile, să luăm în discuţie problema cu care se confruntă un Robinson Crusoe pe insula sa pustie. Nevoile sale par nesfârşite. Este udat de ploaie, tremură de frig, este înfometat şi însetat. Are nevoie de o mulţime de lucruri: apă potabilă, hrană, un acoperiş deasupra capului, protecţie împotriva animalelor, un foc, un loc plăcut pentru odihnă. Este imposibil să-şi satisfacă deodată toate aceste necesităţi, nu are timpul, energia şi resursele necesare. Trebuie să se preocupe imediat de cea mai urgentă necesitate. Să zicem că cel mai tare suferă de sete. Face o groapă în nisip pentru colectarea apei de ploaie sau construieşte un recipient simplu. Oricum, odată asigurat cu o cantitate mică de apă, trebuie să se ocupe de găsirea hranei înainte de a încerca să îmbunătăţească metoda de colectare a apei. Poate încerca să pescuiască, dar pentru aceasta are nevoie fie de un cârlig şi un fir, fie de o plasă, pe care trebuie să le fabrice cu forţe proprii. Dar orice ar face îl întârzie sau îl împiedică să facă un alt lucru mai puţin urgent. Se confruntă permanent cu problema folosirii alternative a timpului şi muncii sale.

O familie elveţiană, Robinson, consideră poate că această problemă este ceva foarte uşor de rezolvat. Are mai multe guri de hrănit, dar are şi mai multe braţe de muncă. Poate aplica diviziunea şi specializarea muncii. Tatăl vânează; mama pregăteşte hrana; copiii adună lemne de foc. Dar nici chiar o familie nu-şi poate permite ca unul dintre membrii săi să facă acelaşi lucru la nesfârşit, fără a lua în considerare caracterul relativ urgent al necesităţii comune pe care o satisface el, precum şi urgenţa altor nevoi care rămân nesatisfăcute. După ce copiii au adunat o stivă de lemne de o oarecare mărime, nu pot fi lăsaţi pur şi simplu să sporească această stivă. Este momentul ca unul dintre ei să fie trimis, să zicem, după mai multă apă. Şi această familie se confruntă permanent cu problema alegerii unuia dintre scopurile alternative ale folosirii muncii şi, dacă este destul de norocoasă şi a dobândit nişte arme, unelte de pescuit, o barcă, fierăstraie şi aşa mai departe, cu cea a alegerii unuia dintre scopurile alternative de folosire a muncii şi capitalului. Ar fi cât se poate de ridicol ca unul din copiii ce adună lemne să se plângă, spunând că ar putea aduna mai multe lemne de foc dacă ar fi ajutat pe întreaga durată a zilei de fratele său, în loc ca acesta să prindă mai mult peşte necesar pentru masă. Se admite, în mod clar, în cazul unui individ sau al unei familii, luată în mod izolat, faptul că o ocupaţie se poate extinde numai în detrimentul tuturor celorlalte ocupaţii.

Exemple elementare ca acesta sunt uneori ridiculizate şi numite „economie de tip Crusoe”. Din păcate, sunt ridiculizate în special de către cei care au nevoie cel mai mult de ele, care nu reuşesc să priceapă principiul ilustrat chiar şi sub această formă simplă sau care pierd din vedere complet acest principiu când trebuie să analizeze mecanismele complicate ale unei societăţi mari cu o economie modernă.

2.

Să luăm în discuţie acum o astfel de societate. Cum se rezolvă într-o astfel de societate problema utilizărilor alternative ale forţei de muncă şi ale capitalului, în vederea satisfacerii a mii de nevoi şi dorinţe distincte, cu diferite grade de urgenţă? Tocmai prin intermediul sistemului de preţuri. Prin intermediul legăturilor în permanentă schimbare dintre costurile de producţie, preţuri şi profituri.

Preţurile sunt stabilite prin legătura dintre oferă şi cerere şi, la rândul lor, afectează oferta şi cererea. Când oamenii doresc mai multe articole de un anumit tip, creşte oferta pentru acele articole. Preţul urcă, ceea ce duce la creşterea profitului pentru cei care produc acel articol. Fiindcă devine mai profitabil să produci articolul respectiv comparativ cu altele, cei ce sunt deja implicaţi în producerea lui îşi extind activitatea, iar mulţi alţii sunt atraşi în acest domeniu. Această ofertă mărită reduce apoi preţul şi marja de profit, până în momentul în care marja de profit pentru acel produs revine la nivelul general al profiturilor (luând în considerare şi riscurile corespunzătoare) din celelalte sectoare. Sau poate că preţul lui scade la un nivel la care se obţine mai puţin profit dacă se produce articolul respectiv faţă de altele; sau, chiar mai grav, producerea lui poate să însemne, practic, o pierdere. În acest caz, producătorii „marginali”, adică cei mai puţin eficienţi sau ale căror costuri de producţie sunt cele mai mari, vor fi eliminaţi. Produsul va fi fabricat acum numai de către producătorii cei mai eficienţi, care lucrează cu costuri mai mici. Oferta pentru marfa respectivă va fi şi ea mai mică sau cel puţin va înceta să mai crească.

Acest proces reprezintă punctul de plecare al convingerii că preţurile sunt determinate de costurile producţiei. Afirmată sub această formă, doctrina nu este adevărată. Preţurile sunt determinate de cerere şi ofertă, iar cererea este determinată de intensitatea dorinţei oamenilor de a dobândi un anumit produs şi de ce au ei de oferit în schimbul acestuia. Este adevărat că oferta este parţial determinată de costurile de producţie. Costul de producţie al unei mărfi nu poate determina însă valoarea acesteia. Aceasta va depinde de raportul real dintre cerere şi ofertă. Estimările oamenilor de afaceri cu privire la cât anume va costa să produci o marfă în viitor şi care va fi preţul său vor determina cantitatea în care se va produce ea, ceea ce va influenţa oferta viitoare. Prin urmare, există o tendinţă constantă a preţului unei mărfi şi a costului marginal de producţie de a ajunge la niveluri egale, dar nu fiindcă acest cost marginal de producţie ar determina în mod direct preţul.

Sistemul liberei iniţiative poate fi deci comparat cu o hală de producţie în care mii de maşini funcţionează automat, ele şi dispozitivele lor de control fiind însă interconectate, influenţându-se reciproc, ceea ce face ca în final totul să funcţioneze ca o unică maşină imensă. Cei mai mulţi dintre noi au observat, cu siguranţă, dispozitivul de reglare automată al unui motor cu abur. De obicei, el constă din două sfere sau greutăţi şi funcţionează pe baza forţei centrifuge. Pe măsură ce turaţia motorului creşte, sferele se îndepărtează de tija de care sunt ataşate şi închid parţial sau complet o valvă care controlează debitul aburului, determinând astfel micşorarea turaţiei motorului. Dacă aceasta este prea mică, pe de altă parte, sferele cad, deschid valva, iar turaţia motorului creşte. În acest mod, orice abatere de la turaţia dorită pune în mişcare forţele care tind să reducă această abatere.

Exact în acelaşi fel se reglează raporturile relative în care se produc mii de mărfuri distincte în cadrul sistemului întreprinderilor private concurente. Când oamenii vor mai mult dintr-o anume marfă, cererea lor concurenţială duce la creşterea preţului ei, ceea ce determină sporirea profiturilor producătorilor ce fabrică acel produs. Aceştia sunt stimulaţi să-şi mărească producţia. Alţi producători sunt determinaţi să oprească producţia bunurilor pe care le fabricau anterior şi să se îndrepte spre fabricarea produsului ce le asigură cel mai mare câştig. Dar aceasta duce la creşterea ofertei pentru marfa în cauză, în acelaşi timp reducând oferta pentru alte mărfuri. Prin urmare, preţul acelui produs scade comparativ cu preţul altor produse, iar stimulentul pentru creşterea relativă a producţiei lui dispare.

Tot astfel, dacă cererea pentru un anumit produs scade, preţul şi profitul asigurat de fabricarea lui, ca şi producţia lui intră în declin.

Această ultimă evoluţie îi intrigă pe cei ce nu înţeleg „sistemul preţurilor”, pe care ei îl acuză că ar crea penurie. De ce, se întreabă ei indignaţi, trebuie ca fabricanţii să-şi reducă producţia de pantofi până la punctul în care aceasta devine nerentabilă? De ce trebuie să se orienteze doar în funcţie de propriile lor profituri? De ce trebuie să se orienteze în funcţie de piaţă? De ce nu produc pantofi „la întreaga capacitate a proceselor tehnice moderne”? Sistemul preţurilor şi întreprinderea privată, concluzionează filosofii „producţiei-pentru-uz”, sunt forme ale „economiei de austeritate”.

Aceste întrebări şi concluzii derivă din eroarea luării în considerare numai a unui sector privit în mod izolat, din eroarea de a privi copacul, fără a vedea pădurea. Până la un punct, este necesar să se producă pantofi. Dar la fel de necesar este să se producă haine, cămăşi, pantaloni, case, pluguri, lopeţi, fabrici, poduri, lapte şi pâine. Ar fi stupid să continuăm să fabricăm munţi de pantofi în plus, numai fiindcă putem s-o facem, în timp ce alte sute de necesităţi mai urgente sunt încă nesatisfăcute.

Într-o economie aflată în echilibru, un anumit sector se poate dezvolta numai pe seama altor sectoare, deoarece, la un moment dat, factorii de producţie sunt limitaţi. Un sector se poate extinde numai dacă deviem spre el forţă de muncă, pământ şi capital care altfel ar fi fost folosite în alte sectoare. Iar atunci când un anumit sector se restrânge sau stopează expansiunea producţiei sale, nu înseamnă neapărat că s-a înregistrat vreo reducere netă a producţiei globale. Restrângerea mai degrabă a eliberat forţă de muncă şi capital pentru a permite expansiunea altor sectoare. Prin urmare, este greşit să tragem concluzia că o restrângere a producţiei într-o direcţie înseamnă obligatoriu o restrângere a producţiei totale.

Pe scurt, ceva se produce pe seama renunţării la altceva. Înseşi costurile de producţie, de fapt, ar putea fi definite ca lucrurile la care se renunţă (timpul liber şi plăcerile, materiile prime cu utilizări potenţiale alternative) pentru a se produce un anumit obiect.

Rezultă că este la fel de important pentru vigoarea unei economii dinamice ca sectoarele slăbite să fie lăsate să dispară şi ca sectoarele în expansiune să fie lăsate să se dezvolte. Aceasta se datorează faptului că sectoarele slăbite absorb forţa de muncă şi capitalul care ar trebui eliberate pentru sectoarele în dezvoltare. Numai sistemul preţurilor, atât de contestat, este capabil să rezolve problema extrem de complicată de a decide exact, pentru zeci de mii de mărfuri şi servicii distincte, în ce cantităţi relative trebuie să fie produse. Aceste ecuaţii, de altfel foarte complicate, sunt rezolvate aproape automat prin intermediul sistemului preţurilor, profiturilor şi costurilor. Şi aceasta mult mai uşor decât ar putea-o face orice grup de birocraţi, fiindcă sunt rezolvate printr-un sistem în cadrul căruia fiecare consumator îşi conturează propria cerere şi emite o nouă opţiune sau o mulţime de opţiuni în fiecare zi; în vreme ce birocraţii încearcă să o facă determinând producerea pentru consumatori nu în conformitate cu dorinţele acestora, ci conform cu ceea ce au hotărât birocraţii că este bine pentru ei.

Şi cu toate că birocraţii nu înţeleg sistemul cvasi-automat al pieţei, acesta îi deranjează mereu. Încearcă întotdeauna să-l îmbunătăţească sau să-l ajusteze, de obicei în interesul unui grup de presiune. Vom vedea în capitolele următoare unele din consecinţele intervenţiei lor.

Share:

Autori: Alina Danielescu, Madalina Badea