1.

Încercările de ridicare a preţurilor anumitor mărfuri în mod permanent peste nivelurile lor de piaţă normale, au eşuat adesea într-un mod atât de dezastruos şi notoriu, încât grupurile de presiune versate şi birocraţii asupra cărora acestea exercită presiuni rareori declară în mod deschis că urmăresc acest scop. Obiectivele lor declarate, mai ales atunci când propun pentru prima dată intervenţia guvernului, sunt, de obicei, mai modeste şi mai plauzibile.

Nu doresc în niciun fel, declară ei, creşterea preţului mărfii X peste nivelul său normal în mod permanent. Acest lucru, admit ei, ar fi nedrept faţă de consumatori. Dar marfa respectivă se vinde acum în mod evident cu mult sub preţul normal. Producătorii nu se pot descurca. Dacă nu acţionăm cu promptitudine, ei vor fi eliminaţi din afaceri. Atunci se va înregistra o adevărată penurie, iar consumatorii vor fi nevoiţi să plătească preţuri exorbitante pentru acea marfă. Aparentul chilipir de care beneficiază acum consumatorii îi va costa scump până la urmă. Pentru că preţul scăzut „temporar” de acum nu poate dura. Însă nu ne putem permite să aşteptăm ca aşa-numitele forţe ale pieţei sau legea „oarbă” a cererii şi ofertei să rezolve situaţia. Fiindcă până atunci producătorii vor fi ruinaţi şi se va înregistra o penurie serioasă. Guvernul trebuie să întreprindă ceva. Nu vrem decât să corectăm aceasta violentă, iraţională fluctuaţie a preţurilor. Nu încercăm să ridicăm preţul, încercăm doar să-l stabilizăm.

Iată câteva metode prin care ni se propune, în mod obişnuit, să facem acest lucru. Una dintre cele mai des întâlnite constă în acordarea de împrumuturi guvernamentale către fermieri, pentru a le da posibilitatea să îşi menţină recoltele în afara circuitului pieţei.

Se solicită astfel de împrumuturi Congresului pentru raţiuni care par, pentru cea mai mare parte a auditoriului, foarte plauzibile. Congresmenilor li se spune că recoltele fermierilor sunt aduse concomitent pe piaţă în perioada recoltării, că aceasta este tocmai perioada în care preţurile sunt cele mai mici şi că speculanţii profită de acest fapt pentru a cumpăra ei recoltele şi a le păstra până la obţinerea unor preţuri mai mari, atunci când va fi iar penurie de alimente. Se pretinde astfel că fermierii sunt afectaţi şi că ei, mai degrabă decât speculanţii, ar trebui să fie cei care să profite de sporirea preţului.

Acest argument nu este susţinut nici de teorie şi nici de practică. Mult-ponegriţii speculatori nu sunt duşmanii fermierului; sunt chiar esenţiali pentru bunăstarea lui. Trebuie ca cineva să-şi asume şi riscurile presupuse de fluctuaţia preţurilor agricole; de fapt, acestea au fost asumate, în epoca modernă, în principal de către speculanţii profesionişti. În general, cu cât mai competent acţionează ultimii în propriul interes, ca speculanţi, cu atât îl ajută mai mult pe fermier. Pentru că speculanţii îşi servesc propriul interes exact în măsura în care au capacitatea de a prevedea preţurile viitoare. Însă cu cât este mai mare acurateţea cu care ei prevăd preţurile, cu atât mai puţin violente sau extreme sunt fluctuaţiile preţurilor.

Prin urmare, chiar dacă fermierii au fost nevoiţi să-şi vândă întreaga lor recoltă de grâu pe piaţă într-o singură lună a anului, preţul acelei luni nu va fi neapărat sub preţul oricărei alte luni (neluând în calcul costurile de depozitare). Speculanţii, în speranţa de a obţine un profit, deşi şi-au făcut în mare parte achiziţiile, vor continua să cumpere până ce preţul va fi crescut la un nivel la care ei nu mai întrevăd nicio altă ocazie de profit în viitor. Vor vinde de îndată ce vor considera că sunt perspective de a înregistra o pierdere în viitor. Consecinţa va fi stabilizarea preţului pentru mărfurile agricole la finele anului.

Tocmai pentru că există o categorie de speculanţi profesionişti care să-şi asume aceste riscuri, fermierii şi morarii nu sunt nevoiţi să o facă. Cei din urmă se pot proteja pe piaţă. Prin urmare, în condiţii normale, atunci când speculanţii lucrează bine, profiturile fermierilor şi ale morarilor vor depinde în principal de priceperea şi de hărnicia lor, şi nu de fluctuaţiile pieţei.

Practica actuală demonstrează că, în medie, preţul grâului şi al altor cereale neperisabile rămâne acelaşi tot anul, cu excepţia costurilor de depozitare şi a cheltuielilor cu dobânzile şi asigurările. De fapt, cercetări detaliate au demonstrat că acea creştere medie lunară, după perioada recoltării, nu a fost suficient de mare pentru a acoperi cheltuieli cum ar fi cele de depozitare, astfel că speculanţii practic i-au subvenţionat pe fermieri. Bineînţeles, nu aceasta a fost intenţia lor; a fost doar consecinţa unei tendinţe persistente spre optimism din partea speculanţilor. (Această tendinţă pare să-i afecteze pe întreprinzători în cele mai competitive sectoare: pe ansamblu, contrar intenţiei lor, subvenţionează consumatorii. Acest lucru este valabil în special atunci când există perspective mari de câştiguri speculative. La fel cum jucătorii la loterie, luaţi în ansamblu, pierd bani fiindcă fiecare speră, în mod nejustificat, să obţină unul din cele câteva premii spectaculoase, s-a calculat că valoarea totală a forţei de muncă şi a capitalului necesare pentru a pătrunde în sectorul prospecţiunilor pentru aur sau ţiţei a depăşit valoarea totală a aurului sau a ţiţeiului extras.)

Totuşi, alta este situaţia când statul intervine şi fie cumpără el însuşi cerealele fermierilor, fie le împrumută bani acestora pentru a-şi putea păstra recoltele în afara pieţei. Aceasta se face câteodată în favoarea menţinerii a ceea ce se denumeşte, în mod plauzibil, „hambarul absolut normal”. Dar statistica preţurilor şi a reporturilor anuale ale cerealelor demonstrează că această funcţie, aşa cum am văzut, este deja îndeplinită de pieţele libere organizate în mod privat. Atunci când intervine guvernul, „hambarul absolut normal” devine, în realitate, un „hambar absolut politic”. Fermierul este încurajat, pe banii contribuabililor, să-şi reţină în mod excesiv cerealele. Deoarece vor să fie siguri de obţinerea votului fermierilor, politicienii iniţiatori ai sistemului sau birocraţii care îl aplică pun întotdeauna aşa-numitul preţ corect pentru produsul fermierului deasupra preţului justificat de conjunctura oferită de cerere şi ofertă. Aceasta duce la o reducere a numărului de cumpărători. Prin urmare, hambarul absolut normal tinde să se transforme într-un hambar absolut anormal. Se păstrează în afara pieţei stocuri excesiv de mari. Efectul este asigurarea unui preţ mai mare, temporar, decât ar fi fost în condiţii normale, dar aceasta numai în condiţiile existenţei, în viitor, a unui preţ cu mult mai mic decât ar fi fost în alte condiţii. Aceasta pentru că reducerea artificială a cantităţii de cereale, oferită în acest an prin retragerea unei părţi a recoltei de pe piaţă, înseamnă un surplus artificial pentru anul viitor.

Ar însemna să ne extindem prea mult dacă am descrie detaliat ce s-a întâmplat în realitate atunci când s-a aplicat acest program, de exemplu, pentru bumbacul american*. Am acumulat în depozite recolta unui întreg an. Am distrus piaţa externă a bumbacului nostru. Am stimulat enorm cultivarea bumbacului în alte ţări. Deşi aceste consecinţe fuseseră prevăzute de cei ce se opuneau politicii de restrângere şi împrumuturi, atunci când ele s-au produs efectiv, birocraţii răspunzători de acest rezultat au replicat doar că toate acestea s-ar fi întâmplat oricum.

Politica de împrumuturi este de obicei însoţită de (sau duce în mod inevitabil la) o politică de restrângere a producţiei, adică la o politică de austeritate. Aproape în fiecare încercare de „stabilizare” a preţului unei mărfi au prevalat interesele producătorilor. Ţelul este o creştere imediată a preţurilor. Pentru ca aceasta să fie posibilă, de obicei se impune o restrângere proporţională a producţiei pentru orice producător supus controlului. Acest lucru are câteva efecte negative imediate. Presupunând că acest control poate fi impus la scară internaţională, înseamnă că producţia totală mondială se reduce. Consumatorii din întreaga lume se pot bucura de o cantitate mai mică din acest produs decât ar fi făcut-o dacă nu ar fi existat restricţii. Lumea sărăceşte în aceeaşi măsură. Deoarece consumatorii sunt forţaţi să plătească preţuri mai mari decât în alte condiţii pentru acel produs, le rămâne proporţional mai puţin de cheltuit pentru alte produse.

2.

Replica restricţioniştilor este, de obicei, că această scădere a producţiei oricum are loc într-o economie de piaţă. Există însă o deosebire fundamentală, aşa cum am văzut în capitolele anterioare. Într-o economie de piaţă concurenţială, producătorii cu costuri mari, ineficienţi, sunt cei eliminaţi prin scăderea preţurilor. În cazul unei mărfi agricole, fermierii cei mai puţin competenţi, sau cei care au cel mai slab utilaj, sau cei care au în folosinţăcel mai sărăcăcios pământ sunt cei eliminaţi. Fermierii cei mai capabili, ce lucrează cele mai bune terenuri, nu sunt nevoiţi să-şi restrângă producţia. Dimpotrivă, dacă reducerea preţurilor s-a produs ca urmare a înregistrării unui cost mediu de producţie mai mic, reflectat într-o ofertă sporită, atunci eliminarea fermierilor marginali ce lucrează terenuri marginale le dă posibilitatea fermierilor mai buni de pe terenurile bune să-şi sporească producţia.

Dacă se întâmplă aşa, consumatorii acelui bun vor fi la fel de bine aprovizionaţi cu produsul respectiv ca şi înainte. Dar, ca o consecinţă a preţului scăzut, le vor rămâne mai mulţi bani la dispoziţie, bani pe care nu-i aveau înainte, pentru a-i cheltui pe alte lucruri. Prin urmare, consumatorii se vor afla într-o situaţie mai bună. Creşterea sumei cheltuite în alte direcţii va asigura creşterea volumului de forţă de muncă utilizată în alte domenii, care îi vor absorbi apoi pe foştii fermieri marginali în locuri de muncă unde eforturile lor vor produce mai mult şi vor fi mai eficiente.

O restricţie uniform proporţională (pentru a reveni la schema de intervenţie guvernamentală) înseamnă, pe de o parte, că producătorii eficienţi, cu costuri scăzute, nu-şi pot valorifica întreaga producţie, pe care o pot obţine la un preţ scăzut. Pe de altă parte, înseamnă că producătorii ineficienţi, cu costuri ridicate, sunt menţinuţi artificial în circuitul economic. Ceea ce duce la creşteri în costul mediu la care se fabrică produsul. Se produce mai puţin eficient decât în alte condiţii. Producătorul marginal ineficient, menţinut artificial în acel sector de producţie, continuă să ţină ocupate pământul, forţa de muncă şi capitalul cărora li s-ar fi putut da întrebuinţări mai profitabile şi mai eficiente.

Nu are sens să discutăm ideea că cel puţin una din consecinţele schemei restricţioniste este faptul că preţul produselor agricole a crescut iar „fermierii au o putere de cumpărare mai mare”. Acest lucru se întâmplă numai prin reducerea în aceeaşi măsură a puterii de cumpărare a orăşeanului. (Am discutat despre toate acestea mai înainte, când am analizat preţurile paritare.) Nu există nicio diferenţă între a furniza bani fermierilor pentru a restrânge producţia sau pentru o producţie artificial redusă şi a obliga cumpărătorii sau contribuabilii să plătească nişte oameni degeaba. De fiecare dată, beneficiarii unor astfel de politici dobândesc „putere de cumpărare”. De fiecare dată însă, altcineva pierde o putere de cumpărare echivalentă. Pierderea netă la nivelul societăţii este reprezentată de pierderea de producţie, pentru că sunt plătiţi oameni pentru a nu produce. Pentru că este mai puţin pentru toată lumea, pentru că este mai puţin de cumpărat, înseamnă că salariile şi veniturile reale scad fie prin reducerea sumei nominale, fie prin creşterea costului vieţii.

Dar dacă se încearcă menţinerea preţului unei anumite mărfi agricole la un nivel ridicat şi nu se impune nicio restrângere a producţiei, surplusul rămas nevândut din marfa supraevaluată continuă să se acumuleze până ce piaţa acelui produs înregistrează în final un colaps mult mai server decât dacă nu s-ar fi aplicat niciodată programul de control. Ori, producătorii care nu sunt cuprinşi în programul acesta, stimulaţi de creşterea artificială a preţurilor, îşi dezvoltă peste măsură capacitatea de producţie. Este ceea ce s-a întâmplat în cazul programului britanic de restricţie în domeniul cauciucului şi în cazul programului american de restricţie în sectorul bumbacului. În fiecare caz, colapsul preţurilor a atins în final dimensiuni catastrofale, fapt care nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat schema restricţionistă. Planul care a demarat atât de glorios prin a „stabiliza” preţurile a adus o instabilitate incomparabil mai mare decât ar fi putut-o face vreodată forţele libere ale pieţei.

Totuşi, pe plan internaţional se propun, în mod constant, controale asupra mărfurilor. De data aceasta, ni se spune, vor fi evitate toate greşelile din trecut. De data aceasta, preţurile care se vor fixa vor fi „corecte” nu numai pentru producători, ci şi pentru consumatori. Naţiunile producătoare şi cele consumatoare vor cădea de acord doar asupra nivelului la care se consideră că aceste preţuri sunt corecte, fiindcă niciunul nu va fi neraţional. Preţurile fixate vor însemna „numai” repartizări şi alocări, pentru producţie şi pentru consum, între naţiuni şi numai nişte cinici vor anticipa improbabile dispute internaţionale cu privire la aceste lucruri. În fine, prin cel mai mare miracol posibil, această lume a coerciţiei şi controalelor supra-naţionale va deveni, de asemenea, o lume a „liberului” schimb internaţional!

Nu sunt sigur ce vor să înţeleagă planificatorii guvernamentali prin liber schimb în acest context, dar pot fi sigur de câteva lucruri pe care nu le au în vedere. Nu au în vedere libertatea oamenilor obişnuiţi de a cumpăra şi de a vinde, de a împrumuta şi de a da cu împrumut la orice preţuri sau dobânzi vor ei şi oriunde cred ei că este mai profitabil să o facă. Nu au în vedere libertatea cetăţeanului de rând de a cultiva cât de mult vrea dintr-un anumit tip de cereale, de a circula cum doreşte, de a se stabili unde doreşte, de a-şi lua cu el capitalul şi alte bunuri ce-i aparţin. Mi-e teamă că se gândesc în primul rând la libertatea birocraţilor de a hotărî toate acestea în numele lui şi îi spun că dacă se supune docil birocraţilor, va fi recompensat prin creşterea nivelului său de trai. Dacă planificatorii reuşesc să lege ideea cooperării internaţionale de cea a unei dominaţii şi a unui controlul statal din ce în ce mai mari asupra vieţii economice, viitoarele controale internaţionale nu par decât să urmeze, foarte probabil, modelele trecutului, caz în care nivelul de trai al omului de rând se va reduce, concomitent cu libertăţile sale.

 

---