Am văzut deja câteva rezultate negative ale eforturilor arbitrare ale guvernului de a creşte preţul unor bunuri favorizate. Acelaşi tip de rezultate apar în urma eforturilor de a creşte salariile prin intermediul unor legi care fixează un salariu minim. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, pentru că salariul este, de fapt, un preţ. Claritatea gândirii economice are de suferit de pe urma faptului că preţul forţei de muncă a fost denumit salariu, şi nu preţ. Acest lucru a împiedicat un număr mare de oameni să perceapă că ambele sunt guvernate de aceleaşi principii.

Gândirea economică a căpătat o tendinţă atât de emoţională şi de politică în legătură cu subiectul salariilor, încât în cele mai multe discuţii pe această temă sunt ignorate principiile fundamentale. Persoanele aflate în fruntea celor care susţin că o creştere artificială a preţurilor nu poate aduce prosperitatea, cei aflaţi printre primii care ar arăta că legi referitoare la limitarea preţurilor ar fi dăunătoare tocmai sectoarelor care erau avute în vedere pentru a fi ajutate vor sprijini, totuşi, legi ale salariului minim şi-i vor contracara pe oponenţii acestora.

Totuşi ar trebui să fie clar că o lege a salariului minim este, în cel mai bun caz, o armă cu capacităţi limitate în combaterea răului produs de salariile scăzute şi că binele pe care l-ar putea face o astfel de lege poate depăşi răul provocat, doar în măsura în care ţelurile noastre sunt modeste. Cu cât este mai ambiţioasă o astfel de lege, cu cât îşi propune ca numărul de muncitori care cad sub incidenţa ei să fie mai mare şi cu cât încearcă mai mult să le mărească acestora salariile, cu atât este mai cert că efectele negative produse vor fi mai mari decât cele pozitive.

Când apare o lege care stabileşte că nimeni nu va mai fi plătit sub 106 $ pentru o săptămână de lucru de patruzeci de ore, primul lucru care se întâmplă este că niciun lucrător a cărui muncă valorează mai puţin nu va mai fi angajat. Nu poţi stabili valoarea muncii unui om la o anumită sumă, considerând ilegală o ofertă sub acest plafon. Nu faci altceva decât să-l privezi pe acesta de dreptul de a câştiga suma de bani pe care competenţa şi situaţia sa îi permit să o obţină, în acelaşi timp privând comunitatea de serviciile – chiar şi modeste – pe care el este capabil să le ofere. Pe scurt, se substituie salariile mici cu şomajul. Se produce un efect negativ din toate punctele de vedere, fără nicio compensaţie comparabilă.

Singura excepţie se înregistrează atunci când o categorie de muncitori primeşte un salariu sub nivelul valorii sale de piaţă. Această situaţie poate să apară rar, în condiţii specifice sau în localităţi în care forţele concurenţei nu funcţionează liber sau în mod adecvat; dar aproape toate aceste cazuri pot fi remediate la fel de eficient, cu mai multă flexibilitate şi cu un risc potenţial mult mai mic, prin crearea unui sindicat.

Se poate considera că dacă legea impune plata unui salariu mai mare într-un anumit sector, acel sector poate percepe preţuri mai mari pentru produsul său, astfel încât povara plăţii salariilor mai mari trece la consumatori. Astfel de treceri, oricum, nu se fac cu uşurinţă şi nici nu reprezintă rezolvarea facilă a consecinţelor creşterii salariilor. S-ar putea ca un preţ mai mare al produsului să nu poată fi practicat: ar devia consumul către bunuri echivalente importate sau către alte bunuri care pot substitui produsul în discuţie. În cazul în care consumatorii continuă să cumpere produsele sectorului ale cărui salarii tocmai au fost mărite, preţul mai mare al acestor produse ar putea duce la un consum mai mic. În timp ce unii muncitori din acest sector ar beneficia de pe urma legii, alţii ar fi concediaţi. Pe de altă parte, dacă nu se ridică preţul produsului, producătorii marginali din sectorul respectiv vor fi eliminaţi din afacere, astfel încât se vor declanşa reducerea producţiei şi şomajul.

Când se atrage atenţia asupra acestor consecinţe, apar replici ca: „Foarte bine; dacă este adevărat că sectorul X nu poate exista decât plătind salarii care-i lasă pe oameni să moară de foame, atunci este cu atât mai bine dacă legea salariului minim îi face să dispară.” Dar această afirmaţie este nerealistă. Nu ia în considerare, în primul rând, faptul că persoanele care consumă cel produs vor avea de suferit de pe urma lipsei sale. Se uită, de asemenea, că oamenii care lucrau în acel sector sunt condamnaţi la şomaj. Şi se ignoră, în final, că oricât ar fi fost de proaste salariile din sectorul X, ele reprezentau cea mai bună alternativă a muncitorilor din acel sector; altfel, muncitorii s-ar fi reorientat. Dacă, în consecinţă, sectorul X dispare ca urmare a legii salariului minim, muncitorii din acest sector vor trebui să ia în considerare alternative care iniţial li se păreau mai puţin atractive. Concurenţa lor pentru slujbe în alte domenii va conduce la reducerea salariului şi în aceste locuri. Deci, nu putem să nu recunoaştem că stabilirea unui salariu minim duce la creşterea şomajului.

2.

Şi mai interesante sunt problemele ridicate de programele de asistenţă destinate să soluţioneze şomajul cauzat de legea salariului minim. Introducând un salariu minim de, să zicem, 2,65 $ pe oră, se interzice oricui să lucreze patruzeci de ore pe săptămână pentru un salariu mai mic de 106 $. Să presupunem, mai departe, că se oferă un ajutor săptămânal de 70 $. Aceasta înseamnă că se interzice unui om să lucreze activ pentru 90 $ pe săptămână, ca să i se dea pe degeaba 70 $ pe săptămână. Societatea este privată de valoarea serviciilor sale. Individul este privat de independenţa şi respectul de sine care provin din autoîntreţinere, fie chiar şi la un nivel scăzut, şi este împiedicat să desfăşoare tipul de muncă dorit, micşorându-i-se în acelaşi timp veniturile pe care le-ar fi putut obţine prin eforturi proprii.

Aceste consecinţe continuă să se manifeste atâta vreme cât ajutorul săptămânal este mai mic de 106 $. Totuşi, cu cât se măreşte acest ajutor, cu atât se deteriorează mai mult situaţia, din alte puncte de vedere. Dacă oferim ca ajutor 106 $, atunci oferim sume egale atât celor care muncesc, cât şi celor care nu muncesc. Mai mult decât atât, oricare ar fi nivelul ajutorului, se creează o situaţie în care cei care lucrează o fac doar pentru diferenţa dintre salariu şi suma oferită ca ajutor. Dacă ajutorul este 106 $ pe săptămână, de exemplu, muncitorii care au un salariu orar de 2,75 $ sau de 110 $ pe săptămână muncesc, de fapt, doar pentru 4 $ pe săptămână, pentru că restul de bani îl pot obţine fără să facă nimic.

Se poate crede că evităm aceste consecinţe atunci când în loc de „ajutor de şomaj” oferim „ajutor de locuinţe”, dar nu facem decât să schimbăm natura consecinţelor. Acordând ajutorul de şomaj înseamnă că le plătim celor care beneficiază de pe urma lui o sumă mai mare decât ar obţine pe piaţa liberă pentru eforturile lor. Deci o parte din ajutorul de şomaj măsoară eforturile lor, restul fiind o subvenţie.

Nu mai rămâne altceva de spus decât că încercările guvernului de a rezolva aceste probleme sunt absolut ineficiente şi că utilitatea lor este îndoielnică. Guvernul trebuie să elaboreze noi proiecte care să ducă la ocuparea celor necalificaţi. Nu poate începe programe de calificare în tâmplărie, zidărie etc., de teama naşterii unei concurenţe cu cei care sunt deja în branşele respective şi a creşterii tensiunilor în raporturile cu sindicatele existente. Nu recomand această soluţie, dar eu cred că s-ar aduce mai puţine prejudicii dacă, încă de la început, guvernul ar subvenţiona în mod deschis salariile muncitorilor marginalizaţi, pentru activitatea pe care aceştia o desfăşoară deja. Totuşi, şi această soluţie ar crea dureri de cap.

Nu este cazul să intrăm în detalii, întrucât am ajunge la probleme care nu au relevanţă imediată. Dar trebuie ştiute şi luate în considerare consecinţele ajutorului de şomaj atunci când ne gândim la adoptarea de legi care să fixeze nivelul minim al salariilor sau la o creştere a nivelurilor minime care au fost deja fixate.*

Înainte de a încheia discuţia despre acest subiect, ar trebui să menţionez încă un argument utilizat în sprijinul salariului minim legal, şi anume că într-un sector în care o mare companie deţine monopolul, aceasta nu are de ce să se teamă de concurenţă şi poate oferi salarii sub nivelul pieţei. Aceasta este o situaţie puţin probabil să apară. Când se formează, o astfel de companie „monopolistă” trebuie să ofere salarii mari, pentru a atrage forţă de muncă din alte ramuri. În continuare, ar putea să nu reuşească să crească salariile la fel de mult ca şi celelalte ramuri şi, astfel, să plătească salarii „sub standarde” pentru meseriile respective. Dar aşa ceva s-ar întâmpla doar în cazul în care compania respectivă şi-ar restrânge activitatea sau s-ar afla într-o situaţie dificilă; dacă ar fi prosperă sau s-ar extinde, ar trebui să continue să ofere salarii mai mari forţei sale de muncă.

Ştim din experienţă că tocmai companiile mari – cele care sunt adesea acuzate că deţin poziţii de monopol – sunt cele care practică cele mai mari salarii şi care oferă cele mai avantajoase condiţii de muncă. Cele mai mici salarii sunt oferite, de obicei, de companiile mici, care se confruntă cu o concurenţă acerbă. Dar toţi patronii trebuie să plătească muncitorii suficient de mult pentru a-i păstra sau pentru a-i atrage.

3.

Toate cele expuse anterior nu susţin ideea inexistenţei unor căi de creştere a salariilor. Ele nu fac altceva decât să arate că metoda aparent cea mai simplă de creştere a salariilor prin intervenţia guvernamentală este, în mod cert, cea mai dăunătoare.

Aceasta este, probabil, o ocazie la fel de nimerită ca oricare alta de a sublinia că trăsătura care îi deosebeşte pe mulţi reformatori de cei care nu acceptă propunerile lor nu este filantropia, ci nerăbdarea lor. Întrebarea nu este dacă dorim ca toată lumea să beneficieze de un standard de viaţă cât mai ridicat. În rândul oamenilor bine intenţionaţi acest scop este de la sine înţeles. Problema este care sunt cele mai potrivite modalităţi de a atinge scopul propus. În încercarea noastră de a răspunde nu trebuie să scăpăm din vedere câteva adevăruri elementare. Nu putem distribui mai multă bogăţie decât se creează. Pe termen lung, nu putem plăti forţa de muncă cu mai mult decât produce aceasta.

Deci, cel mai bun mod de a mări salariile reale este de a creşte productivitatea muncii. Aceasta se poate face prin mai multe metode: printr-o creştere a acumulării de capital – adică printr-o creştere a numărului de maşini care-l ajută pe muncitor, prin noi investiţii şi îmbunătăţiri; prin îmbunătăţirea muncii de conducere; printr-o calitate mai bună şi o eficienţă mai mare a muncii salariaţilor, prin creşterea nivelului de calificare. Cu cât produce mai mult fiecare muncitor, cu atât sporeşte mai mult bogăţia întregii comunităţi. Cu cât produce mai mult, cu atât serviciile sale sunt mai apreciate de consumatori şi, implicit, de cel care i-a angajat. Şi cu cât câştigurile celor care i-au angajat sunt mai mari, cu atât muncitorii vor fi mai bine plătiţi. Salariile reale derivă din producţie şi nu din decrete guvernamentale.

În concluzie, politica guvernului trebuie orientată nu către impunerea unor cerinţe mai împovărătoare asupra patronatului, ci către promovarea politicilor care încurajează profiturile, care-i încurajează pe proprietari să se dezvolte, să investească în echipamente mai noi şi mai bune pentru a creşte productivitatea muncitorilor lor – pe scurt, să încurajeze acumularea de capital, în loc s-o descurajeze – şi să mărească atât procentul de ocupare a forţei de muncă, cât şi salariile.

 

---