1.

Economiştii diletanţi cer întotdeauna preţuri şi salarii „juste”. Aceste concepţii nedefinite despre „dreptatea economică” provin din perioada evului mediu. Economiştii clasici au elaborat în schimb un alt concept – conceptul preţurilor şi salariilor funcţionale. Preţurile funcţionale sunt cele care încurajează realizarea celui mai mare volum al producţiei şi al vânzărilor. Salariile funcţionale sunt cele care tind să ducă la înregistrarea celui mai înalt grad de ocupare a forţei de muncă şi la cele mai mari salarii reale.

Marxiştii şi discipolii lor neştiutori – şcoala puterii de cumpărare – au preluat într-o formă pervertită conceptul de salarii funcţionale. Ambele grupuri lasă la nivelul minţilor mai necoapte să răspundă la întrebarea dacă salariile existente sunt „drepte, corecte”. Adevărata întrebare, insistă ei, este dacă sistemul va funcţiona. Şi numai dacă acele salarii care vor „funcţiona”, ne spun ei, care pot împiedica un crah economic iminent, sunt cele care permit lucrătorilor „să răscumpere producţia pe care o creează”. Şcoala puterii de cumpărare şi marxiştii atribuie toate depresiunile economice din trecut unei nereuşite anterioare de a oferi astfel de salarii. Şi, indiferent de momentul în care vorbesc, ei susţin că salariile continuă să fie prea mici pentru a răscumpăra producţia.

Această doctrină s-a dovedit de mare ajutor liderilor sindicali. Pierzându-şi speranţa în capacitatea lor de a trezi sentimentele altruiste ale societăţii sau de a-i convinge pe patroni (răi prin definiţie) să fie „drepţi”, s-au axat pe un argument care trebuia să facă apel la motivaţiile egoiste ale publicului şi să-l înspăimânte, pentru ca acesta să-i forţeze pe patroni să accepte cererile sindicatelor.

De fapt, de unde ştim noi cu precizie când au muncitorii „destul pentru a răscumpăra producţia”? Sau când au mai mult decât suficient? Cum putem determina suma exactă? Cum susţinătorii acestei teorii nu au făcut niciun efort pentru a răspunde acestor întrebări, suntem obligaţi să încercăm să găsim singuri răspunsul.

Unii dintre adepţii acestei teorii par să susţină că lucrătorii din fiecare sector ar trebui să fie remuneraţi astfel încât să poată cumpăra propria producţie. Cu siguranţă însă, aceşti teoreticieni nu au dorit să afirme că aceia care produc rochii ieftine ar trebui să primească salarii suficiente pentru a cumpăra rochii ieftine şi că producătorii de haine de nurcă trebuie să fie remuneraţi astfel încât să poată cumpăra haine de nurcă; că muncitorii uzinelor Ford trebuie să primească atâţia bani cât să-şi poată cumpăra Forduri, iar cei din uzinele Cadillac cât să-şi poată cumpăra Cadillacuri.

Oricum, este bine să ne amintim că sindicatele din industria automobilelor, în anii 1940, când cea mai mare parte a membrilor lor erau printre primii 33% pe ţară ca salarii şi când, conform statisticilor guvernului, salariile lor orare erau cu 20% mai mari decât media şi de aproape două ori mai mari decât salariile orare ale vânzătorilor din reţeaua comerţului cu amănuntul, cereau o creştere de 30% astfel încât, aşa cum spunea unul din purtătorii lor de cuvânt, „să fie sprijinită capacitatea noastră de a absorbi bunurile pe care le putem produce, capacitate care se reduce cu repeziciune”.

Ce să mai spunem atunci de muncitorul obişnuit din fabrică şi de lucrătorul mediu din reţeaua comerţului cu amănuntul? Dacă, în condiţiile date, lucrătorii din industria automobilelor mai aveau nevoie de încă 30% pentru a împiedica colapsul economiei, acelaşi procentaj ar fi fost suficient şi pentru ceilalţi? Sau ei ar fi trebuit să ceară creşteri de 55% până la 160% pentru a avea o putere de cumpărare individuală egală cu cea a lucrătorilor din industria automobilelor? Pentru că, să nu uităm, şi atunci ca şi acum, existau diferenţe enorme între salariile medii din diferite sectoare. În 1976, lucrătorii din comerţul cu amănuntul câştigau săptămânal, în medie, doar 113,96 $, în timp ce lucrătorii din industrie câştigau săptămânal, în medie, 207,60 $, iar cei din construcţii 284,93 $.

(Putem fi siguri, dacă ne ghidăm după istoria negocierii salariilor chiar şi în cadrul fiecărui sindicat, că muncitorii din industria automobilelor, dacă s-ar fi făcut această din urmă propunere, ar fi insistat să se menţină aceste diferenţe între ei şi ceilalţi, căci pasiunea pentru egalitate economică, în rândul membrilor de sindicat, ca şi în rândul nostru, al celorlalţi, este, cu excepţia câtorva filantropi şi sfinţi, pasiunea de a obţine la fel de mult ca şi cei care se află deasupra noastră pe scara economică, mai degrabă decât pasiunea de a oferi celor care sunt sub noi o sumă egală cu cea pe care noi deja o câştigăm. Dar pe noi acum ne preocupă logica şi soliditatea unei anumite teorii economice şi nu tristele slăbiciuni ale naturii umane.)

2.

Ideea că forţa de muncă trebuie să primească suficient pentru a-şi putea răscumpăra producţia nu este altceva decât o formă particulară a teoriei generale a „puterii de cumpărare”. Este la fel de adevărat că venitul fiecăruia – al băcanului, al proprietarului de case, al patronului – reprezintă capacitatea pe care acesta o are de a cumpăra ceea ce au de vânzare ceilalţi. Iar unul din cele mai importante produse pentru care aceşti ceilalţi trebuie să găsească cumpărători este forţa lor de muncă. Mai mult, toate acestea au şi o altă faţetă. Într-o economie bazată pe schimb, venitul bănesc al unora este costul suportat de ceilalţi.

Fiecare creştere a salariilor, dacă nu este compensată de o creştere a productivităţii, reprezintă o creştere a costului de producţie. O creştere a costurilor de producţie într-o conjunctură economică în care guvernul controlează preţurile şi interzice creşterea acestora duce la dispariţia profitului pentru producătorii marginali, la ieşirea acestora din competiţie, la reducerea producţiei şi la creşterea şomajului.

Chiar acolo unde este posibilă o creştere a preţurilor, preţul mai mare îi descurajează pe cumpărători, reduce dimensiunea pieţei şi duce tot la şomaj. Dacă o creştere generală de 30% a salariilor conduce la o creştere cu 30% a preţurilor, oamenii nu vor putea cumpăra mai multe produse decât înainte şi nu se reuşeşte decât crearea unui cerc vicios.

Vor exista, fără îndoială, voci care să nege că o creştere de 30% a salariilor va conduce la o creştere la fel de mare a preţurilor. Este adevărat, această evoluţie se poate produce doar pe termen lung şi doar dacă politica monetară şi, respectiv, cea privind acordarea creditelor o permit. Dacă banii în circulaţie şi creditele sunt atât de inelastice încât să nu crească odată cu creşterea forţată a salariilor (şi dacă presupunem că mărirea salariilor nu este justificată de creşterea productivităţii muncii măsurată în bani), atunci principalul efect produs de creşterea forţată a salariilor va fi şomajul.

Şi în acest caz este probabil ca atât salariile nominale totale, cât şi cele reale să fie mai mici decât înainte. Pentru că în acest caz scăderea ocupării forţei de muncă (urmare a politicii sindicatelor şi nu rezultat al progresului tehnic) înseamnă, în mod necesar, că se produc mai puţine bunuri pentru noi toţi.

Este puţin probabil că forţa de muncă va compensa scăderea producţiei, sporindu-şi partea care îi revine din producţia rămasă. Americanul Paul H. Douglas, analizând o cantitate importantă de date statistice, şi englezul A. C. Pigou, utilizând metode deductive, au ajuns, independent unul de altul, la concluzia că elasticitatea cererii pentru forţa de muncă se situează între 3 şi 4. Aceasta înseamnă, utilizând un limbaj mai puţin tehnic, că „o scădere de 1% a salariului real duce la o creştere a cererii agregate pentru forţă de muncă cu mai mult de 3%”*. Sau, „dacă salariile sunt ridicate forţat peste nivelul productivităţii marginale, şomajul va creşte în mod normal de trei până la patru ori faţă de creşterea procentuală a salariilor orare”** astfel încât va fi redus corespunzător fondul total de salarizare a muncitorilor.

Chiar dacă se consideră că aceste cifre reprezintă elasticitatea cererii de forţă de muncă pentru o anumită perioadă de timp din trecut şi nu pot fi utilizate pentru a face previziuni, ele merită să fie luate foarte serios în considerare.

3.

Să pornim acum de la supoziţia că sporirea salariilor este însoţită de creşterea suficient de mare a cantităţii de bani şi a creditelor pentru a permite ca această mărire a salariilor să nu provoace o creştere serioasă a şomajului. Dacă presupunem că relaţia menţionată dintre salarii şi preţuri era, în sine, o relaţie „normală” pe termen lung, atunci este probabil ca o mărire impusă de 30%, să zicem, a salariilor să ducă, în ultimă instanţă, la o creştere a preţurilor cu aproximativ acelaşi procent.

Convingerea că preţurile vor creşte într-un ritm mult mai lent are două erori la bază: prima constă în luarea în considerare a cheltuielilor directe ale unei singure firme sau ramuri, presupunând că acestea reprezintă totalitatea costurilor cu forţa de muncă. Dar aceasta este greşeala elementară de confundare a părţii cu întregul. Orice întreprindere reprezintă nu numai o secţiune a procesului de producţie pe „orizontală”, dar şi o verigă a lanţului productiv pe „verticală”. Astfel, în producţia de automobile, costul direct cu forţa de muncă în diferite fabrici producătoare de automobile poate fi, să zicem, mai mic de o treime din costul de producţie; iar aceasta ne-ar putea conduce la concluzia că o creştere de 30% a salariilor va duce la o creştere de doar 10% sau chiar mai mică a preţului automobilelor. Dar aceasta ar însemna să nu luăm în considerare cheltuielile indirecte cu forţa de muncă, incluse în preţul materiilor prime şi al subansamblurilor achiziţionate, în tarifele de transport, în unelte sau echipamente noi sau în câştigul intermediarilor.

Estimările făcute de guvern arată că într-o perioadă de cincisprezece ani, din 1929 până în 1943 inclusiv, veniturile salariale din Statele Unite reprezentau, în medie, 69% din venitul naţional. În perioada 1956 -1960, acestea se situau, în medie, tot la 69% din venitul naţional! În perioada 1972 – 1976, salariile reprezentau 66% din venitul naţional şi, dacă se adaugă şi veniturile suplimentare, se ajunge la 76% din venitul naţional. Aceste salarii au trebuit să fie plătite, bineînţeles, din produsul naţional. Valorile prezentate mai sus reprezintă o estimare destul de corectă a costurilor forţei de muncă, astfel încât se poate afirma că acestea reprezintă cel puţin două treimi din costurile de producţie totale, fiind însă posibil să depăşească trei sferturi din aceste costuri (în funcţie de felul în care definim munca). Chiar folosind estimarea minimă, dacă presupunem că marjele de profit – în dolari – rămân constante, atunci este evident că o creştere în întreaga economie a cheltuielilor cu salariile de 30% va conduce la o creştere cu aproape 20% a preţurilor.

Dar o astfel de modificare ar însemna ca marja de profit – în dolari – care reprezintă venitul investitorilor, al managerilor şi al celor care lucrează pe cont propriu ar avea doar 84% din puterea de cumpărare pe care o avea iniţial. Efectul pe termen lung al diminuării marjei de profit ar fi reducerea investiţiilor şi a ritmului de creare de noi întreprinderi, în comparaţie cu ce s-ar fi întâmplat altminteri, şi o translatare a oamenilor din categoriile de întreprinzători cu venituri mai scăzute către cele ale angajaţilor cu salarii ridicate, până în momentul în care s-ar restabili aproximativ relaţiile existente iniţial. Dar acesta nu este decât un alt mod de a spune că o creştere de 30% a salariilor în condiţiile presupuse nu înseamnă, în cele din urmă, altceva decât o creştere cu 30% a preţurilor.

Asta nu înseamnă neapărat că salariaţii nu ar avea anumite avantaje. Ei ar realiza câştiguri relative, în timp ce alte segmente ale populaţiei ar suferi pierderi relative, în timpul perioadei de tranziţie. Dar este puţin probabil ca acest câştig relativ să se transforme într-unul absolut, pentru că tipul de modificări în relaţia cost-preţuri prezentat în exemplul anterior nu poate să se manifeste fără să atragă după sine consecinţe precum şomaj, scăderea sau întreruperea producţiei. Astfel, deşi forţa de muncă ar putea căpăta o bucată mai mare dintr-o prăjitură mai mică, în timpul acestei perioade de tranziţie şi ajustare în vederea atingerii unui nou echilibru, ne îndoim că, în dimensiuni absolute, aceasta ar fi mai mare decât bucata de dinainte – mai subţire, dar dintr-o prăjitură mai mare.

4.

Toate acestea aduc în prim-plan semnificaţia generală şi efectul general al echilibrului economic. Salariile şi preţurile de echilibru sunt salariile şi preţurile care egalizează cererea cu oferta.

Dacă se încearcă, fie prin intervenţia guvernului, fie prin cea particulară, creşterea preţurilor deasupra nivelului de echilibru, se reduce cererea şi, deci, producţia. Scăderea preţului sub nivelul lor de echilibru duce la reducerea parţială sau completă a profiturilor, ceea ce înseamnă scăderea ofertei şi reducerea producţiei. În consecinţă, orice intervenţie pentru creşterea sau scăderea preţurilor peste sau sub nivelul lor de echilibru (nivelul către care tinde să le conducă o piaţă liberă) nu va face altceva decât să crească şomajul şi să reducă producţia în raport cu nivelurile pe care le-ar fi înregistrat în alte condiţii.

Să ne întoarcem la doctrina ce susţine că forţa de muncă trebuie să primească „suficient pentru a răscumpăra produsul”. Este evident că produsul naţional nu este creat şi cumpărat doar cu forţa de muncă din industrie. Este cumpărat de toată lumea – de funcţionari, de liber profesionişti, de fermieri, de patroni (mari şi mici), de investitori, de zarzavagii, de măcelari, de proprietarii micilor magazine, ai staţiilor de benzină – pe scurt, de toţi cei care participă la crearea produsului naţional.

În ce priveşte preţurile, salariile şi profiturile care ar trebui să determine distribuţia acestui produs, cele mai potrivite preţuri nu sunt preţurile cele mai mari, ci acelea care încurajează atingerea celui mai înalt nivel al producţiei şi al vânzărilor. Cele mai potrivite salarii pentru forţa de muncă nu sunt cele mai mari salarii care se pot acorda, ci acelea care permit o producţie maximă în condiţiile date şi eliminarea şomajului. Cele mai potrivite niveluri de profituri, nu numai din punctul de vedere al patronatului şi al conducerii, ci şi al forţei de muncă, nu sunt nivelurile cele mai scăzute, ci acelea care încurajează cât mai mulţi indivizi să devină întreprinzători sau să-şi sporească numărul salariaţilor.

Dacă încercăm să conducem economia în folosul unui singur grup sau al unei singure clase sociale, vom afecta sau distruge toate grupurile sociale, inclusiv pe membrii clasei pe care am încercat să o favorizăm. Economia trebuie condusă în folosul tuturor.

 

---