Indignarea pe care o afişează multe persoane în zilele noastre doar la simpla menţionare a cuvântului profituri demonstrează cât de puţin este înţeleasă funcţia vitală pe care acestea o au în economie. Pentru a înţelege mai bine, vom relua unele aspecte deja prezentate în capitolul cincisprezece referitoare la sistemul preţurilor, dar vom privi acest subiect dintr-un alt unghi.

De fapt, profiturile nu au o pondere mare pe ansamblul economiei. Veniturile nete ale companiilor în perioada de cincisprezece ani cuprinsă între 1929 şi 1943, de exemplu, s-au cifrat, în medie, sub 5 procente din totalul venitului naţional. Profiturile companiilor în perioada 1956 – 1960 s-au cifrat, în medie, la mai puţin de 6 procente din venitul naţional (deşi, întrucât cifrele nu au fost corectate cu inflaţia, se poate ca profiturile să fie supraestimate). Totuşi, profiturile reprezintă forma de venituri privită cu cea mai mare ostilitate. Este semnificativ faptul că, în timp ce există cuvântul „profitor” care să-i stigmatizeze pe cei care înregistrează profituri excesive, nu există niciun cuvânt ca „salarior” sau „pierzător”. Cu toate acestea, profitul proprietarului unei frizerii poate fi mult mai mic decât salariul unei stele de cinema sau al directorului unei companii din industria oţelului, şi chiar mai mic decât salariul mediu al unui muncitor calificat.

Profiturile sunt privite cu ostilitate întrucât există tot felul de concepţii eronate. Se consideră, în mod eronat, că profiturile înregistrate de General Motors, cea mai mare corporaţie industrială din lume, sunt mai degrabă tipice decât excepţionale. Puţină lume ştie câte companii dau faliment anual. Majoritatea oamenilor nu ştiu (citez din studiile TNEC) că „dacă s-ar menţine condiţiile existente în conjunctura economică a ultimilor cincizeci de ani, atunci circa şapte băcănii din zece care se deschid azi vor supravieţui doi ani, şi numai patru din zece pot spera să-şi sărbătorească a patra aniversare”. În conformitate cu statisticile impozitelor pe venituri, în fiecare an din perioada 1930 – 1938, numărul societăţilor care înregistrau pierderi a depăşit numărul societăţilor care înregistrau profit.

La cât se ridică, în medie, profiturile?

La această întrebare se răspunde, de obicei, citând cifre ca acelea pe care le-am prezentat la începutul capitolului, şi anume că profiturile companiilor se cifrează, în medie, la mai puţin de 6% din venitul naţional, sau spunând că profiturile medii ale companiilor din ramurile productive sunt mai mici de 5 cenţi la vânzări de un dolar. (Pentru perioada de cinci ani cuprinsă între 1971 şi 1975, de exemplu, această cifră a fost de doar 4.6 cenţi.) Dar aceste cifre oficiale reprezintă doar rezultatele companiilor, calculate prin metode contabile convenţionale. Nu s-a făcut nicio estimare plauzibilă a profiturilor, atât ale companiilor, cât şi ale celor aduse de alte tipuri de activităţi, pentru o perioadă suficient de lungă care să cuprindă atât ani buni cât şi ani mai puţin buni. Părerea unor economişti eminenţi este că pentru o perioadă mare de timp, după ce se scad toate pierderile, la o dobândă minimă „corespunzătoare” capitalului investit fără risc şi luând în calcul un salariu „rezonabil” plătit celor care-şi conduc singuri afacerile, s-ar putea să nu se mai înregistreze niciun profit, fiind posibil chiar să se înregistreze pierderi. Şi aceasta nu pentru că întreprinzătorii (cei care îşi pornesc propria afacere) au intenţii filantropice, ci pentru că, adesea, optimismul lor şi încrederea în sine îi fac să se aventureze în afaceri care nu reuşesc sau nu pot reuşi.*

În orice caz, este clar că un individ care plasează capital în condiţii de risc înfruntă nu numai posibilitatea de a nu obţine niciun profit, ci chiar şi aceea de a-şi pierde toţi banii. În trecut, posibilitatea ca investind într-o anumită companie sau sector să se obţină profituri imense îi făcea pe oameni să-şi asume riscuri mai mari. Dar dacă profiturile sunt limitate la, să zicem, 10% şi există riscul pierderii întregului capital, care va fi impactul asupra efectului stimulator al profitului şi, deci, asupra ocupării forţei de muncă şi a producţiei?

Impozitele pe „profitul excesiv” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au arătat care pot fi efectele unei astfel de limitări, chiar şi pe termen scurt, sub raportul reducerii eficienţei.

Totuşi, politica guvernamentală în aproape toate ţările din lume tinde astăzi să considere de la sine înţeles că producţia va continua în mod automat, orice s-ar face pentru descurajarea ei. Unul dintre cele mai mari pericole care ameninţă astăzi producţia mondială este politica de control al preţurilor promovată de guverne. Această politică nu numai că scoate treptat din producţie diverse articole prin faptul că elimină orice stimulent de a le realiza, dar efectul său pe termen lung este de a împiedica apariţia unui nivel al producţiei care să fie în concordanţă cu nevoile consumatorilor. Când economia este liberă, cererea acţionează astfel încât unele ramuri de producţie înregistrează ceea ce oficialităţile guvernamentale denumesc profituri „excesive”, „nerezonabile” sau chiar „obscene”. Dar tocmai aceste profituri sunt cele care nu numai că determină fiecare firmă din ramura respectivă să-şi extindă producţia la maximum şi să-şi reinvestească profiturile în maşini şi în forţă de muncă suplimentară, dar atrage totodată investitori şi producători din toate celelalte ramuri, până când producţia ramurii respective este suficient de mare pentru a satisface cererea, iar profiturile înregistrate scad până la (sau chiar sub) nivelul mediu general.

Într-o economie liberă, în care salariile, costurile şi preţurile sunt lăsate să se stabilească pe piaţă, perspectivele câştigării de profituri sunt cele care decid ce articole vor fi produse şi în ce cantităţi, respectiv ce articole nu vor fi produse deloc. Dacă realizarea unui articol nu aduce profit, înseamnă că forţa de muncă şi capitalul alocate producerii sale sunt orientate greşit: valoarea resurselor care trebuie folosite pentru a realiza articolul este mai mare decât valoarea bunului produs în sine.

Pe scurt, una din funcţiile profitului este de a orienta şi a canaliza factorii de producţie astfel încât să structureze o producţie formată din mii de produse, în concordanţă cu cererea. Niciun birocrat, oricât de strălucit, nu poate să rezolve optim această problemă. Preţurile şi profiturile libere vor maximiza producţia şi vor reduce lipsurile mai repede decât orice alt sistem. Preţurile arbitrare şi profiturile fixate arbitrar nu pot decât să prelungească perioada în care se înregistrează lipsuri, determinând reducerea producţiei şi creşterea şomajului.

În sfârşit, funcţia profiturilor este de a stimula constant orice activitate economică competitivă, în sensul căutării unor noi căi de reducere a costurilor şi de creştere a eficienţei, indiferent de stadiul în care s-ar afla aceasta în prezent. În vremurile bune, fiecare întreprinzător o face pentru a-şi spori şi mai mult profiturile; în vremuri normale, o face pentru a-şi menţine avantajul faţă de concurenţii săi, iar în vremuri grele pentru a supravieţui. Aceasta deoarece în loc de profit ar putea avea pierderi şi oricine face eforturi mult mai mari când este vorba să se salveze de la faliment decât atunci când vrea doar să-şi îmbunătăţească poziţia.

Contrar părerii generale, profiturile nu se obţin prin creşterea preţurilor, ci prin efectuarea de economii şi prin creşterea eficienţei, care duc la scăderea costurilor de producţie. Foarte rar (şi aproape deloc, dacă nu este vorba de un monopol) întâlnim situaţia în care toate firmele dintr-o ramură obţin profit. Preţul pe care îl practică firmele pentru un bun sau serviciu trebuie să fie acelaşi; cei care vor să-şi vândă produsul la un preţ mai mare nu găsesc cumpărători. În consecinţă, profiturile cele mai mari le obţin firmele care au costul de producţie cel mai scăzut. Acestea se dezvoltă şi treptat înlătură de pe piaţă firmele ineficiente, care au costuri mai mari. Aceasta este modalitatea prin care sunt serviţi consumatorii, publicul în general.

Pe scurt, profiturile privite ca rezultat al relaţiei costuri-preţuri nu determină doar bunurile a căror producţie trebuie continuată, dar impun şi cele mai economice căi de a le realiza. Aceste probleme trebuie soluţionate în egală măsură şi în sistemul socialist, şi în cel capitalist; de fapt, orice sistem economic pe care l-am putea imagina trebuie să ofere soluţia acestor probleme; iar pentru cantitatea uriaşă de bunuri şi servicii care sunt produse, soluţiile oferite, determinate pe baza criteriului profit-pierdere, în condiţiile existenţei liberei concurenţe între întreprinderi, sunt incomparabil superioare celor la care s-ar ajunge prin oricare altă metodă.

Am accentuat funcţia profitului de reducere a costurilor de producţie, pentru că aceasta este funcţia care pare să fie cel mai puţin apreciată. Bineînţeles, obţine un profit mai mare cel care produce o marfă de calitate mai bună decât concurentul său, ca şi cel care o realizează în condiţii de eficienţă sporită. Dar funcţia profitului de a stimula şi răsplăti obţinerea unor produse de calitate superioară şi de a inova a fost recunoscută întotdeauna.

 

---