1.
Din timpuri imemoriale, înţelepciunea populară ne-a învăţat despre virtuţile economisirii şi ne-a avertizat care sunt consecinţele risipei. Înţelepciunea populară a reflectat etica şi raţionamentele prudente ale omenirii. Întotdeauna au existat însă risipitori şi au existat şi teoreticieni care le-au justificat comportamentul.
Economiştii clasici, respingând erorile vremurilor în care au trăit, au arătat că politica de economisire era atât în interesul indivizilor, cât şi în interesul naţiunii. Au arătat că cel care economiseşte raţional, făcându-şi rezerve pentru viitor, nu dăunează, ci ajută întreaga comunitate. Dar vechea virtute a chibzuinţei, cât şi susţinerea sa de către economiştii clasici, este din nou atacată, făcându-se apel la noi argumente, în timp ce la modă este doctrina opusă – care susţine că trebuie să cheltuieşti tot.
Ca să putem ilustra cât mai clar cu putinţă această problemă, nu avem decât să începem cu exemplul clasic utilizat de Bastiat. Să ne imaginăm doi fraţi – unul risipitor, iar celălalt prudent –, fiecare din ei moştenind o sumă care le aduce un venit anual de 50.000 $. Nu vom lua în considerare impozitul pe venit şi nu vom pune întrebarea dacă cei doi fraţi trebuie să muncească pentru a se întreţine sau dacă vor da de pomană o parte însemnată a veniturilor lor, pentru că astfel de probleme sunt irelevante pentru ceea ce vrem noi să arătăm aici. Alvin este mereu văzut în cluburi de noapte; dă bacşişuri grase; are o casă frumoasă, cu mulţi servitori; are câţiva şoferi şi nu se zgârceşte la maşini; are cai de curse; are iaht; face călătorii; îşi sufocă soţia cu brăţări cu diamante şi haine de blană; face cadouri scumpe şi inutile prietenilor săi.
Alvin, primul dintre fraţi, este mână spartă. Cheltuieşte nu numai pentru că aşa este firea lui, ci din principiu. Este un discipol al lui Rodbertus, care a spus, la jumătatea secolului al XIX-lea: „Capitaliştii trebuie să-şi cheltuiască banii până la ultimul penny pentru confort şi lux”, pentru că dacă ei „se hotărăsc să economisească.… bunurile de consum vor rămâne nevândute şi o parte din muncitori nu vor avea de lucru.”[1]
Pentru a face toate astea, trebuie să renunţe la o parte din capitalul de care dispune. Şi ce-i cu asta? Dacă să economiseşti este un păcat, să cheltuieşti este o virtute şi, în orice caz, el nu face decât să repare răul pe care îl face zgârcitul său frate Benjamin.
Nu mai trebuie să spunem că Alvin este preferatul garderobierelor, al chelnerilor, al decoratorilor, al blănarilor, al bijutierilor, al localurilor de lux în general. Îl privesc ca pe un binefăcător. Este, desigur, evident pentru toată lumea, faptul că el îmbunătăţeşte situaţia gradului de ocupare a forţei de muncă şi că împarte bani în stânga şi în dreapta.
În comparaţie cu el, fratele său Benjamin se bucură de tot mai puţină popularitate. Este foarte rar văzut la bijutier, la blănar sau în cluburi de noapte şi nu spune chelnerilor pe nume. În timp ce Alvin nu numai că îşi cheltuieşte venitul său anual de 50.000 $, dar mai ia şi din capital, Benjamin duce o viaţă mult mai modestă şi cheltuieşte 25.000 $. Evident, îşi zic oamenii care observă doar ce le sare direct în ochi, el asigură mai puţin de jumătate din locurile de muncă pe care le furnizează Alvin, iar restul de 25.000 $ sunt la fel de inutili ca şi cum nici nu ar fi existat.
Dar să vedem ce face Benjamin de fapt cu aceşti 25.000 $. Nu-i strânge sub saltea, în sertare sau în seif. Fie îi depune la o bancă, fie îi investeşte. Dacă îi depune la o bancă, banca fie dă credite pentru capital de lucru, fie cumpără hârtii de valoare. Cu alte cuvinte, Benjamin îşi investeşte banii fie direct, fie indirect. Dar atunci când se investesc bani, aceştia sunt folosiţi pentru a cumpăra sau pentru a construi mijloace fixe – case, sedii de birouri, fabrici, nave, camioane sau utilaje. Oricare din aceste proiecte pune în circulaţie aceeaşi cantitate de bani şi creează la fel de multe locuri de muncă, la fel ca şi în cazul în care o sumă egală cu cea investită ar fi fost cheltuită direct pentru consumul propriu.
„Economisirea”, pe scurt, în lumea modernă, este doar o altă formă de a cheltui. Diferenţa este că, de obicei, banii sunt daţi altcuiva, care îi cheltuie cumpărând mijloace cu care să-şi dezvolte producţia. Deci, în privinţa locurilor de muncă, „economiile” şi cheltuielile făcute de Benjamin au acelaşi rezultat ca şi cheltuielile făcute de Alvin şi pun în circulaţie aceeaşi sumă de bani. Diferenţa este că locurile de muncă pe care le creează Alvin sunt evidente, dar trebuie să se facă un studiu mai amănunţit pentru a se vedea că şi economiile făcute de Benjamin au acelaşi efect ca şi cheltuielile necumpătate făcute de fratele sau Alvin.
Trec câţiva ani. Alvin este falit. Nu mai este văzut în magazinele scumpe şi în localurile de noapte, iar cei cu care a fost generos, când vorbesc despre el, spun că este un prost. Alvin îi trimite scrisori lui Benjamin, rugându-l să-l ajute. Iar Benjamin, care continuă să cheltuiască la fel de puţin şi să economisească aceeaşi sumă, nu numai că acum creează mai multe locuri de muncă datorită faptului că veniturile sale au crescut pentru că a investit, dar prin investiţiile sale a contribuit la oferirea unor locuri de muncă mai bine plătite şi mai productive. Capitalul şi veniturile sale sunt mai mari. El a sporit capacitatea productivă a naţiunii; Alvin nu.
2.
În ultimii ani au fost aduse atâtea critici la adresa economisirii, încât nu le putem răspunde tuturor prin exemplul de mai sus al celor doi fraţi. Este necesară o discuţie mai amplă. Multe dintre aceste critici izvorăsc din confuzii atât de elementare încât pare incredibil să le întâlnim chiar şi în lucrări ale unor economişti de reputaţie mondială. Cuvântul economisire, spre exemplu, este folosit uneori pentru a desemna strângerea banilor, iar alteori investiţia, fără să se facă nicio distincţie clară între cele două sensuri atribuite.
Simpla strângere a banilor, dacă se produce neraţional şi fără nicio motivaţie, este dăunătoare în mai toate situaţiile economice. Dar această păstrare a banilor în sensul unei blocări este extrem de rară. Ceva asemănător, dar care trebuie separat de aceasta, se produce adesea după ce începe declinul economic. Se reduc atât cheltuielile pentru consum cât şi investiţiile. Consumatorii nu mai cumpără atât de mult. Comportamentul lor se datorează, parţial, temerii că şi-ar putea pierde locurile de muncă şi dorinţei de a-şi păstra rezervele: cumpără mai puţin nu pentru că vor să consume mai puţin, ci pentru că vor să se asigure că, dacă-şi pierd slujbele, puterea lor de a consuma se va întinde pe o perioadă mai mare de timp.
Dar consumatorii cumpără mai puţin şi dintr-un alt motiv. Probabil că preţurile bunurilor de consum au scăzut şi le este teamă că vor scădea şi mai mult. Dacă amână momentul când vor face cheltuieli, cred că vor cumpăra mai multe produse cu aceiaşi bani. Ei nu vor să-şi investească disponibilităţile în bunuri a căror valoare scade, ci vor să le menţină sub formă de bani, a căror valoare speră să crească.
Aceleaşi considerente îi împiedică şi să investească. Şi-au pierdut încrederea în profitabilitatea afacerilor sau măcar speră că dacă mai aşteaptă câteva luni vor cumpăra acţiuni sau hârtii de valoare cu un preţ mai mic. Îi putem considera fie ca persoane ce refuză să deţină bunuri a căror valoare se poate reduce, fie ca persoane care consideră că, deţinând bani, acestora le creşte valoarea.
Acest refuz temporar nu-l putem denumi „economisire”. Nu este cauzat de aceleaşi motive ca şi o economisire normală. Şi este o eroare şi mai mare să spunem că acest tip de „economisire” cauzează depresiunile economice. Din contră, este consecinţa depresiunilor.
Este adevărat că acest refuz de a cumpăra poate intensifica şi prelungi o depresiune. În momentele în care guvernul intervine în economie şi oamenii de afaceri nu ştiu care va fi următoarea mişcare a guvernului, se creează incertitudine. Nu se reinvestesc profiturile. Firmele şi indivizii îşi lasă banii în bancă. Îşi fac rezerve mai mari. Această păstrare a banilor în conturile de depozit poate apărea ca o cauză a încetinirii activităţii economice. Oricum, cauza reală este incertitudinea produsă de politica guvernului. Depozitele supradimensionate pe care le au firmele şi fiecare individ în parte sunt doar o verigă din lanţul de consecinţe ale acestei incertitudini. A da vina înregistrării unui declin în economie pe „economisirea excesivă” este ca şi cum ai considera că scăderea preţului merelor este determinată nu de o recoltă bogată, ci de oamenii care nu vor să plătească un preţ ridicat.
Dar odată ce oamenii s-au hotărât să discrediteze o practică sau o instituţie, orice argument, oricât ar fi de ilogic, este considerat destul de bun. Se spune că ramura producătoare de bunuri de consum se dezvoltă bazându-se pe anticiparea unei anumite cereri şi că dacă oamenii aleg să economisească, ei vor înşela aşteptările şi vor declanşa o depresiune economică. Această aserţiune se bazează pe greşeala pe care am examinat-o deja – şi anume de a uita că ceea ce nu se cheltuieşte pe bunuri de consum şi se economiseşte, se cheltuieşte pe mijloace fixe şi că „economisirea” nu înseamnă neapărat o reducere a cheltuielilor totale. Singurul element adevărat al acestui model este că orice schimbare bruscă poate cauza dezechilibre. Un dezechilibru s-ar produce dacă, dintr-o dată, consumatorii şi-ar orienta cererea spre un alt produs. Un dezechilibru şi mai mare s-ar produce dacă persoanele care obişnuiau să economisească îşi reorientează cererea de la mijloace de producţie la bunuri de consum.Se mai ridică şi alte obiecţii la adresa economisirii. Se spune că este o prostie să economiseşti. Se ia în derâdere secolul al XIX-lea, presupunându-se că ar fi fost dominat de doctrina economisirii, economisire care pregătea o prăjitură din ce în ce mai mare, dar pe care oamenii nu mai ajungeau să o mănânce niciodată. Această imagine a procesului este, în sine, copilărească şi prostească. O putem şterge arătând imaginea mai realistă a ceea ce se întâmplă de fapt.
Să ne imaginăm o naţiune care economiseşte anual cam 20% din tot ce produce în anul respectiv. Acest procentaj este cu mult mai mare decât economiile nete înregistrate în Statele Unite,[2] dar este o cifră rotundă cu care se poate opera uşor şi care îi poate convinge şi pe cei care cred că „am economisit prea mult”.
Ca rezultat al acestei economisiri şi investiri anuale, producţia totală anuală a ţării va creşte în fiecare an. (Ca să izolăm problema, ignorăm acum eventualele boomuri, crahuri sau alte fluctuaţii.) Să spunem că această creştere anuală este de 2,5 puncte procentuale. (Lucrăm cu puncte procentuale şi nu cu procente compuse pentru a uşura calculul aritmetic.) Imaginea a ceea ce obţinem într-o perioadă de unsprezece ani ar arăta cam astfel – în indici:
*Aceasta presupune că procesul de economisire şi cel de investire au deja loc, în acelaşi ritm.
|
Primul lucru care trebuie remarcat în acest tabel este că producţia totală creşte în fiecare an datorită economisirilor, fără de care acest lucru nu ar fi sporit. (Desigur, ne putem imagina că îmbunătăţirile şi invenţiile aplicate noilor mijloace de producţie cu o valoare cel mult egală cu valoarea celor vechi pot creşte productivitatea naţională; această creştere va fi însă foarte mică, iar argumentul presupune ca anterior să se fi făcut investiţii suficient de mari în echipamentele existente.) Economisirea a fost folosită an după an pentru creşterea cantităţii sau calităţii maşinilor şi echipamentelor existente şi, astfel, pentru creşterea producţiei de bunuri la nivel naţional. Este adevărat că „prăjitura” devine din ce în ce mai mare în fiecare an. Este adevărat că nu se consumă anual toată „prăjitura”. Dar nu pentru că ar exista vreo piedică neraţională pusă de cineva, ci pentru că, de fapt, se consumă o prăjitură din ce în ce mai mare; până când, la sfârşitul celor unsprezece ani (în exemplul nostru) doar prăjitura consumatorilor pe un an este egală cu suma prăjiturilor consumatorilor şi producătorilor din primul an. Mai mult, mijloacele de producţie, respectiv capacitatea de a produce bunuri sunt cu 25% mai mari decât în primul an.
Să mai observăm şi alte aspecte. Faptul că 20% din venitul naţional se economiseşte în fiecare an nu provoacă daune industriei producătoare de bunuri de consum. Dacă producătorii din această ramură vând doar 80 de unităţi de produse în primul an (şi dacă nu are loc o creştere a preţurilor datorată unei cereri nesatisfăcute), aceştia nu vor fi atât de naivi încât să-şi bazeze planul de producţie pentru al doilea an pe presupunerea că în acest an vor vinde 100 de unităţi. Deci, cu alte cuvinte, industriile bunurilor de consum reacţionează chiar şi la presupunerea că va continua tendinţa de economisire existentă. Doar o creştere neaşteptată, bruscă şi substanţială a economiilor le va dezechilibra şi va provoca apariţia unor stocuri.
Dar, după cum am văzut, acelaşi dezechilibru s-ar înregistra şi în industriile producătoare de mijloace de producţie dacă economiile ar scădea substanţial. Dacă banii care în trecut erau economisiţi ar fi cheltuiţi pentru achiziţionarea de bunuri de consum, nu ar creşte numărul locurilor de muncă, ci doar preţurile mijloacelor de producţie. Primul efect ar fi modificarea gradului de ocupare a forţei de muncă, în sensul scăderii temporare a nivelului acesteia ca urmare a scăderii cererii de mijloace de producţie. Efectul pe termen lung ar fi reducerea producţiei sub nivelul pe care, altfel, l-ar fi atins.
3.Inamicii economisirii nu şi-au epuizat încă argumentele. Ei încep prin a face o diferenţă, destul de corectă, între „economisire” şi „investire”. Apoi încep să trateze subiectul ca şi cum acestea ar fi două variabile independente şi ca şi când ar fi o pură întâmplare faptul că sunt egale. Aceşti autori zugrăvesc o imagine stranie. De o parte sunt cei care continuă automat, prosteşte, să economisească; de cealaltă parte sunt „oportunităţile de investire” care sunt limitate ca număr şi care nu pot absorbi aceste economii. Din nefericire, vai, rezultatul este stagnarea. Singura soluţie, susţin ei, este ca guvernul să exproprieze aceste economii stupide şi dăunătoare şi să inventeze proiecte proprii – chiar dacă acestea sunt piramide sau diguri care nu servesc nimănui – ca să folosească banii şi să ofere locuri de muncă.
În această imagine sunt atât de multe greşeli şi „soluţii” eronate, încât nu ne putem opri decât la câteva dintre ele. Economiile pot depăşi investiţiile numai prin sumele pe care populaţia le păstrează în numerar[3]. Astăzi, în societatea industrială modernă, puţine persoane adună monede sau bancnote doar ca să le ţină sub saltea. Chiar dacă se întâmplă aşa, aceasta se reflectă imediat în planurile de producţie şi în nivelul preţurilor. Nu este un fenomen obişnuit şi niciunul cumulativ, căci pe măsură ce mor aceşti excentrici, li se depistează averile de sub saltea. De fapt, suma totală a banilor stocaţi astfel este, probabil, nesemnificativă în activitatea economică totală.
Dacă banii se păstrează la bancă, după cum am văzut, băncile îi împrumută şi îi investesc. Ele nu-şi pot permite să aibă fonduri nefolosite. Singurul lucru care ar determina pe oameni să încerce să crească suma de bani în numerar pe care o deţin, iar băncile să păstreze fondurile în conturile proprii şi să piardă dobânzile pe care le-ar putea încasa altminteri, este teama fie că ar putea scădea preţurile, fie că riscul creditului este prea mare. Dar aceasta semnifică apariţia semnelor unei depresiuni, aceasta fiind de fapt cauza şi nu efectul tezaurizării banilor.
Făcând abstracţie şi de această cantitate neglijabilă de bani păstrată în numerar (şi, de altfel, chiar şi acest numerar aflat în depozit poate fi privit ca o „investiţie” directă în monedă), echilibrul dintre economii şi investiţii se realizează în mod similar echilibrului dintre cererea şi oferta oricărui alt bun, pentru că putem defini economiile şi investiţiile ca fiind cererea şi oferta de capital nou. Şi aşa cum cererea şi oferta de bunuri sunt echilibrate prin intermediul preţurilor, la fel şi cererea şi oferta de capital sunt aduse la echilibru de rata dobânzii, care nu este altceva decât denumirea pe care o poartă preţul capitalului împrumutat. Este un preţ ca oricare altul.
Toată această problemă a fost atât de încurcată în ultimii ani de teorii complicate şi sofisticate şi de politicile guvernamentale dezastruoase bazate pe acestea, încât te apucă disperarea în faţa imposibilităţii de a se reveni la normalitate şi la un bun simţ practic.
Există o teamă bolnăvicioasă, obsesivă, de rate „excesive” ale dobânzii. Se argumentează că pentru industrie nu este profitabil să contracteze credite pentru reutilare la rate mari ale dobânzii. Acest argument a fost atât de convingător, încât toate guvernele au promovat, în ultimele decenii, politica artificială a „banilor ieftini”. Îngrijorarea, în privinţa creşterii cererii de capital, a determinat, însă, scăparea din vedere a efectului pe care această politică îl are asupra ofertei de capital. Iată încă un exemplu privind urmările erorii de a avea în vedere efectele unei politici doar asupra unui grup şi de a uita efectele acesteia asupra unui alt grup.
Dacă rata dobânzii este ţinută la un nivel prea scăzut în comparaţie cu riscurile, atât economiile cât şi împrumuturile se vor reduce. Susţinătorii banilor ieftini cred că procesul de economisire continuă automat, indiferent care ar fi rata dobânzii, pentru că bogaţii n-au altceva de făcut cu banii decât să-i ţină la bancă. Ne spun încontinuu care este nivelul de venit personal la care o persoană economiseşte o anumită sumă minimă, indiferent care este rata dobânzii sau riscul la care se expune dacă o oferă cu împrumut.
Adevărul este că, deşi volumul economiilor făcute de cei foarte bogaţi este, fără îndoială, mult mai puţin afectat de modificările ratei dobânzii decât volumul economiilor făcute de persoanele cu venituri medii, practic sunt afectate într-o anumită măsură economiile tuturor. A afirma că volumul real al economiilor nu se va reduce ca urmare a unei reduceri substanţiale a ratei dobânzii este ca şi când s-ar spune că producţia totală de zahăr nu scade dacă scade preţul zahărului, pentru că producătorii eficienţi, cei care au costul de producţie scăzut, vor continua să producă la fel de mult. Acest argument nu îl ia în considerare pe cel care economiseşte cel mai puţin, şi practic, nici pe majoritatea celor care economisesc.
Efectul menţinerii arbitrare a ratei dobânzii la un nivel scăzut este acelaşi cu cel pe care l-ar avea menţinerea sub nivelul pieţei a oricărui preţ: creşterea cererii, reducerea ofertei de capital real şi apariţia unor distorsiuni economice. Este, fără îndoială, adevărat că o reducere artificială a ratei dobânzii încurajează cererea de credit. De fapt, tinde să încurajeze acele întreprinderi care nu-şi pot continua activitatea decât dacă speculează condiţiile create. Din punctul de vedere al ofertei, reducerea artificială a ratei dobânzii descurajează chibzuinţa normală, economisirea şi investiţiile, reduce acumularea de capital şi încetineşte, de fapt, creşterea productivităţii, creşterea economică şi progresul, a căror promovare o reclamă.
Dacă nu există economii reale, rata dobânzii poate fi menţinută scăzută doar prin noi injecţii de bani, respectiv prin extinderea creditelor. Acestea pot crea iluzia existenţei de capital nou, tot aşa cum, dacă pui apă în lapte, poate să ţi se pară că ai mai mult lapte. Dar este o politică ce duce la continuarea procesului inflaţionist. Este un proces periculos. Dacă inflaţia dispare sau continuă într-un ritm scăzut, atunci va creşte rata dobânzii şi se va instaura o criză.
Mai rămâne să arătăm doar că, dacă injecţiile de bani sau extinderea creditelor bancare pot aduce, pe termen scurt, scăderea ratei dobânzii, continuarea utilizării acestui mecanism economic va conduce, în final, la creşterea ratei dobânzii. Şi aceasta pentru că injecţiile de bani tind să reducă puterea de cumpărare a banilor. Creditorii care împrumută bani îşi dau seama că banii pe care îi dau azi cu împrumut vor valora mai puţin peste, să zicem, un an, atunci când li se înapoiază. De aceea, ei adaugă la rata normală a dobânzii o primă care să le compenseze această pierdere a puterii de cumpărare a banilor lor. Nivelul acestei prime depinde de inflaţie. Astfel, rata anuală a dobânzii la bonurile de tezaur britanice s-a ridicat la 14% în 1976; hârtiile de valoare emise de guvernul italian aveau o dobândă de 16% în 1977, iar rata rescontului la Banca Centrală din Chile a urcat la 75% în 1974. Pe scurt, politica banilor ieftini, în loc să prevină sau să atenueze fluctuaţiile din economie, nu face altceva decât să le accentueze.
Dacă nu se fac eforturi de modificare a preţului banilor prin intermediul politicilor guvernamentale inflaţioniste, economiile sporite îşi creează propria cerere prin scăderea naturală a ratei dobânzii. Dar rate scăzute ale dobânzilor înseamnă şi că mai multe întreprinderi îşi pot permite să se împrumute pentru că profiturile pe care le-ar obţine în urma reutilării şi modernizării par să depăşească preţul pe care trebuie să-l plătească pentru fondurile împrumutate.
4.
Am ajuns la ultima eroare legată de economii pe care doresc s-o înlătur. Aceasta este presupunerea, care se face adesea, că există o limită fixă a capitalului care poate fi absorbit sau chiar că a fost atinsă limita până la care se poate dezvolta capitalul. Este incredibil că oamenii pot crede aşa ceva, ca să nu mai vorbim despre economişti. Aproape toată bogăţia lumii moderne, aproape tot ceea ce o deosebeşte de lumea preindustrială a secolului al XVII-lea, este formată din capitalul său acumulat.
Acest capital este constituit în parte dintr-o multitudine de lucruri, care pot fi denumite bunuri de consum de folosinţă îndelungată – automobile, frigidere, mobilă, şcoli, colegii, biserici, biblioteci, spitale şi mai ales case particulare. Niciodată în istorie acestea n-au fost suficiente. Chiar dacă din punct de vedere numeric ar fi destule case, sunt de dorit îmbunătăţiri calitative, îmbunătăţiri care sunt nelimitate.
A doua parte a capitalului este ceea ce putem numi capital productiv. Această parte este constituită din uneltele de producţie, incluzând aici orice – de la cea mai grosolană toporişcă, cuţit sau plug, până la cea mai modernă maşină-unealtă, cel mai mare generator electric sau cea mai bine echipată fabrică. Şi aici, cantitativ, dar mai ales calitativ, nu există o limită a dezvoltării posibile şi dezirabile. Nu poate exista „surplus” de capital până când chiar şi cea mai înapoiată ţară nu este la fel de bine echipată din punct de vedere tehnologic ca şi cea mai dezvoltată, până când cea mai ineficientă fabrică din America nu este adusă la nivelul celei mai bine utilate şi până când cele mai moderne unelte de producţie nu au atins un punct final al ingeniozităţii umane. Atâta timp cât aceste condiţii nu sunt îndeplinite, există spaţiu practic nelimitat pentru mai mult capital.
Dar cum poate fi „absorbit” capitalul suplimentar? Cum „poate fi recompensat”? Dacă este economisit, se va absorbi şi se va recompensa singur, pentru că producătorii investesc în noi mijloace fixe – prin achiziţii de unelte mai bune, mai noi şi mai ingenioase –, acestea reducând costul de producţie. Ele fie participă la crearea de bunuri pe care mâna omului nu le-ar putea crea în absenţa maşinilor (iar printre acestea se numără cărţile, maşinile de scris, automobilele, locomotivele, podurile suspendate), fie reduc costul unitar de producţie. Şi nu se poate stabili nicio limită măsurii în care se poate reduce costul de producţie – până în momentul în care toate costurile de producţie devin zero –, nu se poate stabili o limită a capacităţii de absorbţie a noului capitalului.Reducerea continuă a costurilor unitare de producţie prin mărirea capitalului determină cel puţin unul dintre următoarele efecte, mai probabil însă ambele: reduce costul bunurilor de consum şi creşte salariile muncitorilor care folosesc noul echipament întrucât le creşte puterea productivă. Astfel, o nouă instalaţie aduce beneficii atât celor care o folosesc în procesul de producţie, cât şi majorităţii consumatorilor. În ceea ce îi priveşte pe consumatori, putem spune fie că datorită echipamentului oferta de bunuri este mai mare, preţul acestora fiind mai scăzut, fie că le creşte puterea de cumpărare. În ceea ce îi priveşte pe muncitorii care utilizează noile echipamente, acestea contribuie la creşterea salariilor lor reale pe două căi, deoarece provoacă şi creşterea salariilor nominale. Un exemplu tipic este industria automobilului. Industria americană de automobile oferă cele mai mari salarii din lume, şi chiar printre cele mai mari din America. Totuşi, până în 1960 producătorii americani de automobile îşi puteau vinde produsele la cel mai mic preţ din lume, aceasta deoarece costul unitar al acestora era mai scăzut. Secretul consta în faptul că în realizarea automobilelor americane capitalul utilizat per lucrător şi per maşină era mai mare decât oriunde în lume.
Şi totuşi, există persoane care cred că punctul final al acestui proces a fost atins[4], dar şi altele care consideră că, dacă încă nu s-a atins, este totuşi o prostie din partea lumii să continue să economisească şi să-şi crească stocul de capital.
După ce am efectuat aceste analize, n-ar trebui să fie greu să ne dăm seama cine greşeşte de fapt.
(Este adevărat că SUA şi-a pierdut locul de lider în economia mondială în ultimii ani, dar aceasta s-a întâmplat din cauza politicii anticapitaliste promovate de guvern şi nu datorită „maturităţii economice”.)
[1] Karl Rodbertus, 1980, Overproduction and Crisis, p. 51.
[2] Istoric, 20% ar reprezenta aproximativ suma brută din produsul brut intern alocat anual formării de capital (excluzând echipamentele consumatorului). Dacă luăm în calcul şi consumul de capital, economiile nete anuale se apropie de 12%. Cf. George Terborgh, The Bogey of Economic Maturity, 1945. În 1977, investiţiile private brute interne au fost estimate oficial la 16% din produsul naţional brut.
[3] Multe din diferenţele de opinie dintre economişti cu privire la acest subiect provin din definiţiile date aceloraşi termeni. Economisirea şi investirea pot avea definiţii identice şi, deci, pot denumi acelaşi lucru. Eu prefer să consider economiile ca acumulări de bani şi investiţiile ca acumulări de bunuri. Aceste definiţii corespund, în mare, modului în care se folosesc cuvintele respective în vorbirea comună.
[4] Date statistice care infirmă această afirmaţie sunt cuprinse în cartea lui George Terborgh.