După cum am constatat în repetate rânduri, ştiinţa economică este o ştiinţă care identifică efecte secundare. Tot ea identifică şi efectele generale. Este ştiinţa care identifică efectele unei politici propuse sau existente nu numai asupra anumitor interese particulare, pe termen scurt, ci asupra interesului general, pe termen lung.

Aceasta este ideea căreia i s-a acordat o atenţie specială în lucrarea de faţă. La început i-am schiţat structura, apoi i-am adăugat substanţă printr-o suită de aplicaţii practice.

Exemplele studiate au ilustrat, însă, şi aspecte ale altor principii pe care trebuie să se bazeze politica şi analiza economică; este momentul să formulăm aceste idei în mod clar şi explicit.

Afirmaţia că ştiinţa economică identifică efecte trebuie înţeleasă în sensul că ne dăm seama că, asemenea logicii şi matematicii, aceasta este o ştiinţă care identifică implicaţii inevitabile.

Putem ilustra această idee cu ajutorul unei ecuaţii algebrice elementare. Să spunem că dacă x = 5 atunci x + y = 12. „Soluţia” acestei ecuaţii este y = 7; dar soluţia este atât de precisă pentru că, de fapt, ecuaţia ne spune că y = 7. Nu este însă o afirmaţie explicită, ci una implicită. Acelaşi lucru se poate spune şi despre multe dintre cele mai complicate ecuaţii matematice: răspunsul este inclus în însăşi formularea problemei. Evident, ecuaţia trebuie rezolvată, iar rezultatul poate constitui o surpriză pentru cercetător. Acesta ar putea crede că a descoperit ceva absolut nou – emoţia seamănă cu cea încercată de un observator al bolţii cereşti, atunci când o planetă nouă intră în câmpul lui vizual. Sentimentul că a descoperit ceva nou ar putea fi justificat de consecinţele practice sau teoretice ale răspunsului găsit. Însă răspunsul era deja inclus în enunţul problemei, chiar dacă acest lucru nu a fost observat din primul moment. În acest sens, trebuie spus că matematica a statuat faptul că implicaţiile inevitabile nu sunt neapărat şi evidente.Toate aceste afirmaţii sunt valabile şi pentru ştiinţa economică. Din acest punct de vedere, ştiinţele economice pot fi comparate cu ingineria. Când un inginer se confruntă cu o problemă, trebuie să determine mai întâi factorii de a căror influenţă trebuie să ţină seama. Dacă proiectează un pod care urmează să unească două puncte, trebuie să cunoască mai întâi distanţa dintre cele două puncte, topografia, încărcătura maximă pe care va trebui să o suporte podul, coeficientul de rezistenţă la întindere şi compresiune al oţelului sau materialului din care se construieşte podul, ca şi presiunile şi eforturile la care va fi probabil supus. O mare parte dintre aceste studii preliminare au fost făcute de alţii înaintea sa. Predecesorii săi au elaborat ecuaţii matematice cu ajutorul cărora, cunoscând rezistenţa materialelor şi solicitările la care vor fi supuse, se pot determina dimensiunile, forma, numărul şi structura pilonilor, grinzilor şi cablurilor.

La fel, un economist căruia i s-a cerut să rezolve o problemă practică trebuie să cunoască datele esenţiale ale problemei şi consecinţele logice ce decurg din aceste date. În ştiinţa economică, latura deductivă este la fel de importantă ca şi faptele pe care ea se sprijină. Această idee este excelent formulată într-o afirmaţie a lui Santanaya privind logica (şi care nu este mai puţin adevărată în ce priveşte matematica), respectiv că aceasta „decelează radiaţiile adevărului”, astfel încât, „atunci când se poate stabili că un segment al unui sistem logic descrie un fapt, întregul sistem este luminat de razele adevărului”.[1]

Puţini înţeleg implicaţiile care decurg în mod necesar din afirmaţiile cu caracter economic pe care le fac. Când spun că pentru salvarea economiei trebuie ridicat volumul creditelor, este ca şi când ar afirma că pentru salvarea economică trebuie crescut nivelul de îndatorare: acestea sunt definiţii ale aceleaşi realităţi, dar văzute din unghiuri opuse. Când se afirmă că o cale spre prosperitatea naţională este creşterea preţurilor practicate de fermieri este ca şi când ai spune că pentru a creşte prosperitatea este necesară creşterea preţurilor alimentelor pentru muncitorii din oraşe. Când se afirmă că pentru îmbogăţirea naţiunii trebuie acordate subvenţii guvernamentale, se afirmă de fapt că pentru îmbogăţirea naţiunii trebuie crescute taxele. Când obiectivul principal îl constituie creşterea exporturilor, majoritatea nu înţelege că scopul final devine astfel creşterea importurilor. Afirmaţia că relansarea economică se poate realiza prin creşterea salariilor este o altă modalitate de a spune că relansarea economică se face prin creşterea costurilor de producţie.

Faptul că fiecare dintre aceste afirmaţii, ca şi o monedă, are un revers, sau faptul că afirmaţia echivalentă sau cealaltă denumire a remediului este mult mai puţin atrăgătoare, nu înseamnă în mod necesar că propunerea iniţială era absurdă, indiferent de contextul în care a fost formulată. Pot exista situaţii în care o creştere a datoriei este o problemă minoră în comparaţie cu câştigurile realizate prin împrumutul de fonduri, în care este inevitabilă o subvenţie pentru atingerea unui obiectiv militar, sau în care o industrie îşi poate permite o creştere a costurilor ş.a.m.d. Trebuie însă să ne asigurăm că au fost luate în considerare ambele faţete, că au fost studiate toate implicaţiile unei propuneri. Iar aceasta se întâmplă arareori.

2.

Din analiza exemplelor noastre rezultă şi o concluzie. Atunci când studiem efectele diferitelor propuneri, nu numai pentru anumite grupuri şi pe termen scurt, ci pentru toate grupurile şi pe termen lung, concluziile corespund, de obicei, cu cele impuse de bunul simţ. Unei persoane nefamiliarizate cu literatura economică semidoctă care prevalează astăzi nu-i va veni ideea să susţină că este bine să avem ferestre sparte şi oraşe distruse; că promovarea proiectelor publice inutile înseamnă şi altceva decât o risipă; că este periculos să laşi cohorte de oameni să cerşească de lucru; că maşinile care produc bogăţie şi economisesc forţa de muncă trebuie urâte; că obstrucţionarea producţiei şi a consumului liber cresc bogăţia naţiunii; că o naţiune se îmbogăţeşte forţând alte naţiuni să îi cumpere produsele la un preţ mai mic decât costul lor de producţie; că a economisi este o prostie sau un lucru rău şi că risipa aduce prosperitate.

„Ceea ce reprezintă prudenţă în comportamentul fiecărei familii”, a spus Adam Smith, replicând cu un bun simţ extraordinar sofiştilor din vremea lui „poate cu greu să fie numită o nebunie în comportamentul unei naţiuni.” Dar persoanele superficiale se pierd în complicaţii. Aceşti oameni nu-şi reexaminează gândirea nici măcar atunci când ajung la concluzii care sunt evident absurde. Cititorul, în funcţie de părerile sale, poate accepta sau nu aforismul lui Bacon: „Puţină filosofie înclină mintea omului spre ateism, dar adâncirea ideilor filosofice îi duce la îmbrăţişarea religiei.” În orice caz, o cunoaştere redusă a ştiinţelor economice poate conduce cu uşurinţă la concluziile paradoxale pe care le-am analizat, în timp ce cunoaşterea aprofundată a ştiinţelor economice îi readuce omului bunul simţ. Căci profunzimea ştiinţei economice constă în căutarea tuturor consecinţelor unei politici şi nu în luarea în considerare numai a acelor consecinţe care sunt evidente la prima vedere.

3.

De asemenea, de-a lungul studiului nostru, am redescoperit un vechi prieten. Acesta este Omul Uitat al lui William Graham Sumner. Cititorul îşi aminteşte, poate, că în eseul lui Sumner, care a apărut în 1883:

Imediat ce A observă ceva ce i se pare greşit şi care-l afectează pe X, A vorbeşte cu B, şi A şi B propun adoptarea unei legi care să repare răul şi să-l ajute pe X. Legea lor va prescrie, de regulă, ce trebuie să facă C pentru a-l ajuta pe X sau, în cel mai bun caz, ce vor trebui să facă A, B şi C pentru a-l ajuta pe X.

... Ceea ce vreau să fac este să mă ocup de C... Îl numesc Omul Uitat. Este cel la care nu se gândeşte nimeni niciodată. El este victima reformatorului, a speculantului social şi a filantropului şi sper să vă demonstrez că el merită atenţia voastră atât pentru caracterul său, cât şi pentru nenumăratele poveri pe care trebuie să le ducă.

Este o ironie a istoriei că atunci când această expresie, Omul Uitat, a fost readusă în atenţie în anii ’30 i s-a aplicat nu lui C, ci lui X; şi C, căruia i se cerea să sprijine şi mai mulţi X, era din ce în ce mai uitat. C este Omul Uitat, care trebuie întotdeauna să aline „suferinţa” politicienilor plătind pentru generozitatea lor.

4.

Trecerea în revistă a concluziilor noastre nu ar fi completă dacă, înainte de a le epuiza, n-am observa că eroarea fundamentală de care ne-am ocupat apare sistematic. De fapt, ea reprezintă un rezultat aproape inevitabil al diviziunii muncii.

Într-o comunitate primitivă, înainte de apariţia diviziunii muncii, un om munceşte doar pentru sine sau pentru familia sa. El consumă ceea ce produce. Există o conexiune directă şi imediată între ceea ce produce şi satisfacţiile sale.

Dar când s-a instaurat o diviziune a muncii, această conexiune încetează să mai existe. Eu nu produc toate bunurile pe care le consum, ci poate doar unul dintre ele. Cu venitul pe care îl obţin din producerea acestui bun sau din prestarea acestui serviciu, le cumpăr pe toate celelalte care îmi sunt necesare. Doresc ca preţul tuturor produselor pe care le cumpăr să fie mic, dar este în interesul meu ca preţul produselor mele să fie cât mai mare. De aceea, doresc să constat o abundenţă a tuturor celorlalte produse şi este în interesul meu ca oferta pe piaţă pentru bunul pe care îl produc eu să fie cât mai redusă. Cu cât este mai redusă oferta pentru produsul meu în comparaţie cu celelalte, cu atât voi obţine un venit mai mare.

Asta nu înseamnă că îmi voi reduce eforturile sau producţia. De fapt, dacă eu sunt doar unul dintre mulţii producători şi furnizori ai acelui bun sau serviciu, în condiţiile existenţei liberei concurenţe, această reducere nu mă avantajează. Din contră, dacă sunt cultivator de grâu, să zicem, vreau ca recolta mea să fie cât mai mare. Dar dacă mă preocupă bunăstarea mea materială şi nu am niciun scrupul, doresc ca producţia tuturor celorlalţi cultivatori de grâu să fie cât mai mică; pentru că eu doresc o penurie de grâu (şi de orice alt produs care ar putea să-l înlocuiască) astfel încât recolta mea să pretindă cel mai înalt preţ posibil.

În mod obişnuit, aceste sentimente egoiste nu au nicio influenţă asupra producţiei de grâu. Oriunde există concurenţă, fiecare producător este forţat, de fapt, să depună cele mai mari eforturi pentru a obţine cea mai mare producţie de grâu posibilă pe terenul său. Astfel, interesul propriu (care, din fericire sau din păcate, este mai puternic decât altruismul) este pus în slujba obţinerii producţiei maxime.

În cazul în care cultivatorii de grâu sau orice alt grup de producători se pot alia pentru a elimina concurenţa şi dacă guvernul încurajează sau permite o astfel de tendinţă, atunci se schimbă situaţia. Cultivatorii de grâu pot fi capabili să convingă guvernul – sau, mai bine, o organizaţie mondială – să îi oblige pe toţi cultivatorii să reducă proporţional suprafaţa cultivată cu grâu. Astfel vor determina o penurie de grâu şi vor creşte preţul acestuia şi, în cazul în care creşterea preţului pe unitatea de măsură este proporţional mai mare decât scăderea producţiei, ceea ce, de altfel, este posibil, cultivatorilor de grâu pe ansamblu li s-ar îmbunătăţi situaţia. Ei vor obţine venituri mai mari, vor putea să cumpere cantităţi mai mari din orice altceva. Tuturor celorlalţi le va fi mai rău, pentru că, dacă toate celelalte condiţii nu se schimbă, ei vor trebui să dea o cantitate mai mare din ceea ce produc pentru a obţine o cantitate mai mică de grâu. Prin urmare, naţiunea, pe ansamblu, va fi cu atât mai săracă. Va fi mai săracă cu cantitatea de grâu care nu a fost cultivată.

Dar cei ce îi au în vedere doar pe cultivatorii de grâu vor vedea aici doar un câştig, nu însă şi pierderea mult mai mare. Iar acest lucru va fi valabil în orice alt domeniu. Dacă datorită unor condiţii meteorologice deosebite creşte brusc recolta de portocale, vor beneficia toţi consumatorii. Lumea se va îmbogăţi cu acele portocale produse în plus. Acelaşi lucru îi poate sărăci însă pe cultivatorii de portocale dacă oferta sporită de portocale nu contracarează efectul produs de preţul redus al portocalelor. Bineînţeles, dacă în astfel de condiţii recolta mea nu este mai mare decât în ceilalţi ani, atunci eu voi pierde cu siguranţă datorită scăderii preţului portocalelor, scădere determinată de abundenţa de portocale.

Şi ceea ce se aplică modificărilor ofertei se aplică şi modificărilor cererii, indiferent dacă acestea au fost cauzate de noi invenţii sau de schimbări de gusturi. O maşină nouă de cules bumbac, deşi ar reduce costul lenjeriei de bumbac şi al cămăşilor pentru toată lumea şi ar creşte bunăstarea generală, ar implica şi angajarea unui număr mai mic de culegători de bumbac. O maşină nouă care ţese într-un timp mai redus o pânză de o calitate superioară va face ca mii de maşini să devină uzate moral şi va determina pierderea unei părţi din valoarea capitalului investit în ele, făcându-i astfel mai săraci pe proprietarii lor. Dezvoltarea energiei nucleare, deşi poate oferi avantaje mari omenirii, este atacată de proprietarii minelor de cărbuni şi ai puţurilor de petrol.

Aşa cum nu există îmbunătăţiri tehnice care să nu afecteze pe cineva, tot aşa nu există nici modificări în gusturi sau în morală care să nu-i afecteze pe ceilalţi. O creştere a sobrietăţii va scoate din afacere mii de barmani. O scădere a interesului pentru jocurile de noroc îi va forţa pe crupieri să-şi caute alte ocupaţii mai productive. O creştere a castităţii masculine va ruina cea mai veche profesie din lume.

Dar de îmbunătăţirea moralei nu vor fi afectaţi doar cei care-şi bazează activitatea pe exploatarea viciilor oamenilor. Printre cei care vor suferi cel mai mult se vor număra cu siguranţă aceia care se ocupă de îmbunătăţirea moralei. Predicatorii nu vor mai avea de ce să se plângă; reformatorii îşi vor pierde cauzele; cererea pentru ajutorul oferit de ei va scădea. Dacă n-ar exista infractori, am avea nevoie de mai puţini avocaţi, judecători şi pompieri, n-am avea nevoie de gardieni, lăcătuşi şi nici de poliţişti (cu excepţia agenţilor de circulaţie).

Într-un sistem în care funcţionează diviziunea muncii, cu greu ne putem imagina că satisfacerea într-o măsură crescută a unei nevoi nu ar afecta, cel puţin temporar, pe unii dintre cei care au făcut investiţii sau au făcut eforturi mari de a se califica special pentru a satisface acea nevoie. Dacă s-ar înregistra un progres în întreg ciclul, acest antagonism între interesele întregii comunităţi şi grupurile specializate nu ar ridica nicio problemă. Dacă în anul în care producţia totală de grâu a crescut recolta mea a crescut în aceeaşi proporţie, dacă recolta de portocale şi toate celelalte produse agricole au crescut în mod corespunzător şi dacă producţia industrială a crescut astfel încât costul de producţie să se menţină la un nivel corespunzător, atunci eu, în calitatea mea de cultivator de grâu, nu voi avea de suferit de pe urma creşterii generale a producţiei de grâu. Preţul unitar al grâului s-ar putea să scadă. Suma totală pe care am obţinut-o din producţia mea crescută ar putea de asemenea să scadă. Dar dacă şi eu aş putea, datorită sporirii ofertei, să cumpăr la un preţ mai mic produsele tuturor celorlalţi, atunci n-aş avea de ce să mă plâng. Dacă preţurile tuturor produselor au scăzut în aceeaşi proporţie în care a scăzut preţul grâului meu, eu ar trebui, de fapt, s-o duc mai bine, proporţional cu creşterea recoltei mele; în mod similar, şi ceilalţi ar beneficia de oferta sporită de bunuri şi servicii.

Dar progresul economic nu s-a manifestat şi nu se va manifesta niciodată în această manieră uniformă. Diversele ramuri evoluează diferit în timp. Şi dacă oferta produsului la realizarea căruia eu particip direct creşte brusc, sau dacă o descoperire sau o invenţie face ca ceea ce produc eu să nu mai fie necesar, atunci câştigul celorlalţi reprezintă o tragedie pentru mine şi pentru grupul productiv căruia îi aparţin.

De obicei, ceea ce frapează chiar şi observatorul dezinteresat nu este câştigul difuz rezultat de pe urma creşterii ofertei sau a unei descoperiri ştiinţifice, ci pierderea concentrată. Faptul că există cafea mai multă şi mai ieftină pentru toată lumea se trece cu vederea; în schimb, se spune doar că unii cultivatori de cafea nu pot supravieţui datorită preţului foarte scăzut. Se omite creşterea producţiei de pantofi la un cost mai mic prin introducerea unei maşini noi; ceea ce se observă este concedierea unui grup de bărbaţi şi femei. Este bine – de fapt esenţial pentru înţelegerea problemei – să se recunoască greutăţile prin care trece acest grup de bărbaţi şi femei, să li se acorde înţelegere şi să se studieze dacă o parte din câştigurile aduse de acest progres nu poate fi folosită pentru a ajuta victimele să-şi găsească un rol productiv în altă parte.

Dar niciodată nu va fi o soluţie reducerea arbitrară a ofertei, împiedicarea descoperirilor ştiinţifice şi a invenţiilor sau sprijinirea oamenilor pentru a realiza un serviciu care şi-a pierdut valoarea. Cu toate acestea, lumea a încercat să o facă în mod repetat, introducând taxe vamale protecţioniste, distrugând echipamente, arzând cafea, utilizând mii de planuri restrictive. Aceasta este doctrina nesănătoasă a bogăţiei prin lipsuri.

Această doctrină poate fi, din nefericire, viabilă permanent doar pentru grupuri izolate de producători, dacă aceştia pot să menţină o ofertă scăzută a bunurilor produse de ei, în timp ce toate celelalte bunuri de care au nevoie şi pe care le cumpără sunt oferite din abundenţă. Dar această doctrină nu este bună pentru societate în ansamblu. Nu poate fi aplicată universal, pentru că aplicarea ar însemna sinucidere economică.

Aceasta este lecţia noastră de economie în forma ei cea mai generală. Multe lucruri ce par adevărate atunci când studiem un singur grup economic se dovedesc iluzii când se iau în considerare interesele tuturor, fie că sunt producători, fie că sunt consumatori.

A vedea problema în ansamblu şi nu pe fragmente, acesta este scopul ştiinţei economice.

 

---