Pentru economiştii clasici, proprietatea privată era legea pe care se întemeia întreaga ştiinţă economică. Absenţa proprietăţii private era imposibil de conceput, ceea ce făcea ca importanţa acesteia să nu necesite a fi apărată. În Marea Britanie a epocii lui Adam Smith, critica proprietăţii private cu greu îşi găsea locul în dezbaterea economică. Către mijlocul secolului al XIX-lea, însă, dreptul de proprietate privată a fost supus unui atac intelectual concertat[1]. Aşa se explică paradoxul că, în secolul al XX-lea, chiar susţinătorii capitalismului, care invocă virtuţile pieţei, spun puţine lucruri sau nimic în privinţa dreptului de proprietate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în prezent, tăvălugul ingineriei socialismului şi al keynesismului a lăsat în urmă o societate în care, spre binele lor, oamenii au nevoie să-şi însuşească virtuţile proprietăţii private din gândirea clasică.
Proprietatea privată defineşte sfera libertăţii de acţiune a individului în societate. Proprietatea este o categorie praxeologică; ea ţine de acţiunea umană, de bunurile create deliberat de om pentru a servi scopurilor lui. „Dreptul” de proprietate este sursa unui sistem de reguli şi principii indispensabile în stabilirea eticii şi legitimităţii acţiunii umane în societate; dreptul este singurul mijloc ce poate oferi soluţia justă a problemei ordinii sociale şi cadrul legal favorabil prosperităţii economice.
Fundamentele dreptului de proprietate trebuie căutate în natura umană şi în legile naturale care guvernează viaţa omului în mediul în care s-a născut. Teoria proprietăţii pe care o propunem nu este o teorie derivată din experienţă, care să fie concepută în baza explicaţiilor istorice cu privire la formarea drepturilor de proprietate. Teoria trebuie să pornească, prin definiţie, de la propoziţii logic incontestabile şi care nu echivalează cu o „ipoteză postulată arbitrar”; în acest sens, fundamentele proprietăţii sunt a priori. Aplicarea logicii deductive la aceste axiome va conduce la rezultate care sunt ele însele inatacabile din punct de vedere logic şi care, de aceea, nu necesită testarea empirică.
Apariţia dreptului de proprietate este circumscrisă legii de fier a realităţii, şi anume raritatea obiectelor din mediul natural. Existenţa rarităţii creează posibilitatea de apariţie a unor conflicte cu privire la folosirea resurselor rare. Dacă resursele ar exista din abundenţă, astfel încât utilizarea lor de către o persoană să nu reducă disponibilitatea acestora de a fi folosite de alte persoane, atunci asemenea conflicte nu ar fi posibile[2].
Funcţia definitorie a dreptului de proprietate este de a furniza un criteriu obiectiv de rezolvare a potenţialelor conflicte din societate. Aceasta reclamă instituirea unor reguli privind posesiunea şi utilizarea obiectelor din natură. Odată ce acestea devin proprietate, orice conflict privind legitimitatea utilizării lor poate fi soluţionat prin intermediul regulii dreptu-lui de proprietate. Proprietatea este, în definitiv, un concept normativ, apărut pentru a face posibilă o ordine socială non-conflictuală prin institui-rea unor reguli (norme) ale acţiunii umane[3]. În zilele noastre, astfel de norme sunt înscrise în regulile de drept şi în legile statului.
Cu privire la originea aranjamentelor legale, nu există decât trei proceduri concurente prin care pot fi stabilite regulile acţiunii umane în societate: (1) urmarea tradiţiilor cutumiare statornicite în comunitate; (2) supunerea în faţa ordinelor arbitrare, circumstanţiale, ale celor aflaţi în fruntea aparatului politic de stat; (3) utilizarea raţiunii umane pentru descoperirea Dreptului natural. În ultimă instanţă, acestea sunt posibilită-ţile de instituire a oricărui sistem al dreptului pozitiv.
Fundamentarea ştiinţifică a dreptului de proprietate nu se poate baza, ca probă a cunoaşterii corecte, nici pe tradiţiile cutumiare, nici pe voinţele politice ale celor care deţin puterea în societate. Altfel, regulile de drept nu ar mai fi deloc reguli al căror conţinut să fie unul imuabil, universal. Cine ar putea accepta, în aceste condiţii, ca regula tribală a sacri-ficării primului nou-născut sau cea a interzicerii căsătoriei între bărbaţii evrei şi femeile germane, de exemplu, să fie considerate principii ale dreptului? Ceea ce rămâne nu este decât descoperirea raţională a dreptăţii în societate.
Semnificativ este faptul că raţiunea umană deţine capacitatea de a descoperi legea naturală, în conformitate cu „tendinţele profunde ale naturii umane [care sunt] absolute, imuabile şi universal valide în toate timpurile şi în toate locurile” (Rothbard, 1995:19). Aceasta înseamnă că legea naturală furnizează un ansamblu obiectiv de norme etice de evaluare a legitimităţii acţiunilor umane în orice moment şi în toate circumstanţele. Dreptul natural raţional devine, astfel, ghidul necesar formării sistemului de drept pozitiv şi reformării instituţiilor legale exis-tente. Teoreticienii dreptului natural derivă, din însăşi natura umană şi legile naturii, un sistem de drept independent de epocă şi de loc, dar şi independent de cutume şi tradiţii.
Argumentarea utilizată în cadrul unei asemenea teorii începe cu recunoaşterea capacităţii raţiunii umane de a înţelege şi a descoperi legile naturii şi normele ordinii naturale, fără însă a prejudicia această ordine naturală de semnificaţia sa divină. Legea naturală constă în ansamblul regulilor pe care omul le poate descoperi prin intermediul raţiunii. Aceasta reafirmă ideea scolastică a fundamentării raţionale a eticii. Ştiinţa normativă a legii naturale demonstrează existenţa unei ordini etice obiective, accesibilă raţiunii, la care societatea umană trebuie, conştient, să se rapor-teze. Teoria proprietăţii derivă, în mod inevitabil, din legea naturală, ca disciplină ştiinţifică ce fundamentează etic legitimitatea acţiunilor din societate în conformitate absolută cu natura umană.
Problema fundamentală în teoria proprietăţii constă în desluşirea evenimentelor în virtutea cărora un anumit obiect devine „proprietate”, indiferent de persoana proprietarului şi de ce spune legea pozitivă cu privi-re la cine ar trebui să fie proprietar.
Semnificaţia cuvântului „proprietate” în limbajul curent ne poate oferi înţelegerea intuitivă a fundamentelor dreptului de proprietate. În general, „proprietatea” semnifică o anumită caracteristică a unui lucru. De exemplu, apa are „proprietatea” de a fi lichidă, pământul de a fi solid, omul are „proprietatea” de a fi o fiinţă cu două mâini, cu două picioare etc. Astfel, „proprietatea” apare drept un aspect parţial al unui anumit lucru, aspect care ţine de natura lucrului respectiv. În sfera acţiunii umane, „proprietatea” se referă la ceva ce ţine de persoană, de unde şi utilizarea pronumelor personale: casa „mea”, cravata „ta” etc. În acest sens, casa mea este a mea la fel cum mâna mea dreaptă este a mea: ambele sunt ale mele, ambele ţin de persoana mea, deşi în manieră diferită[4].
Consolidarea acestei abordări în filozofia dreptului natural a început cu John Locke. El are meritul transformării dreptului clasic (holist, etatist) într-o teorie fondată pe principiul individualismului metodologic. Poziţia naturală asupra proprietăţii este concentrată în expresia „fiecare individ este propriul său stăpân” („self-ownership”). John Locke (1999:68) scrie „…fiecare om are o proprietate, şi anume asupra persoanei sale. Iar la aceasta nu are nimeni altcineva dreptul în afara sa. Putem spune că munca trupului său şi lucrarea mâinilor sale sunt cu adevărat ale sale. Oricărui lucru, pe care îl scoate din starea în care l-a făcut şi l-a lăsat natura, el îi adaugă munca sa şi, adăugându-i ceva ce este al său, îl face astfel proprietatea sa. Fiind scos de către om din starea comună în care l-a lăsat natura, lui i se adaugă ceva prin munca acestuia – ceea ce exclude dreptul comun al celorlalţi oameni. Căci această muncă este proprietatea indiscu-tabilă a celui ce munceşte şi niciun om în afară de el nu poate avea vreun drept la ceva căruia i s-a adăugat munca altcuiva…”.
Principiul care stă la baza formării proprietăţii izvorăşte, aşadar, din însăşi natura umană. El apare ca prelungire a „proprietăţii” fiecărui individ de a face alegeri în legătură cu propria persoană. Iar această „proprietate” nu poate fi separată de nicio persoană, ea se naşte odată cu persoana. Numai eu pot controla mâinile mele, ca mâini şi picioarele mele, ca picioare; nicio parte a corpului meu nu poate fi simultan vreo parte a corpului unei alte persoane. Mai mult decât atât, este imposibil ca altcineva în afară de mine să poată face uz de voinţa mea şi de capacitatea mea de a alege. Cu alte cuvinte, aşa cum arată Rothbard (1991:42), voinţa umană este inalienabilă[5]. Libertatea unei persoane de a adopta idei, de a-şi alege scopurile, este inviolabilă şi inalienabilă.
Aşadar, atunci când spunem că individul este self-owner, pentru că el are în proprietate corpul său în mod natural[6], nu formulăm o afirmaţie normativă, ci consemnăm o stare de fapt. Nu spunem că fiecare om trebuie să îşi aparţină sieşi, ci că omul este proprietarul natural al raţiunii şi corpului lui, iar lucrurile nu pot sta altfel. Negarea acestui adevăr este, în sine, contradictorie: cel angajat în argumentare îşi asumă, în mod necesar, proprietatea asupra corzilor sale vocale şi libertatea de a-şi exprima ideile. În plus, el însuşi recunoaşte aceleaşi drepturi celorlalţi, de vreme ce aşteaptă ca aceştia să participe la discuţie prin expunerea propriilor teorii. Absenţa dreptului de auto-posesie este deopotrivă ilegitimă şi aberantă. Două alternative ar fi posibile în această ipoteză în care individul nu este self-owner.
În primul rând, este vorba de alternativa în care Crusoe este pro-prietarul lui Vineri. Acesta din urmă devine sclavul şi obiectul exploatării lui Crusoe, care poate dispune după bunul plac de corpul lui Vineri şi de bunurile rezultate din munca acestuia. Un asemenea sistem de exploatare socială se bazează pe existenţa a două clase de oameni: una exploatatoare şi alta exploatată, considerată inferioară, subumană. Însă existenţa a două clase distincte de oameni indică necesitatea aplicării de reguli distincte pentru fiecare. Iar un sistem social divizat nu poate respecta criteriul uni-versalităţii naturii umane şi, în consecinţă, nu poate fi instituţionalizat ca lege[7].
În al doilea rând, este vorba de alternativa instaurării unui sistem de proprietate colectivă, prin care fiecare individ are drepturi egale şi ne-exclusive asupra tuturor celorlalţi oameni şi asupra tuturor bunurilor existente. Acest caz de „comunism universal”, deşi respectă criteriul univer-salităţii, nu are însă aplicabilitate practică: cum ne-am putea imagina o lume în care nimeni nu e liber să iniţieze nicio acţiune fără consimţământul prealabil al tuturor celorlalţi membri ai societăţii? Pentru fiecare acţiune, individul trebuie să obţină în prealabil acordul de la ceilalţi. Însă cum va putea cineva să obţină un asemenea acord, în măsura în care nu el este nici măcar proprietarul corpului său şi, implicit, al corzilor sale vocale?[8] E limpede că nimeni nu ar putea face nimic, ceea ce ar duce iminent la dispariţia umanităţii. Iar dacă o astfel de alternativă asupra proprietăţii atrage dezintegrarea rasei umane, atunci, scrie Rothbard (1991:62), „orice pas în acea direcţie contravine legii a ceea ce este cel mai bine pentru om şi viaţa acestuia pe pământ”.
Teoria naturală a proprietăţii derivă, deci, din faptul incontestabil că întotdeauna corpul uman are un proprietar natural; corpul uman nu poate fi niciodată „al nimănui”, „al câtorva” sau „al tuturor”. Spre deosebire de corpul uman, toate celelalte resurse rare pot să nu fie în proprietatea cuiva. Aceste resurse devin proprietate prin aşa-numita „apropriere originară” („homesteading”), adică prin efortul cuiva de a le da o anumită întrebuinţare: „Deşi apa ce curge în fântâni este a tuturor, cine se poate îndoi că apa din ulcior nu este a aceluia care a scos-o? Munca sa a scos-o din mâinile Naturii, unde era comună şi aparţinea în mod egal tuturor copiilor ei, şi astfel el a luat-o în stăpânire. […] A-şi însuşi astfel ceea ce aparţinea tuturor în comun a fost oare un furt? Dacă un asemenea consimţământ ar fi fost necesar, omul ar fi murit de foame, indiferent cât belşug i-ar fi dăruit Dumnezeu” (Locke, 1999:69).
Aproprierea originară este criteriul obiectiv de dobândire a proprietăţii, deoarece derivă din dreptul inalienabil de proprietate asupra propriei persoane. Fiind proprietarul incontestabil al corpului şi voinţei sale, individul este, implicit, şi proprietarul muncii sale, al acţiunilor întreprinse asupra obiectelor din natură. Transformarea fizică a acestora constituie evenimentul ce dă naştere proprietăţii, prin „aproprierea” obiectelor din natură de către o persoană. În acest fel, obiectele devin proprietate şi, deci, mijloacele legitime pe care omul le poate utiliza în atingerea scopurilor sale. Condiţia formării proprietăţii este aceea ca aproprierea să fie „originară”, adică resursele respective să nu fi fost apropriate, în prealabil, de altcineva, care să le confere acestora statutul de „mijloace”, de „bunuri”.
Obiectele din natură devin proprietate prin faptul că utilizarea lor de către o primă persoană, prin munca mâinilor sale[9], exclude posibilitatea oricărei alte persoane de a-şi revendica drepturi asupra lor. Într-un asemenea sistem de dobândire a proprietăţii, interacţiunea umană nu este necesară deoarece nu există o altă persoană care să-şi reclame drepturile asupra bunurilor respective.
Să ne oprim asupra lui Crusoe care a naufragiat pe o insulă pustie. El găseşte pe această insulă terenuri virgine, neutilizate şi necontrolate de nimeni, prin urmare nedeţinute în proprietate. Prin descoperirea resurselor naturale şi, în particular, prin transformarea lor efectivă în forme mai utile, Crusoe îşi „amestecă munca cu pământul”. El îşi pune, astfel, amprenta personalităţii şi energiei sale asupra pământului, fapt ce îl îndreptăţeşte să preia în mod natural pământul şi roadele acestuia în proprietatea sa. Individul izolatdeţine în proprietate ceea ce utilizează şi transformă; prin urmare, în cazul său nu se pune problema a ceea ce ar trebui să constituie proprietatea lui Crusoe spre deosebire de a lui Vineri.
Unele teorii au susţinut – prin ceea ce am putea denumi „complexul Columb” – că descoperitorul unei insule, al unui continent, poate deveni proprietar asupra întregului teritoriu prin simpla auto-proclamare a dreptului său. În acest caz, dacă n-ar fi existat indienii care să trăiască acolo, Columb s-ar fi declarat probabil proprietarul întregului continent american. Prin firea lucrurilor, însă, din moment ce Columb n-ar fi fost capabil să-şi „amestece munca” decât cu o mică parte a continentului, restul ar fi continuat să rămână nedeţinut în proprietate, până în momentul în care următorii colonişti ar fi sosit şi ar fi preluat în mod legitim proprietatea asupra obiectelor din natură, utilizate şi transformate de ei.
Şi Crusoe ar fi putut să pretindă mai mult decât proprietatea sa naturală şi să afirme că, în virtutea faptului de a fi ajuns primul pe insulă, deţine „realmente” în proprietate întreaga insulă, chiar dacă nu o utilizează integral. Dacă procedează astfel, arată Rothbard (1991), el împinge în mod nelegitim pretenţiile sale cu privire la proprietate dincolo de limitele naturale ale aproprierii originare (homesteading). Iar dacă Crusoe utilizea-ză această pretenţie ca pretext pentru a-l îndepărta pe Vineri prin forţă, atunci el comite o agresiune împotriva persoanei şi, deci, a proprietăţii celui de-al doilea proprietar originar (homesteader).
Odată ce sunt apropriate resurse care nu erau în proprietatea nimănui, devine o agresiune (încălcarea dreptului de proprietate) ca cineva să modifice caracteristicile fizice ale acestora fără promisiunea proprie-tarului natural sau să restrângă spectrul de utilizări pe care proprietarul le poate da bunurilor sale (Hoppe, 1989). Doar în condiţiile unorrelaţii contractuale, adică atunci când proprietarul îşi dă liber acordul de voinţă, există posibilitatea ca altcineva să modifice resurse apropriate anterior sau să devină proprietarul acestora[10].
Absenţa oricărei vulnerabilităţi logice a teoriei naturale a proprietăţii nu este suficientă pentru ca, în lumea modernă, principiile acesteia să-şi demonstreze şi caracterul funcţional. În societatea actuală, în care legislaţia statului a naţionalizat autonomia deplină a indivizilor, principiul aproprierii originare nu reprezintă, de fapt, decât o cruntă imposibilitate. Să ne amintim doar că, prin înseşi preceptele constituţionale, guvernele îşi proclamă de la sine putere drepturi asupra munţilor, pădurilor, apelor, râurilor şi multora dintre resursele subsolului. În acest fel, principiul aproprierii originare şi drepturile naturale ale oamenilor sunt scoase nelegitim în afara legii. Este asemenea situaţiei în care Columb se proclamă de la sine, pur şi simplu, proprietar al întregului continent american şi îi scoate, astfel, în afara drepturilor lor pe băştinaşii indieni.
[1] Doctrina marxistă a găsit în proprietatea privată cel mai înverşunat adversar al societăţii „raţional planificate”. Triada Mill – Marx - Marshall a jucat un rol semnificativ în subminarea de mai târziu a dreptului de proprietate în ştiinţa economică. Distincţia nefastă a lui John Stuart Mill între legile producţiei şi legile distribuţiei a introdus confuzie şi haos acolo unde ştiinţa trebuia să pună ordine. Pentru Mill, legile producţiei erau „ştiinţifice”, imuabile, în timp ce legile distribuţiei erau produsul omului şi, deci, supuse schimbării prin legislaţie. Mill include problema proprietăţii în sfera distribuţiei; la baza producţiei stă, deci, ştiinţa, nu proprietatea. În economia de piaţă, însă, nu există o problemă a distribuţiei separată de producţie şi schimb.
[2] Hans-Hermann Hoppe (1989:10) argumentează însă de ce regulile privind proprietatea ar trebui să fie stabilite chiar şi în Grădina Edenului, adică în acel context în care resursele ar fi nelimitate. Imposibilitatea desfăşurării acţiunilor în mod simultan implică faptul că oamenii vor efectua alegeri chiar în condiţiile inexistenţei rarităţii bunurilor non-umane, condiţie amendată însă de raritatea timpului şi a corpului uman. Atâta vreme cât acţiunile diferitelor persoane se pot intersecta şi „nu există niciun fel de sincronizare a intereselor şi de armonie prestabilită între aceste persoane, conflictele privind folosirea corpului cuiva ar fi inevitabile”.
[3] Caracterul normativ al conceptului de proprietate presupune, în plus, capacitatea de angajare în argumentaţia unor probleme normative. În absenţa acestei capacităţi, problemele conflictuale devin unele exclusiv tehnice: proprietarii culturilor agricole nu pot evita conflictele cu porcii mistreţi pe calea argumentaţiei, ci numai prin utilizarea unor mijloace tehnice de apărare a proprietăţilor.
[4] Atunci când nimeni nu este în poziţia de a controla lucrul luat în considerare, explică Hülsmann (2004), înseamnă că acesta nu poate fi proprietatea cuiva. Este lipsit de sens ca cineva să pretindă că Luna este a lui sau că toată China este proprietatea lui. Chiar dacă există o anumită relaţie între persoana respectivă şi China sau Luna de pe cer, acestea nu pot fi „proprietate”, de vreme ce persoana în cauză nu are capacitatea de a utiliza Luna ori China ca mijloace ale acţiunilor sale. De aici rezultă că „proprietatea” aparţine individului, apare în prelungirea persoanei sale şi nimeni nu poate fi proprietarul unui lucru dacă nu deţine capacitatea de a controla lucrul respectiv.
[5] Prin natura sa, voinţa umană nu poate fi separată de persoană, deoarece voinţa este „proprietatea” intrinsecă a oricărei persoane. Agresorul care ameninţă cu „banii sau viaţa!” nu îşi poate deposeda victima şi de propria sa voinţă. Faptul că victima agresiunii decide să îşi păstreze viaţa şi să cedeze banii nu înseamnă că a fost deposedată de voinţă, ci doar că voinţa sa a încetat să mai fie liberă. Victima nu răspunde la comenzile agresorului său în virtutea voinţei sale libere, ci împotriva acesteia.
[6] Concepţia de selfownership a fost supusă testului teologic şi criticată (Terrell, 1999) prin aceea că oamenii nu aparţin lor înşişi, ci lui Dumnezeu, El fiind adevăratul deţinător al raţiunii şi corpurilor noastre. Însă, chiar dacă oamenii nu aparţin lor înşişi într-un sens ultim, este important de înţeles că fiecare persoană deţine controlul imediat asupra minţii şi corpului ei, în dauna oricărei alte persoane. Iar această logică nu interferează cu adevărul că oamenii sunt creaţia voinţei divine.
[7] Această divizare a societăţii în clase, care stabileşte legi diferite pentru oameni, este contradictorie cu sistemul de legi naturale, universal aplicabile, pe care l-am justificat anterior.
[8] Rothbard arată că, dacă un individ nu poate afirma o propoziţie fără a utiliza în acelaşi timp negaţia acesteia, atunci această contradicţie insurmontabilă conferă negaţiei statutul de axiomă. De aici rezultă că proprietatea asupra propriului corp se ridică la statutul de axiomă.
[9] Proprietarul originar este îndreptăţit să angajeze alte persoane care, prin serviciilor lor, să contribuie la transformarea resurselor iniţiale, în conformitate cu cerinţele sale. Faptul că munca altor persoane este „amestecată” cu bunurile respective nu le îndreptăţeşte pe acestea să reclame drepturi asupra rezultatului muncii lor. Aceasta deoarece munca respectivă face obiectul unui contract, prin care persoanele în cauză îşi oferă voluntar serviciile contra unui preţ stabilit de comun acord cu proprietarul resurselor.
[10] Instituţia proprietăţii este cea care stabileşte graniţele relaţiilor economice în societate, limitele până la care este permis accesul non-proprietarilor. Aceasta nu înseamnă, însă, că trecerea obiectelor din starea de natură în proprietatea cuiva le face pe acestea inaccesibile altor persoane. Soluţia problemei este dezvoltarea relaţiilor de schimb, atâta vreme cât schimbul îşi dezvăluie menirea de a spori bunăstarea ambilor participanţi. Schimburile voluntare de drepturi de proprietate se întemeiază tocmai pe recunoaşterea reciprocă a proprietăţii de către fiecare individ şi pe acordul condiţionat şi liber consimţit al părţilor.