Analizând rolul instituţiilor în societate, North (1990, p. 3) aprecia că „instituţiile sunt menite a reduce incertitudinea prin crearea unei structuri corespunzătoare vieţii de zi cu zi”. În limbajul economic, instituţiile definesc şi limitează setul de oportunităţi şi constrângeri la care individul trebuie să se raporteze în acţiunile sale. Instituţiile devin aşadar regulile jocului în cadrul societăţii, indiferent că privim acţiunea umană în sensul său larg sau că ne referim strict la nucleul său economic: alocarea resurselor economice rare (cu întrebuinţări alternative) în vederea satisfacerii nevoilor.

Dintre toate aceste „reguli ale jocului”, cele formale, precum cadrul legislativ, au captat o atenţie deosebită prin implicaţiile asupra activităţii economice. Astfel, economiştii au fost mereu preocupaţi de efectele economice ale diferitelor reglementări. Spre exemplu, aceştia au analizat efectele impunerii de către stat a unor preţuri maxime sau minime asupra echilibrului pieţei sau efectele taxării, respectiv subvenţionării asupra bunăstării participanţilor la schimburi. Trebuie însă recunoscut că doar în ultimele decenii, economiştii şi-au concentrat atenţia în mod cuprinzător şi sistematic asupra rolului pe care îl are cadrul legal formal în viaţa economică.[1] Din această perspectivă, abordările interdisciplinare de drept şi economie pot fi circumscrise economiei instituţionale.

Un alt reper fundamental de analiză economică a instituţiilor îl constituie dreptul de proprietate (a se vedea Alchian, 1961; Demsetz, 1967; Barzel, 1989) şi legea contractului (Llewellyn, 1931; Langbein, 1987). Spre deosebire de tradiţia centralismului în justiţie, conform căruia disputele sociale sunt rezolvate de judecători, în calitate de arbitri statali, aceştia îşi direcţionează analiza către găsirea unor soluţii private pornind de la recunoaşterea drepturilor de proprietate. Susţinătorii noii economii instituţionale sunt de părere că, sub ordinea proprietăţii private, se poate ajunge la soluţii superioare în rezolvarea disputelor.

Instituţia dreptului de proprietate, aproape neglijată de teoria economică mainstream, se dovedeşte de o importanţă centrală pentru sistemul economiei de piaţă. Realocarea permanentă a drepturilor de proprietate, în cadrul schimbului voluntar, către cele mai valoroase utilizări, este un proces care favorizează interesele tuturor membrilor societăţii: este preferabil ca drepturile de proprietate asupra resurselor productive să se orienteze, în mod legitim, către cei ce au capacitatea sau motivaţia de a asigura utilizarea lor cât mai eficientă. (Marinescu, 2004, p. 63).

Regulile informale sunt, la rândul lor, la fel de importante ca regulile formale. „Regulile formale... reprezintă o parte mică din ansamblul constrângerilor care modelează comportamentul. Structura instituţională abundă în norme de conduită, convenţii sociale etc. (North, 1990, p. 36). Normele de comportament sunt definite de Schotter (1981, p. 11) drept instituţii sociale, adică regularităţi acceptate de membrii societăţii ce ghidează acţiunile indivizilor în situaţii recurente specifice. Asemenea regularităţi se formează în decursul timpul, odată ce indivizii identifică beneficiile asociate acestor reguli şi îşi modifică comportamentul în vederea respectării sale.

În literatura economică circumscrisă problematicii creşterii regăsim din abundenţă argumente teoretice şi empirice ale aportului semnificativ pe care îl au factori precum stocul de capital, tehnologiile, activitatea de cercetare-dezvoltare sau procesul de economisire în creşterea productivităţii. Cum instituţiile şi aranjamentul instituţional nu joacă nici un rol în această ecuaţie, putem deduce ori faptul că stimulentele nu contează, ori că acestea nu variază în timp şi nici între ţări. 

Paradigma neoclasică analizează outputul ca o variabilă dependentă de capital şi muncă înzestrată cu cunoştinţe. În aceste condiţii, producţia creşte ca urmare a sporirii cantităţii de inputuri şi a îmbunătăţirilor tehnologice. Aşadar reţeta dezvoltării prescrisă de neoclasici include creşterea ratei economisirii şi stimularea progresului tehnic. Mai mult, progresul tehnologic este privit ca factor exogen, iar randamentele sunt considerate constante, ceea ce îl face pe Solow să considere că în timp se va manifesta un proces firesc de convergenţă economică între ţările lumii. Astfel, ţările slab dezvoltate vor înregistra un proces de catching-up, din moment ce migraţia capitalurilor şi tehnologiei este liberă. Nedumerirea (spunem noi legitimă) ce emană din ideile de mai sus este: dacă acestea sunt elementele necesare şi suficiente pentru creşterea unei economii, de ce unele ţări continuă să fie bogate, altele înregistrează progrese substanţiale pe calea bunăstării, în timp ce altele rămân blocate în capcana sărăciei?

Paradigma Noii Teorii a Creşterii are o tematică similară. Convins de necesitatea depăşirii cadrului neoclasic, Paul Romer supune testării ipoteze de lucru ce vor constitui reale provocări pentru teoria tradiţională. Dintre acestea putem remarca deosebirile privind natura bunurilor economice, construcţia metodologică a modelelor folosite de economişti pentru a descrie lumea şi, nu în ultimul rând, rolul central jucat de noile cunoştinţe şi idei în asigurarea prosperităţii economice. Ideea care se degajă este aceea că teoria neoclasică nu este greşită, ci doar incompletă, întrucât modelele folosite până atunci lăsau în afara analizei multe probleme care, în opinia sa, au o semnificaţie aparte. Noua teorie pune întrebări fundamentale în legătură cu factorii ce stau la baza procesului creşterii. De ce lumea de azi este considerabil mai bogată decât acum un secol? De ce unele ţări s-au dezvoltat într-un ritm mai rapid decât altele? De ce există o slabă convergenţă privind nivelul de bunăstare al ţărilor lumii?

Trebuie însă să recunoaştem că, deşi au formulat întrebări cheie pentru o mai bună înţelegere a progresului economic, susţinătorii Noii Teorii s-au limitat la explicaţii precum endogenitatea schimbărilor tehnologice, natura aparte a cunoştinţelor şi implicaţiile negative ale randamentelor crescătoare asupra procesului de convergenţă economică necondiţionată. Însă şi acest demers stiinţific rămâne incomplet atâta timp cât se ignoră cadrul instituţional în care oamenii acţionează.

Considerăm că un răspuns satisfăcător la toate întrebările privind progresul economic formulate de-a lungul timpului a fost în continuare amânat până în ultimul deceniu al secolului trecut, odată cu larga recunoaştere a scrierilor economiştilor neo-instituţionalişti. 

Analiza modului în care oamenii răspund la schimbările instituţionale externe sau a modului în care comportamentul lor generează schimbări de natură instituţională reprezintă un demers ştiinţific sigur pentru explicarea progresului economic din societate. Instrumentele metodologice de analiză sunt însă cu totul diferite de cele ale economiştilor neoclasici. Vom abandona tradiţia holistă şi ne vom apleca asupra individualismului, adică vom analiza progresul nu ca un rezultat al acţiunii societăţii, ci al acţiunilor individuale, din moment ce (aprioric) suntem deplin de acord că acţiunea umană este eminamente individuală. Deasemenea, vom construi raţionamente care au la bază axiome, adevăruri sintetice apriori ale ştiinţei economice. Prin urmare, analizele empirice nu au rolul de a confirma abordarea apriorică, ci numai de a ilustra implicaţiile logice ale acţiunii umane în contextul unui anumit aranjament instituţional.

Atenţia acordată mediului instituţional şi a implicaţiilor acestuia asupra progresului economic a dovedit tot mai mult valenţa sa explicativă. Dezvoltarea economică este privită aşadar ca un efect al evoluţiei instituţiilor care susţin schimburile comerciale şi interacţiunile sociale. Prin urmare, progresul devine o variabilă dependentă de măsura în care instituţiile existente pot controla şi limita potenţialele situaţii de hazard specifice schimburilor comerciale, adică reducerea costurilor de tranzacţie, încurajarea acumulării de capital şi a liberei sale circulaţii (Klein, 1999, p. 461). Cu alte cuvinte, progresul este inextricabil legat de securizarea drepturilor de proprietate privată şi de un cadru legislativ favorabil manifestării libertăţii economice.

Dezvoltarea economică poate fi privită ca dezvoltare instituţională. Problema centrală a istoriei şi dezvoltării economice este de a identifica acea evoluţie a instituţiilor economice şi politice care să transforme mediul economic într-unul favorabil creşterii productivităţii (North, 1991, p. 98).

Perspectiva instituţională asupra procesului creşterii şi dezvoltării are la bază că atât disponibilitatea cât şi productivitatea resurselor sunt influenţate semnificativ de mediul instituţional şi politic. Stimulentele cu care se confruntă actorii economici sunt derivate în mare parte de instituţiile existente, instituţii care în opinia lui D. North pot fi eficiente sau ineficiente.

O structură instituţională favorabilă manifestării libertăţii economice şi proprietăţii private este capabilă să asigure premisele fundamentale ale prosperităţii. Iată câteva argumente fundamentale:

· promovează orientarea resurselor economice către cele mai bune utilizări

· afirmă şi remunerează acţiunile de succes şi sancţionează pe cele ineficiente

· oferă predictibilitate în procesul de luare a deciziilor antreprenoriale

· promovează extinderea comerţului internaţional şi a migraţiei capitalurilor

· transformă rolul organismului statal din cel de „welfare state” în cel de „nightwatch man”

· orientează stimulentele antreprenoriale spre activităţi productive, iar nu spre activităţi de rent-seeking

Schimbările tehnologice şi sociale ce au loc în lume au o dinamică diferită datorită structurii de stimulente şi constrângeri ce funcţionează în zonele (ţările) respective. Ilustrări empirice ale acestui principiu economic sunt evoluţiile înregistrate în ultimii ani în ţările Europei Centrale şi de Est, precum şi în ţări asiatice (ex. China), evoluţii ce ar trebui să convingă chiar şi pe cei mai consecvenţi economişti neoclasici că instituţiile contează şi, în consecinţă, acestea trebuie integrate în sursele fundamentale ale procesului de creştere şi dezvoltare economică.

În primul rând, mediul instituţional favorabil (atât economic cât şi politic) facilitează crearea condiţiilor necesare dezvoltării economice. Spre exemplu, crearea unui asemenea climat este condiţia esenţială pentru intrarea pe traiectoria dezvoltării pentru multe ţări ex-comuniste sau din lumea a treia.

În al doilea rând, apare o interdependenţă clară între schimbarea tehnologică şi cea instituţională dintr-o economie. Firmele (private) urmăresc permanent minimizarea costurilor totale (de producţie şi de tranzacţie) pe care le implică activitatea economică. Aceasta se poate realiza prin schimbări tehnologice care conduc la reducerea costurilor de producţie, sau prin schimbări instituţionale care generează reducerea costurilor de tranzacţie. De asemenea, schimbări tehnologice precum telecomunicaţiile contribuie substanţial la reducerea costurilor de tranzacţie, la fel cum schimbări instituţionale precum cele în domeniul fiscal pot influenţa mărimea costurilor de producţie.

În al treilea rând, sporirea atribuţiilor statului şi a creşterii gradului de reglementare legislativă au un impact puternic negativ asupra productivităţii şi progresului. Cazul economiei socialiste în care statul controla întregul sistem economic vs. economia de piaţă este elocvent pentru sesizarea relaţiei ce există între dimensiunea intervenţiei statului în economie şi performanţa economică. Procesul de catching-up înregistrat de China în ultimele două decenii ilustrează, încă o dată în plus, cele afirmate mai sus.

În al patrulea rând, o consecinţă inevitabilă a creşterii intervenţiei guvernamentale în economie este cunoscută sub numele de rent-seeking. Astfel, organizaţiile economice îşi mută treptat centrul de interes de la satisfacerea nevoilor consumatorilor la satisfacerea nevoilor birocratice, adică folosirea domeniul politic ca instrument de creştere a profiturilor. Fenomenul de rent-seeking, care în prezent capătă o tot mai mare atenţie din partea economiştilor, are un impact negativ asupra productivităţii, generând costuri economice şi sociale imposibil a fi comensurate.