Emite conţinut

7. Blestemul mecanizării

Carte:

1.

Printre cele mai persistente iluzii economice se numără şi credinţa că, în general, maşinile creează şomaj. Demolată de o mie de ori, ea a renăscut de tot atâtea ori din propria cenuşă, mai puternică şi mai viguroasă ca oricând. Ori de câte ori se înregistrează şomaj în masă pe perioade îndelungate, maşinile sunt, din nou, blamate. Această eroare constituie încă baza discursului multor sindicate. Opinia publică tolerează aceste practici întrucât fie consideră că, în fond, sindicatele au dreptate, fie pentru că este prea dezorientată ca să vadă unde anume greşesc acestea.

Convingerea că maşinile dau naştere la şomaj, atunci când este însoţită de o oarecare fundamentare logică, duce la concluzii absurde. Ar însemna nu numai că fiecare îmbunătăţire tehnologică a dat naştere la şomaj, ci şi că, probabil, omul primitiv a început să provoace apariţia şomajului o dată cu primele eforturi menite să înlăture muncile dificile şi eforturile inutile.

Ca să nu ne întoarcem prea mult în timp, să ne oprim asupra cărţii lui Adam Smith, Wealth of Nations, publicată în 1776. Primul capitol al acestei cărţi remarcabile se numeşte „Despre diviziunea muncii”, iar în pagina a doua a acestui capitol, autorul ne spune că un lucrător neobişnuit cu folosirea maşinilor utilizate în producerea de ace „abia poate să producă un ac pe zi şi cu siguranţă nu poate face douăzeci”, dar folosind aceste maşini poate face 4.800 de ace pe zi. Astfel, încă de pe vremea lui Adam Smith, maşinile au eliminat din producţie, din păcate, între 240 şi 4.800 de lucrători ce confecţionau ace, pentru fiecare lucrător menţinut. În industria producătoare de ace se înregistra deja, ca urmare a mecanizării, o rată a şomajului de 99,98%. Mai rău de atât nu se putea.

Şi totuşi se putea, întrucât revoluţia industrială se afla doar la început. Să analizăm câteva dintre incidentele şi aspectele aceste revoluţii. Să vedem, de exemplu, ce s-a întâmplat în industria textilă. Pe măsură ce se introduceau noile maşini de ţesut, ele erau distruse de meşteşugari (peste 1.000 de bucăţi într-o singură răzmeriţă), casele erau incendiate, inventatorii erau ameninţaţi şi obligaţi să fugă ca să-şi salveze viaţa, iar ordinea nu a fost restabilită decât prin intervenţia armatei şi deportarea sau spânzurarea capilor răzmeriţelor.

Este important să reţinem că, în măsura în care răsculaţii se gândeau la soarta lor imediată sau chiar de perspectivă, opoziţia lor faţă de maşini era de înţeles. Fiindcă William Felkin, în lucrarea sa History of the Machine – Wrought Hosiery Manufacturers (1867), ne spune (deşi afirmaţia nu pare plauzibilă) că cea mai mare parte a celor 50.000 de muncitori textilişti englezi şi familiile lor nu au depăşit starea de înfometare şi mizerie adusă de introducerea maşinii, nici după patruzeci de ani. În ceea ce priveşte convingerea răsculaţilor că maşina înlocuia pentru totdeauna omul, aceştia greşeau, fiindcă încă înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea industria textilă asigura de lucru pentru cel puţin o sută de ori mai mulţi oameni decât la începutul secolului.

Arkwright a inventat maşina de filat semi-mecanică în 1760. În acel moment, se estima că în Anglia existau 5.200 de filatori ce foloseau roţile de tors şi 2.700 de ţesători – în total 7.900 de persoane implicate în producerea de ţesături din bumbac. Introducerea invenţiei lui Arkwright a întâmpinat opoziţie pe motivul că ameninţa traiul lucrătorilor, opoziţie care a fost suprimată prin forţă. Şi totuşi, în 1787 – la douăzeci şi şapte de ani de la apariţia invenţiei – o anchetă parlamentară arăta că, de fapt, numărul de persoane angajate în sectorul de filare şi ţesere a bumbacului a sporit de la 7.900 la 320.000, adică o creştere de 4.400%.

Dacă cititorul va consulta cărţi precum Recent Economic Changes de David A. Wells, editată în 1889, va găsi pasaje care, mai puţin în ceea ce priveşte datele şi sumele incluse, ar fi putut fi scrise de tehnofobii pe care îi întâlnim astăzi. Să oferim câteva citate:

 

În perioada celor zece ani, începând cu 1870 până în 1880, marina comercială britanică şi-a sporit volumul de transport, numai în ce priveşte intrările şi ieşirile din vamă, până la 22.000.000 tone, şi totuşi numărul celor angajaţi să manipuleze în port acest volum mare de mărfuri a scăzut, în 1880 faţă de 1870, până la aproape 3000 (mai exact 2990). Ce a provocat această scădere? Introducerea maşinilor de ridicare cu aburi şi a macaralelor pentru cereale pe chei şi în docuri, utilizarea puterii aburului etc.

În 1873, preţul oţelului Bessemer era de 80 $ tona în Anglia, unde acesta nu a fost sporit prin taxe protecţioniste; în 1886, oţelul era produs şi vândut rentabil, în aceeaşi ţară, pentru mai puţin de 20 $ tona. În această perioadă, capacitatea anuală de producţie a unui convertor Bessemer a fost sporită de patru ori, fără ca necesarul de forţă de muncă să crească, ci chiar diminuându-se.

Capacitatea energetică a motoarelor cu aburi existente în lume şi folosite în anul 1887 a fost estimată de către Biroul de Statistică din Berlin ca echivalând cu puterea a 200.000.000 de cai şi cu cea a aproximativ 1.000.000.000 de oameni, adică de cel puţin trei ori populaţia activă a globului...

 

S-ar putea crede că această ultimă cifră l-a determinat pe dl Wells să îşi întrerupă argumentaţia şi s-ar putea pune întrebarea cum de mai rămăseseră măcar câteva locuri de muncă în anul 1889; dar el, cu un pesimism reţinut, a concluzionat numai că „în astfel de condiţii, supraproducţia industrială poate deveni cronică”.

În timpul recesiunii din 1932, maşinile au fost din nou învinuite pentru existenţa şomajului. În câteva luni, doctrinele unui grup auto-intitulat al Tehnocraţilor s-au răspândit în toată ţara ca un foc într-o pădure. Nu-l voi plictisi pe cititor cu înşiruirea fantasticelor cifre prezentate de acest grup sau cu corecturile necesare pentru a arăta cum stăteau în realitate lucrurile. Este destul să spunem că Tehnocraţii comiteau aceeaşi eroare, de a considera că maşinile îi înlocuiesc permanent pe oameni – numai că, în ignoranţa lor, o prezentau drept o descoperire a lor, nouă şi revoluţionară. Aforismul lui Santayana, conform căruia cei care nu-şi amintesc trecutul sunt sortiţi să îl repete, capătă, astfel, o bună ilustrare.

În cele din urmă, tehnocraţii au fost discreditaţi şi, astfel, eliminaţi; însă doctrina lor mai dăinuie încă. Ea se regăseşte în sute de reglementări pentru menţinerea locurilor de muncă şi în anumite practici dăunătoare ale sindicatelor, iar aceste reglementări şi practici sunt tolerate şi chiar aprobate datorită confuziei cu privire la această problemă.

Depunând mărturie pentru Departamentul de Justiţie al SUA în faţa Comitetului Economic Naţional Temporar (mai cunoscut sub iniţialele TNEC – Temporary National Economic Committee) în martie 1941, Corwin Edwards cita nenumărate exemple de astfel de practici. Sindicatul din industria energiei electrice din New York a fost acuzat pentru refuzul de a instala echipamente electrice fabricate în afara statului New York, dacă acestea nu erau livrate dezasamblate, iar apoi reasamblate la locul de utilizare. În Houston, Texas, producătorii de ţevi şi sindicatul instalatorilor au căzut de acord ca membrii sindicatului să instaleze conducte prefabricate numai dacă unul dintre capetele filetate era tăiat, ca apoi să fie utilizat la locul de instalare. Diferite filiale ale sindicatului vopsitorilor au impus restricţii privind folosirea pistoalelor de vopsit, restricţii care, în multe dintre cazuri, aveau ca unic scop menţinerea locurilor de muncă prin obligativitatea utilizării procesului mai lent al aplicării vopselei cu pensula. O filială a sindicatului camionagiilor a cerut ca fiecare camion care intra în zona metropolitană New York să aibă un şofer local pe lângă cel deja angajat. În diferite oraşe, sindicatul electricienilor a cerut ca atunci când se foloseşte o sursă temporară de lumină sau energie la construcţia unui imobil, să fie angajat cu normă întreagă un electrician de întreţinere care să nu aibă voie să facă nicio altă lucrare electrică. Cum spunea dl Edwards, această regulă „presupune deseori angajarea unui om care să-şi petreacă ziua citind sau jucând cărţi de unul singur şi care să nu facă nimic altceva decât să răsucească un comutator la începutul şi la sfârşitul zilei”.

Ar putea fi citate în continuare astfel de practici, orientate spre crearea de slujbe, din multe alte domenii. În sectorul căilor ferate, sindicatele insistă să fie angajaţi pompieri pe locomotive, deşi nu este nevoie de ei. În cadrul teatrelor, sindicatele insistă să se utilizeze lucrători pentru schimbarea decorurilor, chiar şi în piese în care nu este folosit niciun decor. Sindicatul muzicienilor solicită angajarea de muzicieni permanenţi sau chiar de orchestre întregi, chiar şi atunci când este suficientă folosirea înregistrărilor audio.

Până în 1961 nu a apărut niciun semn că eroarea ar fi fost descoperită. Nu numai liderii sindicali, dar şi funcţionarii de stat vorbeau cu gravitate despre „automatizare” ca despre o cauză de primă importanţă a apariţiei şomajului. Automatizarea era considerată ca fiind ceva cu totul nou în lume. De fapt, era doar un nume nou pentru continua evoluţie tehnologică şi pentru realizarea utilajelor cu o productivitate tot mai sporită.

2.

Nici astăzi, împotrivirea faţă de introducerea maşinilor mai productive nu este caracteristică numai celor lipsiţi de pregătire economică. În 1970 a apărut o carte scrisă de un economist atât de respectat încât, în perioada ce a urmat, a fost recompensat cu Premiul Nobel. Acest autor se opunea introducerii maşinilor cu productivitate sporită în ţările subdezvoltate pe motiv că determinau „reducerea cererii de forţă de muncă”!* Concluzia logică ce s-ar desprinde ar fi că numărul de locuri de muncă poate fi maximizat făcând munca cât mai ineficientă şi mai neproductivă posibil. Ceea ce înseamnă că răsculaţii englezi, care la începutul secolului al XIX-lea distrugeau ramele pentru ciorapi, războaiele de ţesut acţionate de aburi şi maşinile de tuns, aveau de fapt dreptate.

S-ar putea strânge munţi de cifre care să demonstreze cât de mult se înşelau tehnofobii în trecut. Acest efort este însă inutil, dacă nu înţelegem exact de ce se înşelau. Datele statistice şi istorice nu sunt de niciun folos în economie dacă nu sunt însoţite de o înţelegere deductivă a faptelor – ceea ce înseamnă, în acest caz, înţelegerea motivului pentru care consecinţele din trecut ale introducerii maşinilor şi altor echipamente cu productivitate sporită trebuiau să se manifeste. Astfel, tehnofobii vor susţine (cum o şi fac dealtfel, atunci când se reaminteşte faptul că profeţiile predecesorilor lor s-au dovedit a fi absurde) că: „Acestea ar fi fost foarte bune în trecut însă circumstanţele de acum sunt fundamental diferite; iar acum pur şi simplu nu ne putem permite să creăm alte maşini cu productivitate sporită.” Doamna Eleanor Roosevelt scria, într-un articol publicat de un ziar în 19 septembrie 1945: „Am atins astăzi punctul în care echipamentele cu productivitate mare înseamnă ceva bun doar dacă nu aruncă pe drumuri lucrătorii.”

Dacă ar fi adevărat că introducerea maşinilor mai productive reprezintă o cauză de creştere constantă a şomajului şi a sărăciei, concluziile logice ce ar putea fi trase ar fi revoluţionare, nu numai în domeniul tehnic, ci şi pentru conceptul nostru de civilizaţie. Nu numai că ar trebui să considerăm orice viitor progres tehnic drept o calamitate, dar toate realizările tehnice din trecut ar trebui privite cu aceeaşi spaimă. Zi de zi, fiecare dintre noi, în activitatea proprie, este implicat în încercarea de a reduce efortul cerut de obţinerea unui anume rezultat. Fiecare muncitor inteligent încearcă să reducă efortul cerut de îndeplinirea sarcinilor ce i-au fost repartizate. Cei mai ambiţioşi dintre noi încearcă neobosit să sporească rezultatele ce pot fi obţinute într-un număr de ore dat. Dacă ar fi fost logici şi consecvenţi, tehnofobii ar fi discreditat tot acest progres şi această ingeniozitate ca fiind nu numai fără rost, ci chiar periculoase. De ce să se transporte mărfurile de la Chicago la New York pe calea ferată când am putea folosi mult mai mulţi oameni, de exemplu, ca să le care în spate?

Astfel de teorii false nu sunt niciodată susţinute în mod consecvent, logic, dar fac mult rău chiar şi numai pentru că sunt susţinute. De aceea, să încercăm să vedem ce se întâmplă atunci când se introduc perfecţionări tehnice şi maşini mai productive. Aspectele de detaliu vor diferi pentru fiecare situaţie, în funcţie de condiţiile specifice dintr-un anumit sector industrial sau dintr-o perioadă dată. Dar vom construi, prin supoziţii, un exemplu care acoperă principalele situaţii posibile.

Să presupunem că un producător de îmbrăcăminte află despre o maşină care poate produce paltoane într-un timp de două ori mai scurt decât cel necesar înainte. Drept urmare, instalează maşinile şi concediază jumătate din forţa de muncă.

La prima vedere, pare o pierdere evidentă de locuri de muncă. Însă şi pentru fabricarea noii maşini a fost necesară forţă de muncă; iată, deci, nişte slujbe care altfel nu ar fi existat. Evident, producătorul n-ar fi cumpărat maşina dacă aceasta nu ar fi confecţionat costume mai bune cu un volum mai redus de muncă, sau acelaşi tip de costume cu un cost mai mic. Presupunând să suntem în situaţia din urmă, nu putem face supoziţia că volumul total de muncă necesar pentru fabricarea maşinilor a fost la fel de mare, exprimat în cheltuieli cu salariile, ca şi volumul total de muncă pe care producătorul de confecţii speră să-l economisească pe termen lung, achiziţionând maşina; altfel, nu ar face niciun fel de economie şi n-ar fi achiziţionat-o.

Deci tot există o pierdere netă de locuri de muncă ce trebuie luată în considerare. Ar trebui însă cel puţin să acceptăm posibilitatea ca primul efect al introducerii maşinilor mai productive să fie creşterea ocupării forţei de muncă pe ansamblu, deoarece, de obicei, producătorul de îmbrăcăminte speră, prin achiziţionarea de maşini, să economisească bani pe termen lung, iar amortizarea maşinii se realizează în câţiva ani.

După ce maşina a produs suficiente economii pentru a-şi acoperi costul, producătorul de paltoane realizează un profit mai mare decât înainte. (Vom presupune că le vinde la un preţ cel puţin egal cu cel al concurenţilor şi că nu face niciun efort să scadă preţul.) În această situaţie, ar putea părea că forţa de muncă a suferit o pierdere, pe ansamblu, în ce priveşte gradul de ocupare, în timp ce numai fabricantul, capitalistul, este cel care câştigă. Dar tocmai din aceste profituri suplimentare vor proveni viitoarele câştiguri sociale. Fabricantul trebuie să folosească aceste profituri suplimentare cel puţin într-una din următoarele trei modalităţi, şi este posibil să folosească o parte din ele în toate cele trei feluri: (1) pentru extinderea operaţiilor proprii prin achiziţionarea mai multor maşini care să producă mai multe haine; (2) pentru investiţii suplimentare într-un alt sector industrial; (3) pentru a-şi spori propriul consum. Indiferent de alternativa aleasă, gradul de ocupare a forţei de muncă va spori.

Altfel spus, fabricantul, ca urmare a economiilor făcute, are profituri pe care nu le avea înainte. Fiecare dolar din suma economisită din salariile directe pentru foştii lucrători ce confecţionau paltoanele va fi plătit de el sub forma salariilor indirecte ce revin lucrătorilor ce au fabricat noua maşină, sau lucrătorilor din alt sector industrial ce utilizează capital, sau constructorilor unei case noi, sau celor ce fabrică automobilul pe care şi-l doreşte, sau bijuterii şi blănuri pentru soţia sa. În orice caz (dacă nu este avar), oferă, indirect, tot atâtea slujbe câte a încetat să asigure în mod direct.

Dar problema nu trebuie şi nu poate să rămână sub această formă. Dacă acest producător întreprinzător efectuează economii mari comparativ cu competitorii săi, fie va începe să-şi extindă activitatea în defavoarea acestora, fie îi va determina şi pe ei să înceapă să-şi cumpere maşini. Pe de o parte va fi oferit mai mult de lucru fabricanţilor de maşini, iar pe de altă parte, concurenţa şi producţia vor începe să forţeze reducerea preţurilor la paltoane. Nu vor mai fi profituri atât de mari pentru cei ce cumpără noile maşini. Rata profitului la producătorii ce utilizează noile maşini va începe să scadă, în timp ce producătorii care nu au achiziţionat maşina s-ar putea să nu aibă profit deloc. Economiile, altfel spus, vor fi transferate cumpărătorilor de paltoane – adică la consumatorilor.

Întrucât acum paltoanele sunt mai ieftine, tot mai mulţi le vor cumpăra. Aceasta înseamnă că, deşi este nevoie de mai puţini oameni pentru producerea aceluiaşi număr de paltoane, acum se produc mai multe decât înainte. Dacă cererea de paltoane este, cum o numesc economiştii, „elastică” – adică dacă o scădere a preţului determină o creştere relativ mai mare a numărului de paltoane vândute –, atunci ar putea fi angajaţi mai mulţi oameni, chiar în confecţionarea de paltoane, faţă de perioada precedentă introducerii noilor maşini ce economisesc munca. Deja am văzut cum s-a întâmplat acest lucru în trecut, în cazul produselor textile.

Locurile de muncă nou-create nu depind exclusiv de elasticitatea cererii pentru produsul respectiv. Să presupunem că, deşi preţul paltoanelor a fost redus aproape la jumătate – de la un preţ de, să zicem, 150 $, la un preţ de 100 $, nu s-a vândut niciun palton în plus. Rezultatul ar fi că, în vreme ce consumatorilor li se oferă la fel de multe paltoane, fiecare cumpărător în parte va rămâne cu 50 $, bani pe care nu i-ar fi avut înainte. Prin urmare, va cheltui aceşti 50 $ pe altceva, furnizând astfel mai mult de lucru în alte domenii.

Pe scurt, maşinile, îmbunătăţirile tehnologice, automatizarea, economiile şi eficienţa nu reduc, pe ansamblu, locurile de muncă.

3.

Nu toate invenţiile şi descoperirile constau, bineînţeles, în maşini ce „economisesc munca”. Unele, cum ar fi instrumentele de precizie, nailonul, placajul şi plasticul de toate felurile, au îmbunătăţit numai calitatea produselor. Altele, cum ar fi telefonul sau avionul, realizează operaţii pe care munca omului nu le-ar fi putut efectua deloc. Iar altele, cum ar fi instalaţiile cu raze X, radiourile, televizoarele, instalaţiile de aer condiţionat şi computerele, creează lucruri care, altfel, nici nu ar fi existat. În exemplul ce urmează am ales însă exact tipul de maşină ce a reprezentat în mod special obiectul tehnofobiei moderne.

Bineînţeles, este posibilă exagerarea argumentului că maşinile nu reduc pe ansamblu locurile de muncă. De exemplu, câteodată se spune că maşinile creează mai multe locuri de muncă decât ar fi existat în alte condiţii. În anumite circumstanţe, acest lucru ar putea fi adevărat. Cu siguranţă că ele pot crea cu mult mai multe locuri de muncă în anumite sectoare. Cifrele corespunzătoare secolului al XVIII-lea pentru sectoarele industriei textile pot constitui o dovadă. Corespondentele lor de acum nu sunt, cu siguranţă, mai puţin surprinzătoare. În 1910, 140.000 persoane erau angajate în SUA în cadrul nou-createi industrii a automobilelor. În 1920, pe măsură ce produsul a fost îmbunătăţit iar costul său redus, această industrie asigura locuri de muncă pentru 250.000 persoane. În 1930, pe măsură ce perfecţionarea produsului şi reducerea costului au continuat, în această industrie erau ocupate 380.000 persoane. În 1973, numărul lor sporise la 941.000. În 1973, 514.000 persoane erau angajate în industria producătoare de avioane şi piese pentru avioane şi 393.000 erau angajate în industria componentelor electronice. La fel s-a întâmplat în toate industriile nou create, pe măsură ce invenţia era perfecţionată, iar costul redus.

Se poate afirma cu certitudine că maşinile au dus la sporirea enormă a numărului de locuri de muncă. Astăzi, populaţia globului este de patru ori mai numeroasă decât la mijlocul secolului al XVIII-lea, înainte ca revoluţia industrială să fie efectiv declanşată. Se poate spune că maşinile au dat naştere acestei populaţii sporite, fiindcă fără maşini, lumea n-ar fi fost în stare să suporte această creştere. Prin urmare, se poate spune că trei din patru dintre noi datorăm maşinilor nu numai locul de muncă, ci însăşi faptul că trăim.

Totuşi, ar fi greşit să considerăm că rezultatul folosirii maşinilor este în primul rând crearea de locuri de muncă. Adevăratul rezultat este creşterea producţiei, a nivelului de trai, a prosperităţii economice. Ideea de a asigura locuri de muncă pentru toată lumea nu este una dintre cele mai strălucite, nici chiar (sau mai ales) în cea mai primitivă economie. Ocuparea deplină a forţei de muncă – cât mai deplină posibil, ocuparea de lungă durată, de rutină, epuizantă – este caracteristică tocmai naţiunilor înapoiate industrial. Unde există deja o ocupare deplină a forţei de muncă, noile maşini, invenţiile şi descoperirile nu pot asigura noi locuri de muncă decât după ce a trecut suficient timp pentru creşterea populaţiei. Ele pot aduce mai mult „şomaj” (mă refer, de data aceasta, la şomajul voluntar, nu la cel involuntar) deoarece oamenii îşi pot permite acum să lucreze mai puţine ore iar copiii şi vârstnicii nu mai trebuie să muncească.

Repet, ceea ce fac maşinile este să aducă o creştere în producţie şi în nivelul de trai. Aceasta se poate întâmpla în două feluri: realizând bunuri mai ieftine pentru consumatori (ca în exemplul nostru cu paltoanele) sau determinând creşterea salariilor ca urmare a sporirii productivităţii lucrătorilor. Cu alte cuvinte, fie duc la creşterea salariilor fie, prin reducerea preţurilor, la creşterea volumului de bunuri şi servicii care pot fi cumpărate cu aceiaşi bani. Uneori creşterea salariilor reale se produce pe ambele căi, prevalenţa uneia sau alteia depinzând, în mare măsură, de politica monetară a fiecărei ţări. Dar în orice caz, maşinile, invenţiile şi descoperirile duc la creşterea salariilor reale.

4.

Înainte de a depăşi acest subiect, trebuie să lansăm un avertisment. Marele merit al economiştilor clasici a constat tocmai în faptul că au luat în considerare consecinţele secundare, au fost preocupaţi de efectele unei anumite politici economice sau ale unui proiect dat pe termen lung şi asupra întregii societăţi. Greşeala lor a fost însă că, analizând lucrurile în perspectivă şi pe termen lung, au neglijat uneori să analizeze aspectele particulare şi imediate. Au fost prea des înclinaţi să minimalizeze sau să omită cu totul efectele imediate ale proiectelor asupra unor grupuri particulare. De exemplu, am văzut că mulţi dintre lucrătorii englezi au trecut prin adevărate tragedii ca urmare a introducerii noilor maşini de filat, una dintre cele mai timpurii invenţii ale revoluţiei industriale.

Fapte ca acestea şi altele asemănătoare din epoca modernă i-au condus însă pe unii economişti la cealaltă extremă, făcându-i să aibă în vedere doar efectele imediate asupra anumitor grupuri. Joe Smith este concediat ca urmare a introducerii unei noi maşini. „Fiţi atenţi la Joe Smith”, insistă aceşti autori. „Nu-l pierdeţi niciodată din vedere pe Joe Smith.” Ceea ce fac ei este să-l aibă în vedere numai pe Joe Smith şi să uite de Tom Jones, care tocmai a obţinut o slujbă în industria care produce noua maşină, şi de Ted Brown, care a fost angajat să lucreze la o astfel de maşină, şi de Daisy Miller, care acum îşi poate cumpăra o haină la jumătate din preţul de ieri. Şi fiindcă se gândesc doar la Joe Smith, sfârşesc prin a susţine teorii reacţionare şi pline de nonsens.

Da, trebuie să-l avem în vedere pe Joe Smith. A fost înlăturat din slujbă de noua maşină. Poate va reuşi să obţină curând altă slujbă, chiar mai bună. Este însă posibil ca el să-şi fi închinat mulţi ani din viaţă calificării şi perfecţionării într-o anumită meserie pentru care nu mai există nicio cerere pe piaţă. A pierdut investiţia în propria persoană, în calificarea lui învechită, la fel cum fostul patron şi-a pierdut, poate, propria investiţie în maşinile depăşite sau în procesele tehnologice dintr-o dată uzate moral. El era muncitor calificat şi era plătit ca atare. Acum a devenit, din nou, peste noapte, un muncitor necalificat şi poate pretinde, pentru moment, numai salariul corespunzător unui muncitor necalificat, fiindcă nu mai este nevoie de calificarea pe care o avea. Nu putem şi nu trebuie să-l uităm pe Joe Smith. El reprezintă una din dramele individuale care, aşa cum vom vedea, însoţesc aproape toate progresele industriale şi economice.

Dacă ar fi să ne întrebăm ce anume se va întâmpla cu Joe Smith – dacă ar trebui să-l lăsăm să se adapteze singur, să-i plătim o indemnizaţie de concediere sau să-i dăm un ajutor de şomaj, să-l concediem sau să-l instruim pe banii guvernului pentru o altă slujbă –, ar însemna să depăşim limitele situaţiei pe care încercăm să o ilustrăm. Învăţămintele de bază constau în faptul că ar trebui să încercăm să vedem toate consecinţele principale ale unei politici economice sau ale unui proiect – efectele imediate asupra anumitor grupuri şi efectele pe termen lung asupra tuturor grupurilor.

Dacă am acordat un spaţiu atât de mare acestei probleme, este fiindcă aceste concluzii privind efectele introducerii noilor maşini, invenţii şi descoperiri asupra şomajului, producţiei şi bunăstării sunt de maximă importanţă. Dacă greşim aici, rămân puţine lucruri în economie în legătură cu care este posibil să avem dreptate.


 

* Gunnar Myrdal, The Challenge of World Poverty, 1970, New York: Pantheon Books, pp. 400-401 şi urm.