Sinteza raportului de cercetare

Sinteza raportului de cercetare asupra proiectului de cercetare economică fundamentală


LIBERTATE ECONOMICĂ ŞI PROPRIETATE. IMPLICAŢII PRIVIND REFORMELE INSTITUŢIONALE DIN ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

Grant PN-II-IDEI, faza I, 2007

director: conf. univ. dr. Cosmin Marinescu

 

Sinteza raportului de activitate asupra proiectului de cercetare Libertate economică şi proprietate. Implicaţii privind reformele instituţionale din România şi Uniunea Europeană, trebuie să pornească de la recunoaşterea naturii întregului demers analitic întreprins, şi anume cercetarea fundamentală în domeniul ştiinţei economice.

Succesul acţiunii umane depinde în mod fundamental de idei, de modul în care ele dau sens construcţiilor mentale prin care interpretăm lumea. Însă nu toate ideile sunt la fel de bune pentru desăvârşirea unei societăţi paşnice şi prospere. Importanţa ideilor pentru destinul lumii face ca omul de ştiinţă să aibă datoria - de conştiinţă - de a discerne între ideile corecte şi cele incorecte. Considerăm că, în noianul de idei al civilizaţiei umane, ideile ştiinţifice - corecte - reprezintă chintesenţa structurii logice a minţii umane şi, în acelaşi timp, adevărul despre lume, care poate fi descoperit de om.

Istoria omenirii apare ca istorie a luptei pentru libertate ori pentru subminarea libertăţii în societate. „Puterea libertăţii" sau „libertatea puterii"? - iată întrebarea ultimă căreia trebuie să îi facă faţă, fără echivoc, filozofia politică şi ştiinţa economică. Or însăşi părăsirea logică a unui astfel de echivoc deschide calea binefacerilor învăţăturii economice şi posibilitatea de a gândi societatea astfel încât ordinea sa instituţională să fie etică, dreaptă şi - în corolar - să genereze prosperitatea dorită. Spunem „în corolar" deoarece „spiritul" capitalismului este unul al libertăţii personale, nu neapărat al prosperităţii materiale şi al acumulării de capital, care sunt însă tot produsele libertăţii. Asemeni lui Tocqueville, nu credem că adevărata dragoste de libertate s-a născut numai din simpla apreciere a bunurilor materiale pe care ea le procură.

Din vremuri imemoriale, libertatea pare a fi valoarea cea mai de preţ pentru oameni. Filozofia socială a Occidentului este, în esenţă, o filozofie a libertăţii, pe care s-a construit de altfel întreaga prosperitate şi civilizaţie umană. Însă, de-a lungul timpului, nu puţine sunt doctrinele care au răstălmăcit adevărata semnificaţie şi virtute a libertăţii. Aproape toate doctrinele care au stat la baza regimurilor totalitare au pretins că oferă indivizilor libertate. Socialismul, de exemplu, promitea „clasei muncitoare" eliberarea de sub exploatarea capitalistă; în realitate, de facto şi de jure, politica socialistă de „planificare pentru libertate" nu putea reprezenta decât „planificare pentru sclavagism", adică tocmai eliberarea individului de demnitatea umană şi aruncarea lui îndărătul civilizaţiei, ceea ce s-a şi întâmplat.

Probabil că libertatea omului în societate reprezintă cel mai explorat domeniu al filozofiei politice şi ştiinţelor sociale din toate timpurile şi domeniul în care s-au afirmat unele dintre cele mai strălucite minţi ale omenirii. Simpla lor trecere în revistă indică un exerciţiu impresionant, însă nu neapărat necesar. Ceea ce contează cu adevărat ţine de înţelegerea faptului că eforturile filozofilor şi ale oamenilor de ştiinţă au vizat necesitatea construirii unei teorii a libertăţii. Scopul implicit ar fi acela de a defini criteriul fundamental de evaluare a societăţii, de transformare a acesteia într-o societate mai dreaptă, mai bună.

Faptul că analiza oricărei relaţii interumane utilizează conceptele de „libertate", „putere", „contract" sau „proprietate" nu înseamnă neapărat că fiecare posedă înţelegerea deplină a acestora. Analiza numeroaselor perspective oferite „libertăţii" a dezvăluit importante inconsistenţe logice care au alimentat, de-a lungul timpului, confuzii grave în acest domeniu. Una dintre cele mai răspândite erori constă în pretenţia că libertatea este iluzorie deoarece omul este constrâns de legile naturii. De aici ar rezulta că nici Robinson Crusoe, singur pe insula lui, nu este un om liber. Acesta este unul din numeroasele exemple de confuzie între libertate şi capacitatea individului de a evada din contextul rarităţii, ca lege universală a naturii.

Elementul-cheie al teoriei libertăţii este stabilirea drepturilor de proprietate privată, „drepturi" care devin sursă ultimă a libertăţii. Noţiunile de libertate şi de proprietate capătă sens odată ce omul ajunge să trăiască în societate, când are nevoie de norme ale vieţii sociale. În societate, libertatea „absolută" gen Robinson Crusoe devine circumscrisă libertăţilor celorlalţi, adică dreptului legitim al fiecărei persoane asupra proprietăţilor sale. În măsura în care individul nu face nimic care să încalce drepturile de proprietate ale altora, adică libertatea lor, atunci nimeni nu are justificarea să intervină asupra proprietăţii şi libertăţii acţiunilor sale. Fiecare persoană are, în mod natural, dreptul exclusiv asupra propriului corp şi poate da acestuia întrebuinţările pe care le consideră a fi cele mai potrivite bunăstării sale, atâta vreme cât nu încalcă drepturile de proprietate ale celorlalţi.

Delimitarea sferei acţiunilor juste de cele injuste constituie rezultatul firesc al creării şi examinării Dreptului, care a devenit, astfel, cea mai mare invenţie instituţională din întreaga istorie a umanităţii. De altfel, această instituţie a făcut posibile însăşi formarea şi existenţa societăţii. Numai aşa devine posibilă definirea violării Dreptului, sub forma unei ingerinţe sau interferenţe în controlul pe care un individ îl exercită legitim asupra proprietăţilor sale.

Libertatea înseamnă respectarea proprietăţii, iar agresiunea este încălcarea proprietăţii. Libertatea derivă, în mod necesar, din regulile de drept; astfel, teoria libertăţii (a proprietăţii) dezvăluie, cu necesitate şi sistematic, care trebuie să fie conţinutul concret al legii şi al legislaţiei, ca reguli de drept pozitiv. În consecinţă, libertatea înseamnă domnia Dreptului, a Legii izvorâtă din acesta, adică domnia regulilor dreptului de proprietate.

Ştiinţa economică demonstrează că piaţa nu este o ordine socială compatibilă cu puterea (coercitivă). Un act coercitiv nu există ori de câte ori situaţia materială a unuia, cum ar fi cazul întreprinzătorului care dă faliment, este afectată negativ prin acţiunile altora. Mare parte din confu-ziile existente în prezent cu privire la libertate sunt datorate ignorării faptului că libertatea („negativă" prin definirea acesteia ca absenţă a coerciţiei) este circumscrisă drepturilor de proprietate.

Încercările de a oferi o teorie sistematică a libertăţii s-au oprit la speculaţiile filozofiei politice, în loc să invoce argumentul ştiinţific al dreptului de proprietate, încorporat definitoriu în corpusul ştiinţei economice. În cadrul ordinii proprietăţii private, în economia de piaţă, puterea este puterea de control neîngrădit a tuturor persoanelor asupra proprietăţilor lor şi domnia Legii prin pedepsirea agresiunii, ceea ce semnifică libertatea din regulile Dreptului de proprietate.

Orice aranjament instituţional care diferă de ordinea economiei de piaţă este rezultatul abolirii parţiale a drepturilor de proprietate, prin instituţionalizarea (coercitivă) a unei politici de „socializare" a proprietăţii private. Acest fapt atrage necesitatea utilizării conceptului de „putere" ca atribut definitoriu al guvernării (politice) şi nu ca manifestare a relaţiilor de piaţă. Faptul că guvernul caută să îşi derive legitimitatea din protejarea drepturilor de proprietate, din protejarea libertăţii individului împotriva violenţei altor indivizi, nu înseamnă că problema libertăţii este definitiv rezolvată. Pe de o parte, prin acţiunile sale în societate, guvernul nu doar protejează drepturile existente, ci şi creează discreţionar drepturi de proprietate, fapt ce atrage atenţia asupra naturii redistributive a guvernării: favoruri unora pe seama altora. Pe de altă parte, cea mai gravă ameninţare a libertăţii este cea care provine din însăşi sfera puterii politice.

În general, se apreciază că proprietatea privată este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru a te socoti liber. De ce ar mai fi însă nevoie, în ordinea proprietăţii private, pentru definirea libertăţii? Regula fundamentală a dreptului de proprietate este de ajuns pentru a defini şi a face efectivă libertatea oamenilor în societate.

Pentru economiştii clasici, proprietatea privată era legea pe care se întemeia întreaga ştiinţă economică. Absenţa proprietăţii private era imposibil de conceput, ceea ce făcea ca importanţa acesteia să nu necesite a fi apărată. În Marea Britanie a epocii lui Adam Smith, critica proprietăţii private cu greu îşi găsea locul în dezbaterea economică. Către mijlocul secolului al XIX-lea, însă, dreptul de proprietate privată a fost supus unui atac intelectual concertat. Aşa se explică paradoxul că, în secolul al XX-lea, chiar susţinătorii capitalismului, care invocă virtuţile pieţei, spun puţine lucruri sau nimic în privinţa dreptului de proprietate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în prezent, tăvălugul ingineriei socialismului şi al keynesismului a lăsat în urmă o societate în care, spre binele lor, oamenii au nevoie să-şi însuşească virtuţile proprietăţii private din gândirea clasică.

Proprietatea privată defineşte sfera libertăţii de acţiune a individului în societate. Proprietatea este o categorie praxeologică; ea ţine de acţiunea umană, de bunurile create deliberat de om pentru a servi scopurilor lui. „Dreptul" de proprietate este sursa unui sistem de reguli şi principii indispensabile în stabilirea eticii şi legitimităţii acţiunii umane în societate; dreptul este singurul mijloc ce poate oferi soluţia justă a problemei ordinii sociale şi cadrul legal favorabil prosperităţii economice.

Fundamentele dreptului de proprietate trebuie căutate în natura umană şi în legile naturale care guvernează viaţa omului în mediul în care s-a născut. Teoria proprietăţii pe care o propunem nu este o teorie derivată din experienţă, care să fie concepută în baza explicaţiilor istorice cu privire la formarea drepturilor de proprietate. Teoria trebuie să porneas-că, prin definiţie, de la propoziţii logic incontestabile şi care nu echivalează cu o „ipoteză postulată arbitrar"; în acest sens, fundamentele proprietăţii sunt a priori. Aplicarea logicii deductive la aceste axiome va conduce la rezultate care sunt ele însele inatacabile din punct de vedere logic şi care, de aceea, nu necesită testarea empirică.

Apariţia dreptului de proprietate este circumscrisă legii de fier a realităţii, şi anume raritatea obiectelor din mediul natural. Existenţa rarităţii creează posibilitatea de apariţie a unor conflicte cu privire la folo-sirea resurselor rare. Dacă resursele ar exista din abundenţă, astfel încât utilizarea lor de către o persoană să nu reducă disponibilitatea acestora de a fi folosite de alte persoane, atunci asemenea conflicte nu ar fi posibile.

Funcţia definitorie a dreptului de proprietate este de a furniza un criteriu obiectiv de rezolvare a potenţialelor conflicte din societate. Aceasta reclamă instituirea unor reguli privind posesiunea şi utilizarea obiectelor din natură. Odată ce acestea devin proprietate, orice conflict privind legitimitatea utilizării lor poate fi soluţionat prin intermediul regulii dreptului de proprietate. Proprietatea este, în definitiv, un concept normativ, apărut pentru a face posibilă o ordine socială non-conflictuală prin instituirea unor reguli (norme) ale acţiunii umane. În zilele noastre, astfel de norme sunt înscrise în regulile de drept şi în legile statului.

Faptul că libertatea este adesea structurată în libertate civilă, liber-tate politică, libertate economică etc. nu înseamnă că relevanţa „libertăţii" pentru teoria economică este doar una parţială, prin aceea că „proprietatea" - ca izvor al libertăţii - este socotită, în general, o categorie economică şi nu una civilă, politică etc.

Din nefericire, nenumărate aspecte ale vieţii în societate sunt rezolvate greşit datorită lipsei de înţelegere sau lipsei de interes în a înţelege adevărata natură a libertăţii. Am putea spune că până şi libertatea a fost „naţionalizată", prin deturnarea semnificaţiei ei în favoarea doctrinelor etatiste. Este vorba de răspândirea, până şi în societăţile cu virtuţi capitaliste, a concepţiei că libertatea este „doar a unora", de vreme ce nu oricine este „liber" să beneficieze de un loc de muncă, de educaţie, sănătate etc. Această eroare populară nu reprezintă decât o simplă implicaţie modernă a faimosului dicton - „omul s-a născut liber, însă pretutindeni este în lanţuri". În realitate, omul s-a născut în „lanţurile" naturii, însă raţiunea l-a învăţat să se elibereze de dictatul naturii, să controleze natura, atât cât legile ei imuabile îi permit. „A fi liber" nu ţine de ocuparea unui loc de muncă, de serviciile educaţionale sau sanitare la care are acces individul, ci de drepturile naturale ale omului.

Libertatea şi dreptatea sunt circumscrise aşadar de manifestarea drepturilor de proprietate; în absenţa unor reguli de „meum" şi „tuum" nici nu ar mai putea exista justiţie. John Locke este cel care are meritul transformării dreptului natural clasic (holist, etatist) într-o teorie fondată pe principiul individualismului metodologic. Poziţia naturală privitoare la proprietate este concentrată în expresia „fiecare individ este propriul său stăpân" („self-ownership"), prin recunoaşterea faptului că fiecare persoană deţine exclusivitatea asupra propriului corp şi poate da acestuia întrebuinţările pe care le consideră cele mai adecvate bunăstării sale.

Teoria libertăţii este circumscrisă de adevărul esenţial că orice acţiune umană implică utilizarea proprietăţii, cel puţin a proprietăţii pe care fiecare o deţine, natural, asupra propriului corp. A respecta dreptul şi libertatea de a utiliza proprietatea înseamnă a respecta dreptul şi libertatea oamenilor de a se angaja în activităţile în care proprietatea este utilizată, atâta vreme cât utilizarea proprietăţii cuiva nu aduce atingere libertăţii (proprietăţii) altcuiva. Ar fi inacceptabil, de exemplu, să se spună despre un om că este lipsit de libertate deoarece legea impune sancţiuni asupra dorinţei sale de a ucide un alt om. În primă şi ultimă instanţă, drepturile omului sunt drepturi de proprietate deoarece, arată Murray Rothbard, drepturile omului devin vagi şi contradictorii atunci când nu sunt fondate pe criteriul dreptului de proprietate.

1. Reconsiderarea „proprietăţii” drept categorie esenţială a ştiinţei economice şi fundament indispensabil al libertăţii

2. Conceptualizarea „libertăţii” şi „proprietăţii” din perspectiva analizelor de economie instituţională

3. Identificarea constrângerilor instituţionale care au grevat consolidarea rapidă şi eficientă a dreptului de proprietate privată în România post-decembristă

 SINTEZA RAPORTULUI DE CERCETARE

asupra proiectului de cercetare economică fundamentală

LIBERTATE ECONOMICĂ ŞI PROPRIETATE.

IMPLICAŢII PRIVIND REFORMELE INSTITUŢIONALE DIN 

ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

Grant PN-II-IDEI, faza a III-a, 2009

director proiect: conf. univ. dr. Cosmin Marinescu

1. Lect. univ. dr. Gabriel Staicu

2. Lect. univ. dr. Marius Pană

3. Lect. univ. dr. Cosmin Mosora

4. Lect. univ. drd. Octavian Dragomir-Jora

1.   Libertatea economică şi sursele instituţionale ale acesteia

2.   Cum se „măsoară” libertatea economică?

3.   Indicatorul Libertăţii Economice şi alţi indicatori ai dezvoltării economice

4.   Modelul instituţional european din perspectiva libertăţii economice

5.   UE şi România în clasamentul libertăţii economice

 

Din vremuri imemoriale, libertatea pare a fi valoarea cea mai de preţ pentru oameni. Filozofia socială a Occidentului este, în esenţă, o filozofie a libertăţii, pe care s-a construit de altfel întreaga prosperitate şi civilizaţie umană. Însă, de-a lungul timpului, nu puţine sunt doctrinele care au răstălmăcit adevărata semnificaţie şi virtute a libertăţii. Aproape toate doctrinele care au stat la baza regimurilor totalitare au pretins că oferă indivizilor libertate: până şi socialismul, de exemplu, promitea „clasei muncitoare” eliberarea de sub „exploatarea capitalistă”.

Elementul-cheie al teoriei libertăţii este stabilirea drepturilor de proprietate privată, „drepturi” care devin sursă ultimă a libertăţii. Noţiunile de libertate şi de proprietate capătă sens odată ce omul ajunge să trăiască în societate, când are nevoie de norme ale vieţii sociale. În societate, libertatea „absolută” gen Robinson Crusoe devine circumscrisă libertăţilor celorlalţi, adică dreptului legitim al fiecărei persoane asupra proprietăţilor sale. În măsura în care individul nu face nimic care să încalce drepturile de proprietate ale altora, adică libertatea lor, atunci nimeni nu are justificarea să intervină asupra proprietăţii şi libertăţii acţiunilor sale.

În prezent, teoriile de tot felul ale libertăţii comit eroarea frecventă de a judeca libertatea prin existenţa sau nu a democraţiei, a pedepsei cu moartea, a discriminării homosexualităţii, a libertăţii de exprimare etc. Însă asemenea criterii ne îndepărtează, pe teren mlăştinos, de înţelegerea corectă a libertăţii. Deşi între economia de piaţă şi democraţia politică există conexiuni puternice, acestea nu sunt şi reciproce. Libertatea politică şi libertatea economică nu sunt, în mod inexorabil, inseparabile. Spre exemplu, Hong Kong-ul are o economie capitalistă dinamică, caracterizată prin cel mai înalt grad de libertate economică, fără ca în această ţară să existe, de peste un secol, alegeri democratice. Invers, o democraţie politică nu generează sine qua non o economie de piaţă. Există ţări democratice, India de exemplu, în care procesul de alocare a resurselor se realizează mai degrabă prin decizii politice şi planificare guvernamentală decât prin mecanismele pieţei.

La mijlocul anilor ’80, la sugestia lui Milton Friedman (laureat Nobel pentru economie) şi Michael Walker, un grup de economişti a început să studieze relaţia dintre libertatea economică şi mai multe alte variabile printre care nivelul PIB/locuitor, creşterea economică, speranţa de viaţă etc. Astfel, între 1986 şi 1994 au avut loc o serie de conferinţe şi dezbateri pe această temă, la care au participat, printre alţii, Gary Becker şi Douglass North, laureaţi Nobel în economie. Concluziile lor pentru perioada 1975-1995 au fost publicate în 1996. De atunci, Fraser Institute din Canada şi Cato Institute din SUA publică în fiecare an un raport intitulat Economic Freedom of the World.

În cele 141 de ţări care fac obiectul analizei raportului, libertatea economică este „evaluată” prin Indicatorul Libertăţii Economice (ILE), cu note de la 0 la 10, în 5 domenii majore, pe baza a circa 40 de indicatori. Aceste domenii sunt:

1. Mărimea intervenţiei guvernului în economie;

2. Structura sistemului juridic şi respectul drepturilor de proprietate;

3. Accesul la o monedă stabilă;

4. Libertatea de a participa la comerţul internaţional;

5. Reglementările creditului, pieţei muncii şi ale afacerilor în general.

Ţările sunt apoi ierarhizate descrescător în funcţie de libertatea economică şi împărţite în 4 categorii, egale ca număr de ţări. Ulterior, se calculează pentru fiecare categorie media unor indicatori pe baza nivelului lor în ţările din categoriile respective.

Concluziile raportului din 2008, altfel, unele relativ încurajatoare, au însă şanse mari să fie însă alterate pentru 2009 (la momentul redactării acestui material, raportul EFW pe 2009 nu a fost dat încă publicităţii) de modul în care guvernele lumii au răspuns concertat la actuala criză economică – prin reglementări, furnizare de lichiditate (inflaţie), cheltuieli publice –, astfel că trendul crescător al libertăţii economice este de aşteptat să cunoască un punct de întrerupere.

Prin Indicatorul Libertăţii Economice putem identifica poziţia unei ţări între cele două extreme: stat minimal, respectiv stat totalitar. Evidenţele empirice confirmă ipoteza că, pe măsură ce acţiunile guvernamentale sunt orientate către minimizarea rolului statului în economie, nivelul ILE va fi mai mare, în timp ce o creştere a cheltuielilor statului şi o extindere a setului de reglementări asupra activităţii economice conduc la coborârea ţării respective în clasament. Spre exemplu, conform raportului anual din 2008, Hong Kong păstrează primul loc (cu un nivel general al ILE de 8,94 din 10), urmată de Singapore (8,57), Noua Zeelandă şi Elveţia (8,28 şi, respectiv 8,20). Faţă de 2005, SUA coboară de pe locul cinci pe locul opt, (ILE scăzând de la 8,20 la 8,04). Totodată, merită reţinută ascensiunea în acest clasament a unor ţări care au întreprins în ultimul timp ample reforme structurale pro-piaţă, exemplificând aici Chile (care acum ocupă locul 6) sau Georgia (locul 39, mult înaintea unor ţări occidentale precum Franţa sau Belgia). În partea inferioară a clasamentului, se regăsesc în continuare o mare parte din ţările din Africa, America Latină şi unele dintre cele foste-comuniste.

Literatura recentă insistă asupra relaţiei pozitive între libertate economică şi creşterea performanţelor economice. Existenţa aranjamentului instituţional favorabil încurajării activităţilor antreprenoriale de succes, protejarea drepturilor de proprietate, libertatea schimbului, reducerea dimensiunii guvernului apar tot mai frecvent drept ingrediente ale creşterii economice, aşa cum arată analiza empirică realizată în cadrul Grantului.

Relaţia dintre libertate economică şi prosperitate devine şi mai evidentă atunci când sunt analizaţi ILE şi venitul naţional pe locuitor. Utilizarea venitului naţional pe locuitor ca indicator al prosperităţii economice este mai potrivită decât folosirea PIB pe locuitor. Astfel, aşa cum arată tabelele şi diagramele construite în cadrul cercetării, Singapore - ţara cu cel mai ridicat ILE, înregistrează şi cel mai ridicat nivel al venitului naţional pe locuitor.

În sfera abordărilor empirice, am avut în vedere gradul în care ILE se corelează cu indicatori ai dezvoltării, aşa cum sunt reflectaţi aceştia pe baza datelor statistice şi a rapoartelor întocmite de diferite organizaţii specializate: Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU), Indicatorul Competitivităţii Globale (ICG), Indicele de percepţie a corupţiei (IPC), indicatori ai sărăciei. În acest sens, am ales o serie de ţări care să acopere spectrul dezvoltării economice şi evoluţiilor politice şi regionale din ultimele două decenii. Analiza urmăreşte, pe de o parte, evidenţierea corelaţiilor în dinamică dintre ILE şi indicatorii dezvoltării de-a lungul perioadei analizate şi, pe de altă parte, a legăturilor dintre aceştia la un moment dat. Cu toate că majoritatea ţărilor alese aparţin continentului european, am analizat corelaţiile menţionate şi pe seama unor state din alte regiuni de dezvoltare.

Fiecare dintre indicatorii analizaţi au puncte forte şi puncte slabe în ceea ce priveşte contribuţia la corelarea libertăţii economice cu performanţa. Ameninţările şi oportunităţile provin nu atât din modul în care sunt concepuţi aceşti indicatori şi metodologia folosită, cât din acţiunile guvernelor în planul economiei şi societăţii. Tendinţa observată la nivelul ILE relevă, în cazul majorităţii ţărilor analizate, o evoluţie favorabilă în privinţa scorurilor înregistrate.

Acest demers empiric atrage atenţia asupra importanţei esenţiale a instituţiilor şi aranjamentelor instituţionale pentru bunăstarea economico-socială. În acest context, atenţia noastră s-a centrat pe analiza empirică a calităţii aranjamentelor instituţionale din diferite ţări membre UE, din perspectiva libertăţii economice. În acest scop, construirea eşantionului de ţări are la bază criteriul aderării la UE. Dintre membrii vechi, se vor regăsi Anglia şi Franţa. Din valul de ţări care au aderat la 1 mai 2004, au fost reţinute Cehia şi Polonia, economii post-comuniste care s-au confruntat la începutul tranziţiei cu probleme structurale relativ similare ţării noastre. Eşantionul de analiză se închide cu ultimele două ţări ce au aderat în 2007, România şi Bulgaria.

Demersul nostru vizează, în primul rând, ilustrarea decalajului de libertate existent între ţările europene. De asemenea, urmărim să scoatem în evidenţă, dintr-o perspectivă atât teoretică dar şi empirică, gradul de compatibilitate a modelului european cu indicele libertăţii economice.

La nivelul teoretic, modelul european şi integrarea europeană actuală sunt echivalentele unui sistem de politici comune, negociate şi adoptate treptat de guvernele europene. Acest proces de integrare nu rezultă din abolirea de principiu a restricţiilor politice ale sistemului economic, el nu poartă amprenta definitorie a pieţei libere şi a mecanismelor concurenţei, în ciuda unor realizări importante în acest sens. Este vorba, mai degrabă, de o opţiune politico-birocratică asupra a ceea ce ar trebui să fie modelul european de economie şi de societate. Iar acest normativ politic a fost consfinţit într-un aranjament economic şi instituţional exportat, cu cât mai mare fidelitate posibilă, ţărilor membre şi celor candidate la aderare.

Concluziile noastre arată că modelul european nu este, prin el însuşi, unul suficient de deschis mecanismelor pieţei pentru a produce rapid, în toate ţările membre, prosperitatea mult aşteptată. În plus, preluarea acestuia înseamnă unele costuri deloc de neglijat, care se pot răsfrânge în încetinirea performanţelor economice. În definitiv, creşterea economică atât de mult vizată este produsul liberalizării economice şi a mecanismelor pieţei. Prosperitatea nu este consecinţa spontană a dobândirii calităţii de membru UE, ci a politicilor economice sănătoase care stimulează acumularea de capital, procesul investiţional şi activitatea antreprenorială.

Există două modalităţi prin care guvernele naţionale pot reacţiona la generalizarea şi intensificarea concurenţei (instituţionale) globalizate: cedarea în faţa forţelor pieţei sau formarea unui cartel. Prima variantă echivalează cu consolidarea libertăţii şi creşterea prosperităţii, în timp ce a doua erodează libertatea, determină prezervarea status quo-ului şi doar redistribuie avuţia.

Modelul european de construcţie instituţională şi de guvernare corespunde, însă, celei de-a doua variante. Aceasta derivă din convingerea elitelor politice europene că „Europa Unită”, armonizată, uniformizată politic şi economic, va ţine mult mai bine piept forţelor „distructive” ale globalizării. În această perspectivă, acquis-ul comunitar ar reprezenta un instrument de armonizare prin transplant instituţional şi preluare de corpus legislativ. Din perspectivă economică, nu este clar de ce UE trebuie să fie un aranjament instituţional şi politic centralizat. Piaţa liberă şi competiţia sunt capabile să sporească prosperitatea europenilor fără necesitatea de a reglementa până şi mărimea, forma şi grosimea fructelor şi legumelor, aşa cum s-a întâmplat în cazul standardelor de calitate din legislaţia europeană. Aproape toate politicile economice şi sociale sunt supuse „armonizării”, la un nivel pan-european, iar extinderea bazată pe un sistem de strictă condiţionalitate este un puternic instrument de reducere a diversităţii.

În Europa, aranjamentul instituţional al statului bunăstării introduce un soi de „paternalism” electoral în funcţionarea economiei. Aranjamentul instituţional etatist din Europa Continentală din ultimii treizeci de ani, în special din Germania, Franţa şi Italia, prin modelul economic „paternalist” promovat în aproape toate sferele vieţii sociale, este responsabil pentru criza instituţională şi pentru slabele performanţe economice ale Europei din ultima perioadă. Acest model economic explică, de altfel, şi amplele fricţiuni care domină în prezent funcţionarea pieţei muncii în UE. „Rigiditatea” pieţei muncii din UE, precum şi ratele înalte ale şomajului sunt responsabile, tot mai pregnant, de convulsiile sociale care contrazic flagrant pretenţiile de armonie şi coeziune socială ale modelului european.

Europenii par a fi acceptat proiectul „democraţiei europene” fără să fi analizat îndeaproape implicaţiile sale economice. Nu doar că au supraestimat diferenţele istorice şi culturale dintre ţările europene, însă au ignorat avantajele reale ale concurenţei între structurile politice independente, cum ar fi fost guvernele naţionale. Pe termen lung, prosperitatea europenilor este incompatibilă cu centralizarea procesului decizional economic şi politic în mâinile birocraţiei de la Bruxelles, într-o viziune constructivistă a „societăţii raţional planificate”.

La nivelul analizei empirice, pentru sesizarea diferenţelor şi apropierilor dintre ţările incluse în eşantion, am făcut apel la Indicele Libertăţii Economice elaborat de Fraser Institute. Analiza comparativă va debuta cu evidenţierea decalajului de ansamblu privind libertatea economică existent între ţări, urmată fiind de o detaliere structurală pe fiecare din cele cinci arii ale ILE. Construirea eşantionului de ţări are la bază criteriul aderării la UE. Dintre membrii vechi, se vor regăsi Anglia şi Franţa. Din valul de ţări care au aderat la 1 mai 2004, au fost reţinute Cehia şi Polonia, economii post-comuniste care s-au confruntat la începutul tranziţiei cu probleme structurale relativ similare ţării noastre. Eşantionul de analiză se închide cu ultimele două ţări ce au aderat în 2007, România şi Bulgaria.

La începutul anilor 1990, marcaţi de prăbuşirea în lanţ a sistemului comunist din Europa Centrală şi de Est, exista un decalaj evident în materie de libertate economică. Dacă ţările Europei Occidentale, precum Franţa sau Anglia, beneficiau de libertatea şi prosperitatea economică specifice unei orânduiri capitaliste, fostul bloc comunist era caracterizat de un grad extrem de redus de libertate economică, echivalentul actual al unor ţări africane precum Niger, Angola sau Congo, ţări aflate în coada clasamentului mondial al ILE din 2008. Factorul determinant ce a generat colapsul sistemului de comandă socialist nu a fost nicidecum unul exogen, ci mai degrabă unul endogen, caracteristic organizării macroeconomice planificate. Probleme ce ţin de lipsa calculului economic, de cunoaşterea imperfectă şi respectiv de lipsa stimulentelor economice au determinat în cele din urmă implozia acestui sistem. Astfel, la începutul deceniului trecut, moştenirea ţărilor din fostul bloc comunist se caracteriza printr-o structură de producţie inadecvată condiţiilor pieţei şi nevoilor oamenilor, printr-o stare de penurie cvasi-generală, toate acestea fiind un rezultat firesc al planurilor de industrializare forţată şi al unui dirijism absolut, rupt de orice realitate economică.

Efectul economic şi social al acestor diferenţe de abordare în ceea ce priveşte modelul tranziţiei se reflectă şi în dinamica diferită a gradului de libertate economică. Se observă faptul că Polonia a cunoscut, încă din primii ani de după 1990, o creştere rapidă a gradului de libertate de la 3,40 în 1990 la 6,19 în 2000. Aceeaşi evoluţie a avut şi Cehia, care în 2000 a ajuns la un nivel de liberalizare economică apropiat Franţei (6,69 faţă de 7,04). Spre deosebire de acestea, evoluţia ILE în România şi Bulgaria, ţări aflate în ultimul grup de aderare, este puternic contrastantă, ambele situându-se în 2000 în jurul valorii de 5,00. Pe fondul deschiderii capitolelor de negociere cu UE şi al transformării instituţionale formale impuse de aquis-ul comunitar, perioada 2000-2005 este marcată de o creştere spectaculoasă a gradului de libertate în cele două ţări.

Interesant de subliniat este faptul că, după 2005, ţările foste comuniste îşi atenuează ritmul de creştere, manifestându-se un proces de convergenţă a cărui limită superioară este nivelul de libertate specific economiilor continentale, în special celui francez şi german. Întreprinderea unei analize mai comprehensivă la nivelul membrilor UE ne-a permis desprinderea unei concluzii importante, menite a confirma concluziile noastre teoretice asupra modelului instituţional european, şi anume aceea că modelul european (de inspiraţie predilect continentală) este compatibil cu un grad relativ redus de libertate economică. Sub actuala construcţie instituţională europeană, ale cărei constrângeri şi limite au fost evidenţiate în capitolul anterior, este foarte puţin probabil ca noile ţări membre să înregistreze în viitorul apropiat performanţe net superioare în clasamentul ILE faţă de vechii membri. De altfel, deşi ar fi fost de dorit un grad de libertate corespunzător unor ţări precum Anglia sau Irlanda, observăm că indicele libertăţii economice la nivel european are drept atractor principal un nivel situat în jurul valorii de 7-7,5 corespunzător multor ţări europene continentale.

În privinţa mărimii guvernului, ca primă arie a ILE, o concluzie generală este aceea că sectorul public în cadrul UE 27 îşi menţine o pondere destul de ridicată, fapt ilustrat de situarea în prezent în intervalul 4-6 privind nivelul libertăţii economice pentru majoritatea ţărilor din eşantion. Excepţia o constituie Anglia, căreia îi corespunde în 2006 un nivel de libertate mai ridicat (6,64) faţă de Germania (5,82) sau Franţa (4,11). În cadrul ţărilor analizate, Franţa beneficiază de cel mai redus nivel de libertate corespunzător ariei 1, fapt ce confirmă aranjamentul instituţional al unei economii în care statul nu numai că este puternic intervenţionist, ci şi proprietar al unei părţi semnificative a mijloacelor de producţie şi resurselor economice.

Din analiza empirică a gradului de libertate economică din cele şase ţări, desprindem câteva concluzii esenţiale. Pe de o parte, România dispune de un aranjament instituţional mai puţin favorabil libertăţii individuale şi asigurării prosperităţii economice în comparaţie cu membrii vechi sau noi ai UE, iar în multe aarii de analiză, chiar şi faţă de Bulgaria. Totuşi, o privire de ansamblu scoate în evidenţă faptul că procesul de integrare europeană a reprezentat, pentru toate ţările aparţinând fostului bloc comunist, un set de constrângeri instituţionale ce a avut ca efect o creştere importantă (dar nu suficientă) a gradului de libertate economică şi, pe cale de consecinţă, a nivelului de dezvoltare economică.

Putem conchide, totuşi, că apropierea României de aranjamentul instituţional european se dovedeşte a avea, cel puţin pe termen scurt, suficiente valenţe astfel încât să justifice lungul proces de integrare. Acest lucru trebuie privit însă cu scepticismul faptului că UE nu este tărâmul făgăduinţei, iar integrarea României în Marea Europă reprezintă de fapt o soluţie de compromis. Am avut practic de ales între răul non-aderării (susceptibil a fi mai mare) şi răul aderării (considerat a fi mai mic). O analiză retrospectivă asupra impactului crizei financiare din 2008 şi asupra politicilor de redresare economică promovate de Bruxelles scoate în evidenţă, din păcate, perpetuarea aceleiaşi filosofii specifice modelului welfare-state. De unde necesitatea ca oficialii europeni să cedeze presiunilor (externe şi interne) de reformare a aranjamentului instituţional al statului paternalist cu un sistem al pieţei libere, în care să guverneze mai mult proprietatea privată şi schimbul voluntar.

 

Bibliografie:

1. Ambuj D. Sagara; Adil Najam. 1998. The human development index: a critical review, Ecological Economics, Vol. 25, No. 3, June.

2. Balcerowicz, L. 1998. Libertate şi dezvoltare, Editura Altfel Compania, Bucureşti.

3. Bauer, Peter. 1984. Reality and Rhetoric: Studies in the Economics of Development, Harvard University Press, Massachusetts.

4. Baumol, William J. 1990. Entrepreneurship: Productive, Unproductive, and Distructive, Journal of Political Economy, Vol. 98, No. 5.

5. Beddoe, R.; Costanza, R.; Farley şi colab. 2009. Overcoming systemic roadblocks to sustainability: the evolutionary redesign of worldviews, institutions, and technologies, Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America 106 (8), Feb.

6. Berggren, Nicolas. 2003. The Benefits of Economic Freedom. A Survey, The Independence Review, Vol. 8, Nr. 2.

7. Caplan, Brian. 2009. Against the Human Development Index, Library of Economics and Liberty, May.

8. Chafuen, Alejandro A.; Guzmán Eugenio. 2000. Economic Freedom and Corruption, HeritageFoundation, www.heritage.org., www.ec.europa.eu.

9. Comission of the  Europe an Communities. 2008. Progress Towards the Lisbon Objectives in Education and Training. Indicators and benchmarks 2008

10. Dolton, Peter J.; Silles, Mary A.2008. The effects of over-education on earnings in the graduate labour market, Economics of Education Review, No. 27.

11. Easton, Steven T.; Walker, Michael A. 1997. Income Growth and Economic Freedom. American Economic Review 87, Nr. 2.

12. Friedman, Milton and Rose. 1995, Capitalism şi Libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti.

13. Friedman, Thomas L. 2001. Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti.

14. Gartzke, Erik. 2005. Economic Freedom and Peace, publicat în Economic Freedom of The World. Anual Report, Vancoucer, B.C.: Fraser Institute

15. Grubel, G. Herber. 1998. Economic Freedom and Human Welfare: Some Empirical Foundings. Cato Journal, vol. 18, nr. 2.

16.   Gwartney, J., Lawson, R., Gartzke, E., 2008, Economic Freedom of the World: 2008 Annual Report, Fraser Institute, Canada.

17.   Gwartney, James, Lawson, Robert. 2005. Economic Freedom of The World. Anual Report, 2005. Vancoucer, B.C.: Fraser Institute..

18.   Gwartney, James; Lawson, Robert; Norton, Seth. 2008. Economic Freedom of the World: 2008 Annual Report. www.cato.org.

19.   Hanushek, Eric A.; Wössmann, Ludger. 2007. The Role of Education Quality in Economic Growth, World Bank Policy Research, Working Paper No. 4122, February.

20.   Hayek, Friedrich von. 1966. Monetary Theory and the Trade Cycle, Augustus Kelly, New York. 1:1-4.

21.   Hoppe, Hans-Hermann. 1988a. The justice of economic efficiency.Austrian Economics Newsletter.

22.   Hoppe, Hans-Hermann. 1988b. The ultimate justification of the private property Ethic. Liberty: 2 (1), September.

23.   Hoppe, Hans-Hermann. 1989. A theory of socialism and capitalism. Boston: Kluwer Academic Publishers.

24.   Hoppe, Hans-Hermann. 1992. On praxeology and the praxeological foundation of epistemology and ethics. În The Meaning of Ludwig von Mises, Jeffrey Herbener ed.,Boston: Kluwer Academic Publishers.

25.   Hoppe, Hans-Hermann. 1993. The economics and ethics of private property. Studies in political economy and philosophy. Boston: Kluwer Academic Publishers.

26.   Hoppe, Hans-Hermann. 1995. Economic science and the Austrian method. Auburn, Al.: Ludwig von Mises Institute.

27.   Huerta de Soto, Jesus. 1998. Dinero, Credito Bancario y Ciclos Economicos. Union Editorial, Madrid.

28.   Hülsmann, Jörg Guido. 1998. Toward A General Theory of Error Cycles. The Quarterly Journal of Austrian Economics, 1(4).

29.   Hülsmann, Jörg Guido. 2005. The A Priori Foundations of Property Economics, The Quarterly Journal of Austrian Economics, 7(4).

30.   Hülsmann, Jörg Guido. 2008. Deflation and Liberty. http://mises.org/story/3231.

31.   Hülsmann, Jörg Guido. 2008. The Ethics of Money Production. Ludwig von Mises Institute, Auburn.

32.   Jora, Octavian-Dragomir. 2006. Capitalism şi socialism. Există loc pentru “a treia cale”. În Economie mondială, ed. Ana Bal, 203-236. Bucureşti: Editura ASE.

33.   Jora, Octavian-Dragomir. 2007. Subprime-aţia Americii. Piaţa Financiară, nr. 9, septembrie.

34.   Jora, Octavian-Dragomir. 2008. Americanomia politică: sesiunea de restanţe. Piaţa Financiară, nr. 10

35.   Jora, Octavian-Dragomir. 2009a. Boom-Crisis-Bust. Expansiunea creditului şi motorul „economiei în trei timpi”. Aplicaţie pe cazul subprime. The Romanian Economic Journal (Jurnalul Economic), no. 1(31), 2009, pp xx-xx, cotată B+, (ISSN 1454-4296).

36.   Jora, Octavian-Dragomir. 2009b. Trei teorii liberale ale proprietăţii şi fundamentele analizei economice bazate pe proprietate (Partea I – Ludwig von Mises), Oeconomica, an. XVIII, no. 1, 2009, cotată C, (ISSN 1223-0685), în publicare.

37.   Karlsson, Stefan. 2005a. Flawed Economic Freedom Index. www.mises.org.

38.   Karlsson, Stefan. 2005b. Economic Freedom Indexes: Fraser vs. Heritage. www.mises.org.

39.   Marinescu, Cosmin (coord.). 2007. Economia de piaţă: fundamentele instituţionale ale prosperităţii, Editura ASE, Bucureşti.

40.   Marinescu, Cosmin. 2004. Instituţii şi prosperitate. De la etică la eficienţă, Editura Economică, Bucureşti.

41.   Marinescu Cosmin, Anisia Popescu, Institutional Change in EU: How Much „Free Market”, How Much „Welfare State”?, în Romanian Economic and Business Review, vol. 1, nr. 4, 2006, pp. 25-44

42.   Marinescu, Cosmin. Staicu, Gabriel. Libertate economică şi prosperitate (I), în Analiză şi prospectivă economică, Editura ASE, Bucureşti, nr. 6 (4)/2006, pp. 8-20

43.   Marinescu, Cosmin; Mosora, Cosmin, The Primacy of Institutions in Nowadays Economics, INTERNATIONAL SYMPOSIUM ON ECONOMIC THEORY, POLICY AND APPLICATIONS, 2007, Atena

44.   McGillivray, Mark; White, Howard. 2006. Measuring development? The UNDP's human development index, Journal of International Development, Vol. 5, No. 2, Nov.

45.   Miller, Terry; Kim R. Holmes, Anthony B. Kim, Daniella Markheim, James M. Roberts, and Caroline Walsh. 2009. 2009 Index of Economic Freedom. www.heritage.org.

46.   Mises, Ludwig von. 1957. Theory and History. Ludwig von Mises Institute, Auburn.

47.   Mises, Ludwig von. 1960. Epistemological relativism in the sciences of human action. http://www.mises.org/story/2975.

48.   Mises, Ludwig von. 1975 [1920]. Economic calculation in a socialist commonwealth. În F.A. Hayek (ed.). Collectivist economic planning. London: George Routledge & Sons, 1935; reprint, Clifton, N.J.: Augustus M. Kelley, 1975, 87-130. Ediţia germană originală "Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen" în Archiv für Sozialwissenschaften, vol. 47 (1920).

49.   Mises, Ludwig von. 1978. Notes and recollections. South Holland, Illinois: Libertarian Press.

50.   Mises, Ludwig von. 1978. On the Manipulation of Money and Credit. Free Market Books, New York.

51.   Mises, Ludwig von. 1980 [1912]., The Theory of Money and Credit, Liberty Classics, Indianapolis.

52.   Mises, Ludwig von. 1980 [1945]. Economics as a bridge for interhuman understanding. Economic freedom and interventionism, cap. 46. Ala.: Ludwig von Mises Institute. http://mises.org/efandi/ch46.asp.

53.   Mises, Ludwig von. 1981a [1922]. Socialism. An economic and sociological analysis. Indianapolis: Liberty Classics. Traducere din limba engleză de Sergiu Marcus. Text revizuit şi adăugit de Diana Costea şi Ionela Mânzu, http://misesromania.org/217/.

54.   Mises, Ludwig von. 1981b [1940]. Epistemological problems of economics. New York and London: New York University Press.

55.   Mises, Ludwig von. 1985a [1927]. Liberalism. Irvington-on-Hudson, New York: The Foundation for Economic Education.

56.   Mises, Ludwig von. 1985b [1957]. Theory and history. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

57.   Mises, Ludwig von. 1990 [1920]. Economic Calculation in the Socialist Commonwealth, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

58.   Mises, Ludwig von. 1990 [1945]. The clash of group interests. Money, method and the market process, cap. 15. Ala.: Ludwig von Mises Institute, Norwell, Mass.: Kluwer Academic Publishers. http://mises. org/mmmp/mmmp15.asp.

59.   Mises, Ludwig von. 1998 [1949]. Human action. A treatise on economics. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

60.   Mises, Ludwig von. 1999 [1949]., Human Action: A Treatise on Economics, Ludwig von Mises Institute, Auburn.

61.   Mises, Ludwig von. 2001 [1978]. Ciclul economic şi expansiunea creditelor: consecinţele economice ale banilor ieftini, http://misesromania.org/266/ ("The Trade Cycle and Credit Expansion: The Economic Consequences of Cheap Money", în L. von Mises, On the Manipulation of Money and Credit, P. Greaves, Jr., ed. (Dobbs Ferry, NY: Free Market Books, 1978)).

62.   Mises, Ludwig von. 2001 [1978]. Ciclul economic şi expansiunea creditelor: consecinţele economice ale banilor ieftini, http://misesromania.org/266/ ("The Trade Cycle and Credit Expansion: The Economic Consequences of Cheap Money", în L. von Mises, On the Manipulation of Money and Credit, P. Greaves, Jr., ed. (Dobbs Ferry, NY: Free Market Books, 1978)).

63.   Mises, Ludwig von. 1998. Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, Bucureşti.

64.   Phelps, E.1994. Summiters: Your taxes kill jobs, The Wall Street Journal, 14 martie.

65.   Phelps, Edmund. 1994. Structural Slumps: The Modern Equilibrium Theory of Employment, Interest and Assets, Cambridge, MA: Harvard University Press.

66.   Reisman, George. 1996. Capitalis., Jameson Books, Ottawa.

67.   Rothbard, Murray N. 1977. Power and Market, Sheed Andrews and McMeel, Kansas City.

68.   Rothbard, Murray N. 1983. America’s Great Depression, Richardson and Snyder, New York.

69.   Rothbard, Murray N. 1993 [1962]. Man, Economy, and State. Ludwig von Mises Institute, Auburn.

70.   Rothbard, Murray N. 2005 [1978]. Împotriva socialismului monetar, http://misesromania.org/279/ (For a New Liberty: The libertarian Manifesto, cap. 9, „Inflation and the Business Cycle: The Collapse of the Keynesian Paradigm”. Textul a fost inclus pentru întâia oară în ediţia a doua, revizuită, Macmillan, New York, 1978).

71.   Rothbard, Murray N. 2005. Ce le-a făcut Statul banilor noştri?. Institutul Ludwig von Mises România.

72.   Rothbard, Murray Newton. 1960. On Mises's ethical relativism. http://mises.org/story/2968.

73.   Rothbard, Murray Newton. 1974. Egalitarianism as a revolt against nature and other essays. http://mises.org/story/3071.

74.   Rothbard, Murray Newton. 1978. For a new liberty. New York: Collier Books.

75.   Rothbard, Murray Newton. 1980. The essential von Mises. Libertarian Press. http://www.libertarianpress.com/rothbard/essential/toc.htm. Traducere din limba engleză de Dan Cristian Comănescu, http://misesromania.org/244/.

76.   Rothbard, Murray Newton. 1991. The end of socialism and the calculation debate revisited. The Review of Austrian Economics 5(2): 51–76.

77.   Rothbard, Murray Newton. 1997a. The myth of efficiency. The logic of action one: method, money, and the Austrian school, 266-273. Cheltenham, UK: Edward Elgar.

78.   Rothbard, Murray Newton. 1997b. Toward a reconstruction of utility and welfare economics. The logic of action one: method, money, and the Austrian school, 211-255. Cheltenham, UK: Edward Elgar.

79.   Rothbard, Murray Newton. 1998. Ethics of liberty. New York: New York University Press. Traducere din limba engleză de Dan Cristian Comănescu şi Mihai-Vladimir Topan, http://misesromania.org

80.   Rothbard, Murray Newton. 2000 [1963]. America's Great Depression. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

81.   Rothbard, Murray Newton. 2004. Man, economy and state (with Power and market). Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute.

82.   Schadler A. et al.2006. Growth in Central and Eastern European Countries of the European Union: A Regional Review, IMF Occasional Paper No. 45.

83.    Schneider, Friedrich; Klinglmair, Robert. 2004. Economia subterană în lume: Ce ştim despre aceasta? Centrul de Studii Economice – lucrarea 1167. Munich: Centrul de Studii Economice & Institutul Ifo de Cercetare Economică.

84.   Sciolino, Elaine. 2006. Sindromul protestatarului Francez. Baricade Da, Revoluţie Ba. Business Magazin, Nr. 79.

85.   Sen, Amartya. 2004. Libertatea ca dezvoltare, Editura Economică, Bucureşti. 

86.   Vásquez, Ian. 1998. Official Assistance, Economic Freedom, and Policy Change: Is Foreign Aid Like Champagne?, Cato Journal, vol. 18, nr. 2.

SINTEZA RAPORTULUI DE CERCETARE

LIBERTATE ECONOMICĂ ŞI PROPRIETATE.

IMPLICAŢII PRIVIND REFORMELE INSTITUŢIONALE DIN 

ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

Grant PN-II-IDEI, 2007-2010

director proiect: conf. univ. dr. Cosmin Marinescu

 

Echipa de cercetare:

1.   Lect. univ. dr. Gabriel Staicu

2.   Lect. univ. dr. Marius Pană

3.   Lect. univ. dr. Cosmin Mosora

4.   Lect. univ. drd. Octavian Dragomir-Jora

Obiective generale:

1. Fundamentarea libertăţii în calitate de categorie ştiinţifică

2. Reconsiderarea proprietăţii în calitate de categorie esenţială a ştiinţei economice şi
fundament indispensabil al libertăţii

3. Conceptualizarea libertăţii şi proprietăţii din perspectiva economiei instituţionale

4. Identificarea constrângerilor instituţionale care au grevat consolidarea rapidă şi eficientă a dreptului de proprietate privată în România post-decembristă

5. Măsurarea comparativă a libertăţii economice pentru ţările membre UE prin Indicatorul Libertăţii Economice (ILE)

6. Corelarea empirică a ILE cu indicatori ai dezvoltării economice

7. Analiza realităţilor europene din perspectiva libertăţii economice

8. Fundamentarea de măsuri privind reformele instituţionale de liberalizare a modelului european. Studiu de proiect strategic privind România şi UE

 

Din vremuri imemoriale, libertatea pare a fi valoarea cea mai de preţ pentru oameni. Filozofia socială a Occidentului este, în esenţă, o filozofie a libertăţii, pe care s-a construit de altfel întreaga prosperitate şi civilizaţie umană. Însă, de-a lungul timpului, nu puţine sunt doctrinele care au răstălmăcit adevărata semnificaţie şi virtute a libertăţii. Aproape toate doctrinele care au stat la baza regimurilor totalitare au pretins că oferă indivizilor libertate: până şi socialismul, de exemplu, promitea „clasei muncitoare” eliberarea de sub „exploatarea capitalistă”; în realitate, de facto şi de jure, politica socialistă de „planificare pentru libertate” nu putea reprezenta decât „planificare pentru sclavagism”, adică tocmai eliberarea individului de demnitatea umană şi aruncarea lui îndărătul civilizaţiei, ceea ce s-a şi întâmplat.

Faptul că analiza oricărei relaţii interumane utilizează conceptele de „libertate”, „putere”, „contract” sau „proprietate” nu înseamnă neapărat că fiecare posedă înţelegerea deplină a acestora. Analiza numeroaselor perspective oferite „libertăţii” a dezvăluit importante inconsistenţe logice care au alimentat, de-a lungul timpului, confuzii grave în acest domeniu. Una dintre cele mai răspândite erori constă în pretenţia că libertatea este iluzorie deoarece omul este constrâns de legile naturii. De aici ar rezulta că nici Robinson Crusoe, singur pe insula lui, nu este un om liber. Acesta este unul din numeroasele exemple de confuzie între libertate şi capacitatea individului de a evada din contextul rarităţii, ca lege universală a naturii.

Elementul-cheie al teoriei libertăţii este stabilirea drepturilor de proprietate privată, „drepturi” care devin sursă ultimă a libertăţii. Noţiunile de libertate şi de proprietate capătă sens odată ce omul ajunge să trăiască în societate, când are nevoie de norme ale vieţii sociale. În societate, libertatea „absolută” gen Robinson Crusoe devine circumscrisă libertăţilor celorlalţi, adică dreptului legitim al fiecărei persoane asupra proprietăţilor sale. În măsura în care individul nu face nimic care să încalce drepturile de proprietate ale altora, adică libertatea lor, atunci nimeni nu are justificarea să intervină asupra proprietăţii şi libertăţii acţiunilor sale. Fiecare persoană are, în mod natural, dreptul exclusiv asupra propriului corp şi poate da acestuia întrebuinţările pe care le consideră a fi cele mai potrivite bunăstării sale, atâta vreme cât nu încalcă drepturile de proprietate ale celorlalţi.

Delimitarea sferei acţiunilor juste de cele injuste constituie rezultatul firesc al creării şi examinării Dreptului, care a devenit, astfel, cea mai mare invenţie instituţională din întreaga istorie a umanităţii. De altfel, această instituţie a făcut posibile însăşi formarea şi existenţa societăţii. Numai aşa devine posibilă definirea violării Dreptului, sub forma unei ingerinţe sau interferenţe în controlul pe care un individ îl exercită legitim asupra proprietăţilor sale.

Libertatea înseamnă respectarea proprietăţii, iar agresiunea este încălcarea proprietăţii. Libertatea derivă, în mod necesar, din regulile de drept; astfel, teoria libertăţii (a proprietăţii) dezvăluie, cu necesitate şi sistematic, care trebuie să fie conţinutul concret al legii şi al legislaţiei, ca reguli de drept pozitiv. În consecinţă, libertatea înseamnă domnia Dreptului, a Legii izvorâtă din acesta, adică domnia regulilor dreptului de proprietate.

În prezent, teoriile de tot felul ale libertăţii comit eroarea frecventă de a judeca libertatea prin existenţa sau nu a democraţiei, a pedepsei cu moartea, a discriminării homosexualităţii, a libertăţii de exprimare etc. Însă asemenea criterii ne îndepărtează, pe teren mlăştinos, de înţelegerea corectă a libertăţii. Deşi între economia de piaţă şi democraţia politică există conexiuni puternice, acestea nu sunt şi reciproce. Libertatea politică şi libertatea economică nu sunt, în mod inexorabil, inseparabile. Spre exemplu, Hong Kong-ul are o economie capitalistă dinamică, caracterizată prin cel mai înalt grad de libertate economică, fără ca în această ţară să existe, de peste un secol, alegeri democratice. Invers, o democraţie politică nu generează sine qua non o economie de piaţă. Există ţări democratice, India de exemplu, în care procesul de alocare a resurselor se realizează mai degrabă prin decizii politice şi planificare guvernamentală decât prin mecanismele pieţei.

O structură instituţională favorabilă manifestării libertăţii economice şi proprietăţii private este capabilă să asigure premisele fundamentale ale prosperităţii, cu argumentul că:

·  promovează orientarea resurselor economice către cele mai bune utilizări

·  afirmă şi remunerează acţiunile de succes şi sancţionează pe cele ineficiente

·  oferă predictibilitate în procesul de luare a deciziilor antreprenoriale

·  promovează extinderea comerţului internaţional şi a migraţiei capitalurilor

·  transformă rolul organismului statal din cel de „welfare state” în cel de „nightwatch man”

·  orientează stimulentele antreprenoriale spre activităţi productive, iar nu spre rent-seeking

Schimbările tehnologice şi sociale care se petrec în lume au o dinamică diferită datorită structurii de stimulente şi constrângeri ce funcţionează în zonele (ţările) respective. Ilustrări empirice ale acestui principiu economic sunt evoluţiile înregistrate în ultimii ani în ţările Europei Centrale şi de Est, precum şi în ţări asiatice (ex. China), evoluţii ce ar trebui să convingă chiar şi pe cei mai consecvenţi economişti neoclasici că instituţiile contează şi, în consecinţă, acestea trebuie integrate în sursele fundamentale ale procesului de creştere şi dezvoltare economică.

Fundamentată pe idei economice eronate, după cum s-a dovedit mai târziu, doctrina economică postbelică prezenta statul ca panaceu al tuturor problemelor economice, iar cheltuielile publice ca instrument miraculos de rezolvare a acestora. Teoria economică devine dominată de „revoluţia” keynesiană - The End of Laissez-Faire (1926) şi Teoria Generală (1936) - şi de operele urmaşilor ei - Richard Musgrave, The Theory of Public Finance (1959) şi J. K. Galbraith, The Affluent Society (1958) - prin viziunea activistă atribuită statului.

Ca evoluţie complementară, constituţiile şi legislaţiile naţionale au fost supuse la reforme instituţionale de acomodare a politicilor intervenţioniste. Asemenea episoade surveneau pe fondul fertil al procesului de democratizare, al cărui debut, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a însemnat şi începutul „colectivizării responsabilităţii individuale” - realizată mai cu seamă prin legislaţia privitoare la securitatea socială. Consecinţa în planul instituţiilor informale se cheamă relativismul moral, adică erodarea responsabilităţii etice a individului, în cel mai pur spirit democratic-egalitarist (Hoppe, 1995).

Prin urmare, legislaţia a devenit instrumentul cel mai important pentru a favoriza anumite grupuri de interese, adesea sub pretextul armonizării legislative în vederea aderării la UE, dar şi al înfăptuirii unor reforme esenţiale, cum ar fi cele ale proprietăţii şi justiţiei. Aparent lăudabile, astfel de iniţiative legislative „democratice” şi discreţionare sunt nocive atât în ceea ce priveşte restaurarea ideii de proprietate privată, distrusă din temelii de către regimul comunist, cât şi în planul antreprenoriatului.

În România, de exemplu, instituţia fundamentală a proprietăţii private a fost un pion uşor sacrificabil atunci când interesele politice, mascate sub denumiri care pornesc de la interesele chiriaşilor până la interesul naţional, au cerut-o. Aşa se face că iniţiativele legislative menite să reglementeze problema proprietăţilor confiscate abuziv în perioada regimului comunist şi-au făcut apariţia destul de târziu în preocupările puterii legislative din România. Deşi Constituţia adoptată în anul 1991 garanta dreptul la proprietate şi asigura protejarea acestora indiferent de persoană, prima iniţiativă majoră în sensul restituirii proprietăţilor confiscate abuziv avea să apară abia în anul 1995 (Legea 112, a caselor naţionalizate).

Deşi este foarte clar că restaurarea drepturilor de proprietate nu se poate realiza decât prin restituirea proprietăţilor confiscate începând cu anul 1945, legea menţionată rezolvă numai problema foştilor proprietari deveniţi chiriaşi ai statului în propriile lor imobile respectiv a proprietarilor care aveau şansa de a revendica apartamente libere. În restul situaţiilor se acordau despăgubiri calculate în baza unui algoritm arbitrar stabilit şi care nu puteau depăşi un anumit cuantum. Mai mult, legea oferea posibilitatea chiriaşilor să cumpere apartamentele care nu erau restituite în natură, conform unei proceduri verificate la începutul anilor ’90 prin transformarea în proprietari a deţinătorilor de apartamente obţinute de la întreprinderea unde lucrau înainte de 1989. Graţie acestei legi, chiriaşii devin proprietari artificiali asupra unor locuinţe confiscate abuziv, ceea ce va determina probleme şi mai mari în realizarea obiectivului esenţial al refacerii drepturilor de proprietate. Încălcând cu bună-ştiinţă un principiu esenţial al dreptului civil, potrivit căruia dreptul de proprietate este imprescriptibil, autorităţile au pus bazele unei legislaţii în totală discordanţă cu drepturile legitime. Deciziile adoptate la jumătatea anilor ’90 aveau să genereze un deceniu mai târziu adevărate drame în planul retrocedării proprietăţii.

Să luăm ca exemplu legea de înfiinţare a Fondului Proprietatea. Adoptată în 2005, această iniţiativă legislativă şi-a propus restituirea sub formă de acţiuni a proprietăţilor confiscate abuziv după instalarea regimului comunist în România. Este vorba despre acele proprietăţi care nu mai pot fi restituite în natură deoarece, în prezent, sunt folosite într-un cu totul alt scop decât cel iniţial sau sunt utilizate de către statul român - principalul beneficiar al naţionalizării proprietăţii private.

Probleme similare grevează constituirea şi manifestarea dreptului de proprietate şi în domeniul agricol şi cel forestier. Primele încercări de reconstituire a proprietăţii în domeniul agricol datează din anul 1991, odată cu adoptarea Legii 18. Necesitatea unor reparaţii morale a fost completată „fericit” de raţiuni electorale astfel încât voinţa politică nu s-a putut opune unei realităţi tot mai presante: după aproape trei decenii de la finalizarea marii colectivizări, foştii proprietari îşi doreau înapoi terenurile pe care voit sau forţat le cedaseră statului comunist. La fel ca şi în cazul caselor naţionalizate, paşii reconstiturii proprietăţii asupra terenurilor agricole au fost timizi şi voit împleticiţi.

În acest context, considerăm că suntem îndreptăţiţi să considerăm asemenea iniţiative ca reprezentând începutul dezastrului sectorului agricol românesc alături şi de alte măsuri de sorginte „economică” aşa cum ar fi de pildă subvenţionarea. Dreptul de proprietate era astfel utilizat după bunul plac al guvernanţilor ceea ce a atenuat efectul reparatoriu aşteptat atât de guvernanţi cât mai ales de către foştii proprietari şi a aruncat o lumină sumbră asupra rolului acestei instituţii aşezată dintr-odată la baza tuturor conflictelor şi dramelor sociale care au măcinat satul românesc în deceniul nouă al secolului trecut. Departe de a înţelege adevăratele motive ale eşecului (re)împroprietăririlor din agricultură, economiştii s-au grăbit să acuze „fărâmiţarea” proprietăţii drept cauza principală. Pe fondul instabilităţii instituţionale intenţionat întreţinută, investitori „strategici” au început să controleze sectorul agricol devenind peste noapte multimilionari în valută.

Analiza a continuat cu elucidarea cauzelor instituţionale ale deficitului de performanţă economică. Literatura recentă insistă asupra relaţiei pozitive între libertate economică şi creşterea performanţelor economice. Existenţa aranjamentului instituţional favorabil încurajării activităţilor antreprenoriale de succes, protejarea drepturilor de proprietate, libertatea schimbului, reducerea dimensiunii guvernului apar tot mai frecvent drept ingrediente ale creşterii economice, aşa cum arată analiza empirică realizată în cadrul Grantului.

Prin Indicatorul Libertăţii Economice putem identifica poziţia unei ţări între cele două extreme: stat minimal, respectiv stat totalitar. Evidenţele empirice confirmă ipoteza că, pe măsură ce acţiunile guvernamentale sunt orientate către minimizarea rolului statului în economie, nivelul ILE va fi mai mare, în timp ce o creştere a cheltuielilor statului şi o extindere a setului de reglementări asupra activităţii economice conduc la coborârea ţării respective în clasament. Spre exemplu, conform raportului anual din 2008, Hong Kong păstrează primul loc (cu un nivel general al ILE de 8,94 din 10), urmată de Singapore (8,57), Noua Zeelandă şi Elveţia (8,28 şi, respectiv 8,20). Faţă de 2005, SUA coboară de pe locul cinci pe locul opt, (ILE scăzând de la 8,20 la 8,04). Totodată, merită reţinută ascensiunea în acest clasament a unor ţări care au întreprins în ultimul timp ample reforme structurale pro-piaţă, exemplificând aici Chile (care acum ocupă locul 6) sau Georgia (locul 39, mult înaintea unor ţări occidentale precum Franţa sau Belgia). În partea inferioară a clasamentului, se regăsesc în continuare o mare parte din ţările ţările din Africa, America Latină şi unele dintre cele foste-comuniste.

În sfera abordărilor empirice, am avut în vedere gradul în care ILE se corelează cu indicatori ai dezvoltării, aşa cum sunt reflectaţi aceştia pe baza datelor statistice şi a rapoartelor întocmite de diferite organizaţii specializate: Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU), Indicatorul Competitivităţii Globale (ICG), Indicele de percepţie a corupţiei (IPC), indicatori ai sărăciei. În acest sens, am ales o serie de ţări care să acopere spectrul dezvoltării economice şi evoluţiilor politice şi regionale din ultimele două decenii. Analiza urmăreşte, pe de o parte, evidenţierea corelaţiilor în dinamică dintre ILE şi indicatorii dezvoltării de-a lungul perioadei analizate şi, pe de altă parte, a legăturilor dintre aceştia la un moment dat. Cu toate că majoritatea ţărilor alese aparţin continentului european, am analizat corelaţiile menţionate şi pe seama unor state din alte regiuni de dezvoltare.

Fiecare dintre indicatorii analizaţi au puncte forte şi puncte slabe în ceea ce priveşte contribuţia la corelarea libertăţii economice cu performanţa. Ameninţările şi oportunităţile provin nu atât din modul în care sunt concepuţi aceşti indicatori şi metodologia folosită, cât din acţiunile guvernelor în planul economiei şi societăţii. Tendinţa observată la nivelul ILE relevă, în cazul majorităţii ţărilor analizate, o evoluţie favorabilă în privinţa scorurilor înregistrate.

Acest demers empiric atrage atenţia asupra importanţei esenţiale a instituţiilor şi aranjamentelor instituţionale pentru bunăstarea economico-socială. În acest context, atenţia noastră s-a centrat pe analiza empirică a calităţii aranjamentelor instituţionale din diferite ţări membre UE, din perspectiva libertăţii economice. În acest scop, construirea eşantionului de ţări are la bază criteriul aderării la UE. Dintre membrii vechi, se vor regăsi Anglia şi Franţa. Din valul de ţări care au aderat la 1 mai 2004, au fost reţinute Cehia şi Polonia, economii post-comuniste care s-au confruntat la începutul tranziţiei cu probleme structurale relativ similare ţării noastre. Eşantionul de analiză se închide cu ultimele două ţări ce au aderat în 2007, România şi Bulgaria.

Demersul nostru vizează, în primul rând, ilustrarea decalajului de libertate existent între ţările europene. De asemenea, urmărim să scoatem în evidenţă, dintr-o perspectivă atât teoretică dar şi empirică, gradul de compatibilitate a modelului european cu indicele libertăţii economice.

La nivelul teoretic, modelul european şi integrarea europeană actuală sunt echivalentele unui sistem de politici comune, negociate şi adoptate treptat de guvernele europene. Acest proces de integrare nu rezultă din abolirea de principiu a restricţiilor politice ale sistemului economic, el nu poartă amprenta definitorie a pieţei libere şi a mecanismelor concurenţei, în ciuda unor realizări importante în acest sens. Este vorba, mai degrabă, de o opţiune politico-birocratică asupra a ceea ce ar trebui să fie modelul european de economie şi de societate. Iar acest normativ politic a fost consfinţit într-un aranjament economic şi instituţional exportat, cu cât mai mare fidelitate posibilă, ţărilor membre şi celor candidate la aderare.

Concluziile noastre arată că modelul european nu este, prin el însuşi, unul suficient de deschis mecanismelor pieţei pentru a produce rapid, în toate ţările membre, prosperitatea mult aşteptată. În plus, preluarea acestuia înseamnă unele costuri deloc de neglijat, care se pot răsfrânge în încetinirea performanţelor economice. În definitiv, creşterea economică atât de mult vizată este produsul liberalizării economice şi a mecanismelor pieţei. Prosperitatea nu este consecinţa spontană a dobândirii calităţii de membru UE, ci a politicilor economice sănătoase care stimulează acumularea de capital, procesul investiţional şi activitatea antreprenorială.

În Europa, aranjamentul instituţional al statului bunăstării introduce un soi de „paternalism” electoral în funcţionarea economiei. Aranjamentul instituţional etatist din Europa Continentală din ultimii treizeci de ani, în special din Germania, Franţa şi Italia, prin modelul economic „paternalist” promovat în aproape toate sferele vieţii sociale, este responsabil pentru criza instituţională şi pentru slabele performanţe economice ale Europei din ultima perioadă. Acest model economic explică, de altfel, şi amplele fricţiuni care domină în prezent funcţionarea pieţei muncii în UE. „Rigiditatea” pieţei muncii din UE, precum şi ratele înalte ale şomajului sunt responsabile, tot mai pregnant, de convulsiile sociale care contrazic flagrant pretenţiile de armonie şi coeziune socială ale modelului european.

La nivelul analizei empirice, pentru sesizarea diferenţelor şi apropierilor dintre ţările incluse în eşantion, am făcut apel la Indicele Libertăţii Economice elaborat de Fraser Institute. Analiza comparativă va debuta cu evidenţierea decalajului de ansamblu privind libertatea economică existent între ţări, urmată fiind de o detaliere structurală pe fiecare din cele cinci arii ale ILE. Construirea eşantionului de ţări are la bază criteriul aderării la UE. Dintre membrii vechi, se vor regăsi Anglia şi Franţa. Din valul de ţări care au aderat la 1 mai 2004, au fost reţinute Cehia şi Polonia, economii post-comuniste care s-au confruntat la începutul tranziţiei cu probleme structurale relativ similare ţării noastre. Eşantionul de analiză se închide cu ultimele două ţări ce au aderat în 2007, România şi Bulgaria.

La începutul anilor 1990, marcaţi de prăbuşirea în lanţ a sistemului comunist din Europa Centrală şi de Est, exista un decalaj evident în materie de libertate economică. Dacă ţările Europei Occidentale, precum Franţa sau Anglia, beneficiau de libertatea şi prosperitatea economică specifice unei orânduiri capitaliste, fostul bloc comunist era caracterizat de un grad extrem de redus de libertate economică, echivalentul actual al unor ţări africane precum Niger, Angola sau Congo, ţări aflate în coada clasamentului mondial al ILE din 2008. Factorul determinant ce a generat colapsul sistemului de comandă socialist nu a fost nicidecum unul exogen, ci mai degrabă unul endogen, caracteristic organizării macroeconomice planificate. Probleme ce ţin de lipsa calculului economic, de cunoaşterea imperfectă şi respectiv de lipsa stimulentelor economice au determinat în cele din urmă implozia acestui sistem. Astfel, la începutul deceniului trecut, moştenirea ţărilor din fostul bloc comunist se caracteriza printr-o structură de producţie inadecvată condiţiilor pieţei şi nevoilor oamenilor, printr-o stare de penurie cvasi-generală, toate acestea fiind un rezultat firesc al planurilor de industrializare forţată şi al unui dirijism absolut, rupt de orice realitate economică.

Efectul economic şi social al acestor diferenţe de abordare în ceea ce priveşte modelul tranziţiei se reflectă şi în dinamica diferită a gradului de libertate economică. Se observă faptul că Polonia a cunoscut, încă din primii ani de după 1990, o creştere rapidă a gradului de libertate de la 3,40 în 1990 la 6,19 în 2000. Aceeaşi evoluţie a avut şi Cehia, care în 2000 a ajuns la un nivel de liberalizare economică apropiat Franţei (6,69 faţă de 7,04). Spre deosebire de acestea, evoluţia ILE în România şi Bulgaria, ţări aflate în ultimul grup de aderare, este puternic contrastantă, ambele situându-se în 2000 în jurul valorii de 5,00. Pe fondul deschiderii capitolelor de negociere cu UE şi al trasformării instituţionale formale impuse de aquis-ul comunitar, perioada 2000-2005 este marcată de o creştere spectaculoasă a gradului de libertate în cele două ţări.

Interesant de subliniat este faptul că, după 2005, ţările foste comuniste îşi atenuează ritmul de creştere, manifestându-se un proces de convergenţă a cărui limită superioară este nivelul de libertate specific economiilor continentale, în special celui francez şi german. Întreprinderea unei analize mai comprehensivă la nivelul membrilor UE ne-a permis desprinderea unei concluzii importante, menite a confirma concluziile noastre teoretice asupra modelului instituţional european, şi anume aceea că modelul european (de inspiraţie predilect continentală) este compatibil cu un grad relativ redus de libertate economică. Sub actuala construcţie instituţională europeană, ale cărei constrângeri şi limite au fost evidenţiate în capitolul anterior, este foarte puţin probabil ca noile ţări membre să înregistreze în viitorul apropiat performanţe net superioare în clasamentul ILE faţă de vechii membri. De altfel, deşi ar fi fost de dorit un grad de libertate corespunzător unor ţări precum Anglia sau Irlanda, observăm că indicele libertăţii economice la nivel european are drept atractor principal un nivel situat în jurul valorii de 7-7,5 corespunzător multor ţări europene continentale.

Putem conchide, totuşi, că apropierea României de aranjamentul instituţional european se dovedeşte a avea, cel puţin pe termen scurt, suficiente valenţe astfel încât să justifice lungul proces de integrare. Acest lucru trebuie privit însă cu scepticismul faptului că UE nu este tărâmul făgăduinţei, iar integrarea României în Marea Europă reprezintă de fapt o soluţie de compromis. Am avut practic de ales între răul non-aderării (susceptibil a fi mai mare) şi răul aderării (considerat a fi mai mic). O analiză retrospectivă asupra impactului crizei financiare din 2008 şi asupra politicilor de redresare economică promovate de Bruxelles scoate în evidenţă, din păcate, perpetuarea aceleiaşi filosofii specifice modelului welfare-state. De unde necesitatea ca oficialii europeni să cedeze presiunilor (externe şi interne) de reformare a aranjamentului instituţional al statului paternalist cu un sistem al pieţei libere, în care să guverneze mai mult proprietatea privată şi schimbul voluntar.

Incontestabil, problema statului bunăstării ţine de contradicţia „funcţiei” protective cu practicile redistributive: protejarea libertăţii şi a proprietăţii este erodată de realocarea (arbitrară) a proprietăţii private prin acţiunea publică. Astfel de contradicţii insurmontabile decurg din faptul că decidenţii politici au proiectat statul bunăstării pe ipotezele unei lumi statice, dominată de caeteris paribus. Ştiinţa economică demonstrează însă că realitatea economică, dinamică şi receptivă la stimulente, relevă o sumedenie de efecte secundare neintenţionate. Aceste efecte subminează rezultatele dorite şi, pe termen lung, pot deveni reale poveri ale dezvoltării economice.

Creşterea puternică a cheltuielilor publice de-a lungul timpului şi ascensiunea statului bunăstării au generat erodarea permanentă a constrângerilor instituţionale şi morale care favorizau prudenţa fiscală. Proliferarea deficitelor şi a datoriilor publice reprezintă consecinţa inter-temporală a expansiunii fenomenului etatist. Treptat, deficitul guvernamental şi datoria publică au devenit un mod de viaţă sistematic al guvernelor moderne, expresie a viciilor procesului democratic care stimulează orientarea către prezent şi transferarea „notei de plată” către generaţiile viitoare.

La începutul anului 2010 au apărut temeri privind o criză a datoriilor în ceea ce priveşte unele ţări europene cum ar fi Grecia, Spania şi Portugalia. Aceasta a determinat o criza de credibilitate, precum și creșterea primei de risc exprimată prin diferența dintre randamentul obligațiunilor emise de aceste state și cel ale obligațiunilor emise de alte țări membre ale UE, cum ar fi Germania, sau prin prețul instrumentelor de acoperire a riscului suveran, de tip Credit Default Swap (CDS).

Îngrijorările cu privire la deficitele în creştere şi nivelurile datoriilor din întreaga lume, împreună cu un val de declasare a datoriilor publice europene a creat o puternică stare de neliniște pe pieţele financiare. Criza datoriei publice a fost mai mult axată pe evenimentele recente din Grecia, unde au crescut problemele cu privire la creşterea costurilor de finanţare a datoriei publice. La 2 mai 2010, ţările din zona euro şi Fondul Monetar Internaţional au convenit la un împrumut de 110 miliarde euro pentru Grecia, condiţionat de punerea în aplicare a unor măsuri dure de austeritate. La 9 mai 2010, miniştrii de finanţe din UE au aprobat un pachet de salvare global în valoare de aproape 1000 de miliarde de euro care vizează asigurarea stabilităţii financiare în Europa, prin crearea Facilității de Stabilitate Financiară Europeană.

Dar cine va plăti cu adevărat pentru acest plan de salvare? În realitate, cine altcineva decât economiile mai puternice vor plăti. Noroc că în UE mai există și economii puternice, cu mari corporaţii şi angajaţi care lucrează din greu să plătească pentru salvarea de ţări cu sectoare publice umflate şi productivitate scăzută. Cu alte cuvinte cumpătarea și hărnicia sunt penalizate iar nesăbuința recompensată. Nu foarte surprinzător pentru o Europă în care, majoritatea populației, atunci când se vorbește de un „trai decent” se face referire la traiul pe care statul ți-l poate oferi și în foarte puține cazuri la traiul pe care să ți-l asiguri tu însuți prin munca. Iar statul, un fel de Robin Hood al bunăstării, asigură „traiul decent” prin impozitarea celor care muncesc. Pentru a justifica intervenționismul un șiretlic a fost scos din mânecă: „teama” că problemele din Grecia se vor extinde şi la alte state membre ale zonei euro. Realitatea este că și alte state membre se confruntă cu probleme economice profunde dar orice reacţii ale pieței, cum ar fi creșterea ratelor dobânzi, se va baza în principal pe fundamentele economice ale acestor ţări, nu pe teama de situaţia din Grecia.

În aceste condiţii, majoritatea statelor europene se găsesc în ipostaza nefericită de a constata că efectele crizei persistă şi problemele se acutizează pe măsura adoptării programelor de austeritate. Explicaţia este simplă. Guvernele trebuie să răspundă constrângerilor bugetare dar, în acelaşi timp, dimensiunea exagerată a statului bunăstării împiedică adoptarea facilă a diminuării cheltuielilor cu caracter social. Obişnuirea cetăţenilor statelor Uniunii cu calitatea de asistaţi sociali reprezintă principalul impediment în implementarea măsurilor de austeritate. Dimensiunea statului în economie reprezintă o altă problemă majoră pentru aceste ţări. Ponderea cheltuielilor guvernamentale este mult prea mare pentru ca taierea acestora să se producă facil şi fără rezistenţă din partea grupurilor de interese care au acces la banii publici.

Abordarea problemei austerităţii devine o chestiune extrem de sensibilă atunci când se pune problema diminuării sau dispariţiei unora dintre beneficiile sociale „garantate” iluzoriu şi cu dărnicie de către guvernanţi. Statele care constituie nucleul modelului social european, Franţa şi Germania, deţin cele mai mari ponderi ale cheltuielilor sociale în PIB. De asemenea, este frapantă creşterea ponderii acestora în anul 2009 faţă de anul 2008. În unele cazuri creşterile sunt nesemnificative, cum ar fi cazul Ungariei şi Poloniei care au alocat suplimentar 0,3 respectiv 0,8 puncte procentuale din PIB. În majoritatea ţărilor creşterile au fost foarte mari dat fiind contextul economic al finalului de an 2008. Germania, Irlanda, Portugalia, Spania, Marea Britanie, Bulgaria şi România au mărit alocaţiile sociale bugetare cu cel puţin două pp din PIB. În cazul României, explicaţia a reprezentat-o încheierea ciclului electoral în anul 2009 şi dorinţa guvernanţilor de a-şi perpetua controlul asupra puterii. În aceste condiţii, devine dificil de înţeles cum ar putea fi implementate asemenea măsuri. Prin succes nu ne referim la economia adusă bugetului de stat ci la motivarea beneficiarilor cheltuielilor bugetare în privinţa căutării unui loc de muncă în mediul privat. Această finalitate este cu atât mai dificil de obţinut cu cât măsurile de reformă autentică se lasă aşteptate, fiind înlocuite cu surogate menite să ofere iluzia depăşirii crizei.

Previziunile pentru anul 2010 nu sunt deloc în acord cu ceea ce guvernanţii încearcă să prezinte ca soluţie a ieşirii din criză prin încurajarea domeniului construcţiilor. Potrivit unor date ale Eurostat (2010), domeniul construcţiilor din România a cunoscut o contracţie cu 20,4% în luna august 2010 faţă de aceeaşi perioadă a anului 2009. Aceasta este una dintre cele mai grave scăderi la nivelul UE27, doar în cazul Spaniei reculul fiind mai puternic (34,7% scădere faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent). Este de remarcat faptul că în ambele ţări sectorul construcţiilor a fost întreţinut masiv prin politica de creditare facilă adoptată de băncile centrale. În Franţa, sectorul construcţiilor s-a contractat cu numai 7,4% în august 2010 faţă de luna similară a anului precedent. O posibilă explicaţie a recului redus în Franţa o poate constitui extinderea creditelor guvernamentale pentru construcţii pe mai multe domenii precum şi finanţarea directă, din bani publici, a unor lucrări de construcţii.

Cele expuse până acum demonstrează caracterul iluzoriu al acestor măsuri axate pe intervenţia statului în economie. Ele nu fac altceva decât să arate că guvernanţii nu au învăţat cea mai importantă lecţie de economie, bazată pe luarea în considerare a efectelor pe termen lung care decurg din deciziile lor. Măsurile adoptate pe termen scurt nu sunt altceva decât reacţii mimetice, atât din punct de vedere istoric cât şi geografic, iar finalitatea lor o reprezintă prelungirea efectelor crizei economice şi sărăcirea populaţiei ca urmare a redistribuirii resurselor private către utilizări ineficiente. Eşecul politicilor keynesiste va fi demonstrat în anii ce vor urma, dar tocmai acest lucru va reprezenta începutul unui nou asalt intervenţionist, aşa cum această criză o dovedeşte din plin.

De aceea, cercetarea se încheie cu schiţarea unui proiect strategic cu măsuri de reformă instituţională în domeniile educaţiei, sănătăţii şi pensiilor, adică tocmai domeniile ce au definit, în ultimele decenii, expansiunea statului bunăstării.

În domeniul educației, am argumentat necesitatea reformării modelului european în privinţa educaţiei orientându-l către un sistem bazat pe alegere şi competiţie între organizaţiile educaţionale. Utilizarea abordărilor specifice economiei instituţionale ar putea, în mai mare măsură, să justifice impactul educaţiei asupra dezvoltării economice şi constituie, în mod necesar, punctul de pornire în perceperea direcţiilor de reformă şi a modalităţilor concrete de realizare a acesteia. Înţelegerea impactului educaţiei presupune luarea în considerare a unui liant esenţial: aranjamentul instituţional care domină sistemul educaţional şi piaţa muncii.şi contractul de studii se pot dovedi utile îndeplinirii obiectivului menţionat, chiar şi atunci când statul îşi păstrează un loc important în finanţarea educaţiei.

Evoluţiile recente din majoritatea statelor lumii relevă corelarea negativă dintre finanţarea publică a educaţiei şi calitatea acesteia. Lipsa controlului asupra serviciilor educaţionale, a determinat consumatorul obişnuit al acestora să aloce din ce în ce mai puţin timp pentru a influenţa deciziile guvernului privind educaţia. Din acest motiv, educaţia publică a rămas aproape în întregime obiectul unor negocieri între furnizori şi guvernanţi, bazate mai ales pe capacitatea de a influenţa decizia politică privind finanţarea educaţiei, alegerea consumatorilor fiind aproape complet ignorată. Promovarea competiţiei între furnizorii serviciilor educţionale reprezintă modalitatea prin care problemele educaţionale părăsesc, într-o bună măsură, sfera relaţiilor furnizori – funcţionari guvernamentali pentru a deveni din ce în ce mai mult obiectul interacţiunii dintre furnizori şi consumatori ai serviciilor educaţionale.

În domeniul sănătății, singura soluție viabilă pe termen lung este funcţionarea sistemului sanitar în concordanţă cu principiile economiei de piaţă, prin deschidere comercială şi chiar înlocuirea sistemului public de sănătate cu sistemul privat. În felul acesta, sistemul de sănătate va fi centrat pe adaptarea la cerinţele oamenilor. Diferenţele între sistemul public şi sistemul privat sunt substanţiale. În sistemul public, directorul spitalului se concentrază să respecte mai întâi directivele şi planurile ce vin de la minister. În vreme ce directorul spitalului de stat acordă atenţie nu atât pacientului, cât directivelor şi planurilor ministeriale, managerul din sistemul medical privat nu are alt patron decât pacientul său – clientul său.

În primul rînd, tuturor producătorilor privaţi de servicii medicale, fie ei spitale, clinici sau salvări private, trebuie să li se permită încheierea de contracte cu sistemul asigurărilor de stat. În acest fel, în virtutea asigurării medicale obligatorii, oamenii vor avea libertatea de a alege între producătorii publici şi producătorii privaţi de servicii medicale. În acest fel, se încurajează făţis concurenţa în sistemul sanitar, cu efecte pozitive imediate asupra calităţii şi cantităţii serviciilor sanitare. Spre deosebire de privatizarea bruscă a sistemului sanitar, faptul că pacienţii au „libertatea de alegere” favorizează o tranziţie graduală: medicii de la stat nu vor fi daţi afară, ci cei mai buni dintre ei vor migra spre mediul privat, graţie salariilor mai mari de acolo. Sistemul sanitar care ar rezulta ar fi similar cu cel din Franţa, unde asigurările de sănătate sunt de stat, în timp ce producătorii de servicii sanitare sunt aproape toţi privaţi.

În al doilea rând, reforma sistemului sanitar devine cu adevărat profundă numai atunci când românilor li se va permite libertatea de a renunţa la asigurarile medicale de stat în favoarea unora private. În prezent, chiar dacă oamenii îşi pot face asigurări medicale private, ei nu pot renunţa la asigurarile de stat obligatorii. În aceste condiţii, doar cei cu venituri peste medie şi-ar putea permite serviciile medicale private, plătind două servicii de asigurări medicale chiar dacă, de fiecare dată, nu folosesc decât unul.

În domeniul pensiilor, soluţia ţine de înlocuirea pensiilor de stat cu un sistem privat, concurenţial, de asigurări voluntare de pensii. Numai aşa vom transfera „solidaritatea” forţată dintre generaţii, într-o solidaritate reală, familială. Există câteva exemple de succes pe care le putem folosi drept reper în reforma din România. Chile este cu siguranţă cel mai radical proiect de reformă a sistemului de pensii şi funcţionează cu succes de aproape 30 de ani, fiind susţinut şi promovat de instituţii financiare internaţionale, precum Banca Mondială. În 1993, alte opt ţări din America Latină – care se confruntau de asemenea cu prăbuşirea sistemului propriu de pensii – au construit variante de reformă pornind de la modelul chilian. Mai aproape de noi, Polonia a adoptat în martie 1999 o reformă parţială de privatizare construită pe modelul Chile.

Toţi cei care au contribuit până în prezent la sistemul public pot rămâne în acest sistem, urmând să primească pensia stabilită de Sistemul Asigurărilor Sociale. Pilonul I de pensii va funcţiona până se va plăti ultima pensie a celor care au contribuit la vechiul sistem. Pensiile private obligatorii, cunoscute ca pilonul II al sistemului de asigurări sociale, vor fi înlocuite de un sistem de pensii private în care rolul statului nu va mai fi acela de a colecta contribuţiile şi a le redirecţiona către fondurile de pensii. Fiecare angajat va fi în măsură să îşi stabilească procentul de contribuţie, urmând ca angajatorul să-l reţină şi vireze în contul individual al angajatului deschis la fondul de pensii la care a subscris.