Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii

Calculul economic reloaded: "economia" sectorului public

gabidrg — Tue, 22 Apr 2008 15:50:23 +0300

Vezi aici versiunea actualizată a capitolului.

Modelul economic european: quo vadis UE?

gabidrg — Tue, 22 Apr 2008 16:15:16 +0300

Gabriel Staicu

În marea majoritate a documentelor emise de organismele europene se face referire la modelul social european. Acest model se doreşte a fi, mai presus de toate, o treaptă finală ce caracterizează evoluţia contemporană a Europei înspre modernitate. Ca atare, un asemenea model, după care ar trebui să funcţioneze (bine!) economia europeană, identifică deziderate precum convergenţa economică şi coeziunea multidimensională (cultu-rală, socială etc). Ba mai mult, se consideră că principiile pieţei libere sunt căzute în desuetudine, dacă nu chiar retrograde. Se subliniază faptul că, „astăzi, mecanismele modelului european au evoluat, inclusiv din perspecti-va atitudinii teoretice, de la piaţa spontană la reglementarea pieţei. Saltul a însemnat subordonarea pieţei funcţiei comunitare pentru a se consolida finalitatea socială a sistemului" (Dinu, 2005:9).

Acest subcapitol oferă o altă perspectivă asupra viabilităţii econo-mice şi sociale a constructivismului european. Argumentele pe care le vom invoca nu sunt nicidecum unele negativiste. A furniza argumente împotriva intervenţiei guvernamentale, a tarifelor protecţioniste, a subvenţionării diferitelor grupuri privilegiate nu este totuna cu a fi negativişti! Asemenea idei au o puternică încărcătură „pozitivă", ele fiind exemple menite să favorizeze libertatea şi prosperitatea, şi a căror pertinenţă ştiinţifică apriorică este de netăgăduit[1].

Ceea ce ne propunem este aşadar o critică „constructivă" (nu constructivistă!) a aranjamentului instituţional ce stă la baza modelului european. Încercarea organismelor europene de a „resuscita" şi chiar perfecţiona practicile reglementării şi de a promova intervenţionismul, fie el şi „raţionalizat", este în detrimentul marii majorităţi a europenilor şi, deopotrivă, o încercare sortită eşecului în lumea modernă, una deschisă şi globalizată.

Economiile europene continentale au câteva trăsături distinctive în raport cu cele anglo-saxone, care sunt considerate „liberale" (evident, prin ignorarea adevăratei semnificaţii economice a libertăţii):

ponderea sectorului public (în prezent cca. 47% din PIB) şi un rol important al întreprinderilor de stat („servicii de interes general");
un amplu sistem al asistenţei sociale (o medie de cca. 28% din PIB);
reglementări excesive privind relaţiile de muncă, coroborate cu rolul important al partenerilor sociali în procesul de guvernare şi în menţinerea păcii sociale;
anumite practici fiscale comune;
diferite caracteristici comune, precum mobilitate scăzută a forţei de muncă, o relativă subdezvoltare a pieţei de capital, stimulente reduse privind manifestarea antreprenorială.

Din perspectivă strict politică, modelul social european este un instrument a cărui utilitate constă în (a) construirea unei identităţi euro-pene comune şi în (b) justificarea iniţiativelor comunitare de a proteja acest model. Devine tot mai evident faptul că ideea „modelului social european" este elementul-cheie în încercarea de a contura o identitate europeană împotriva celorlalte ţări şi a „ameninţărilor" venite din partea unor economii precum China, India, SUA şi a căror concurenţă economică este amplificată de fenomenul globalizării.

De asemenea, aşa cum am subliniat anterior, promovarea acestui model reprezintă şi un element justificativ pentru diferitele politici şi programe comunitare. De altfel, proiectele Comisiei Europene nu ar avea nicio justificare pertinentă dacă principiul subsidiarităţii ar fi luat în considerare cu seriozitate. Spre exemplu, recent invocatele fonduri europene de atenuare a efectelor globalizării sunt un mesaj politic către europeni pentru a privi globalizarea ca pe un fenomen negativ faţă de care trebuie protejaţi şi compensaţi financiar.

Urmărind punerea în funcţiune a visului social european, eurocraţii îşi dovedesc „inspiraţia intelectuală" prin dezvoltarea diferitelor programe şi procese pe care UE le coordonează: Agenda Lisabona, procesul Cardiff, procesul Luxemburg şi procesul Köln - toate fiind caracterizate prin aşa-numita open method of coordination. Deşi ar putea fi considerate bine-intenţionate, asemenea procese au multiple efecte economice şi politice negative. Agenda Lisabona este poate cel mai bun exemplu al discrepanţei dintre extazul manifestat de organismele europene cu privire la viitorul Uniunii şi agonia realităţii.

În 2000, Consiliul European (întrunit la Lisabona) a adoptat o serie de măsuri considerate necesare construirii „celei mai competitive economii a cunoaşterii din lume". Binomul central al acestei strategii este dat de două dimensiuni: economică şi socială. Un an mai târziu, la Gothenburg, acestora li s-a alăturat şi o a treia dimensiune, cea ecologică. Comentând dezideratele incluse pe Agenda Lisabona, Romano Prodi (2000:51) admitea faptul că „cea dintâi provocare la adresa Uniunii de mâine o va reprezenta găsirea unei soluţii la problemele privind necesitatea compatibilizării sistemelor de securitate socială şi de relaţii industriale ale statelor membre, respectând în acelaşi timp obligaţiile pe care competitivitatea internaţională le impune Europei". Iată, deci, că marea provocare la adresa Uniunii Europene este găsirea unor soluţii la problemele sociale fără a pune în pericol performanţa economică, în contextul competiţiei economice acerbe, mai degrabă în afara decât în interiorul Europei.

În plan economic, strategia urmăreşte majorarea cheltuielilor publice şi private aferente activităţii de cercetare-dezvoltare. Reţeta propo-văduită de UE pentru construirea „celei mai competitive economii a cunoaşterii din lume" se fundamentează pe aşezarea activităţii de cercetare-dezvoltare în centrul reţetei de dezvoltare. Inovaţiile şi progresul tehnic sunt privite, adesea prin neglijarea determinantelor lor instituţionale, ca fiind motorul progresului economic. Însă orgoliul politicienilor europeni, de a nu rămâne simpli spectatori la reuşitele americane în domeniul cercetării îi determină pe aceştia să ignore realităţi economice fundamentale şi să fixeze ţinte strategice precum alocarea până în 2010 a 3% din PIB pentru inovare şi cercetare-dezvoltare.

În opinia organismelor europene, succesele unor ţări precum Finlanda sau Danemarca sunt considerate argumente relevante pentru direcţionarea cu predilecţie a fondurilor comunitare către cercetare şi ino-vare. În realitate însă, inovaţia nu poate fi planificată. Nici firmele, şi nici guvernele nu se pot angaja să realizeze, spre exemplu, un anumit număr de inovaţii pe lună[2].

Prin urmare, „crearea şi asigurarea unei societăţi informaţionale pentru europeni" până în 2010, conform Agendei Lisabona, este un exemplu de ideal fundamentat holistic pe care UE nu-l poate duce la înde-plinire în condiţiile actualului aranjament instituţional. Am amintit anterior de preocuparea pentru alocarea de fonduri comunitare pentru activitatea de cercetare-dezvoltare. Este cunoscut totuşi faptul că organismele UE aprobă numai acele proiecte de cercetare care sunt incluse în ariile de interes identificate de birocraţii europeni.

Dar cum rămâne cu dependenţa pe care întreprinzătorul privat ar trebui să o aibă faţă de satisfacerea dorinţelor consumatorului şi nu faţă de satisfacerea dorinţelor politicienilor de la Bruxelles? Intervenţia şi finanţa-rea guvernamentală este de natură să modifice stimulentele întreprinză-torilor privaţi, cultivând manifestarea comportamentului rent-seeking.[3]

Analiza noastră privind modelul european scoate în evidenţă faptul că, la Bruxelles, politica este deasupra argumentelor economice. Politicile care au eşuat în trecut şi care sunt îndreptate către reforme mai puţin nepopulare (ex. reglementări privind mediul înconjurător), precum şi implicarea pronunţată a UE în sectoarele considerate strategice (de exem-plu cercetare) rămân în continuare în topul Agendei Lisabona. În acelaşi timp, schimbările orientate către reducerea substanţială a fiscalităţii concomitent cu reducerea cheltuielilor publice nu sunt deloc amintite în discursurile politicienilor europeni.[4]

De asemenea, strategia Lisabona vizează asigurarea unui climat favorabil afacerilor şi creşterea flexibilităţii forţei de muncă, astfel încât să asigure o dezvoltare economică „sănătoasă" în UE.

Totuşi, actualmente, în planul funcţionării sistemului european îşi găsesc locul ezitările, ceea ce antrenează dificultatea menţinerii ţintelor actuale. „Progresele reduse înregistrate în direcţia implementării strategiei modelului european - Strategia de la Lisabona, precum şi criza Pactului de Stabilitate şi Creştere, sunt exemple ale funcţionării precare a marii construcţii europene, fixarea unor obiective ambiţioase precum inovaţie, coeziune socială, creştere economică, ocupare deplină, fără a dispune de instrumentele corespunzătoare, măreşte distanţa dintre scop (politică) şi realitate, mai ales într-un mediu economic recesionist" (Dinu, 2005:93).

Din moment ce se sugerează că UE nu a identificat încă instrumen-tele corespunzătoare, ne întrebăm firesc, care ar fi totuşi acel set de politici capabile să ajusteze miraculos decalajul existent?

Raportul Kok din 2005 vine să confirme carenţele apărute în atingerea visului european, evidenţiind faptul că multe ţări înregistrează serioase decalaje faţă de ţintele Lisabona. Paradoxal, după prezentarea acestui semi-eşec, organismele europene nu au considerat de cuviinţă să recunoască faptul că direcţiile acestei strategii sunt complet greşite, ci au perseverat cu relansarea Strategiei Lisabona, cu implementarea altor măsuri şi politici considerate mai potrivite şi mai eficiente în vederea atingerii dezideratelor iniţiale[5].

Totuşi, în ciuda eforturilor Comisiei de a readuce la viaţă Agenda Lisabona, noile obiective politice sunt tot atât de realiste pe cât au fost şi cele iniţiale. Conform ultimelor previziuni, creşterea economică medie în zona Euro nu pare a depăşi în perioada următoare nivelul de 2-3%, iar discrepanţele sociale sunt tot mai adânci. Prin urmare, în loc ca europenii să aibă parte de prosperitate economică şi de reducere a gradului de sărăcie, au mai degrabă parte de opusul acestora.

Pe de altă parte, exemplul reformelor pro-piaţă promovate de Irlanda îşi dovedesc încă o dată roadele în comparaţie cu ţări recunoscute ca fiind welfare states (Suedia şi celelalte ţări nordice). Între 1995 şi 2004, veniturile celor mai săraci 10% din populaţia irlandeză au crescut de opt ori mai mult decât în ţări ca Suedia. În cazul Marii Britanii, creşterea venitu-rilor aceleiaşi categorii a fost de şase ori mai mare în comparaţie cu evoluţia din Suedia (Mullally, 2006:9). Aşadar, ca urmare a evoluţiei înregistrate, cu un grad mai mic al sărăciei în rândul populaţiei, Irlanda şi Marea Britanie au depăşit pentru prima oară în istorie o ţară precum Suedia.

În planul relaţiilor de muncă, prin Agenda Lisabona, organismele comunitare îşi propun un deziderat ambiţios: „locuri de muncă şi oportunităţi pentru toţi europenii!". Prin urmare, relansarea creşterii economice în zona Euro este legată de crearea de locuri de muncă. Însă problema fundamentală a acestui demers european este că procesul creş-terii economice este cauză (şi în acelaşi timp efect) al creării de locuri de muncă în sectorul privat, şi nu a locurilor de muncă „inventate" cu orice preţ, prin intermediul programelor guvernamentale. Impozitarea necesară sporirii fondurilor la bugetul comunitar face să nu apară niciodată pe piaţă acele locuri de muncă ce ar fi fost create în absenţa diminuării, prin impozitare, a capitalului proprietarilor de drept[6].

Statisticile comparative privind nivelul şomajului vin să confirme lipsa de eficienţă a programelor europene de ocupare a forţei de muncă. Datele Eurostat relevă faptul că Europa este caracterizată prin cea mai ridicată rată a şomajului pe termen lung. Din graficele următoare se observă că rata şomajul în zona Euro este de aproape 6 ori mai mare decât în SUA şi de patru ori mai mare decât cea înregistrată în Marea Britanie.

Rata şomajului pe termen lung, 2004 (%)

Analizând datele privind rata şomajului în 2005, observăm că există totodată diferenţe notabile între ţările membre. În timp ce ţări precum Germania şi Franţa se confruntă cu rate ridicate ale şomajului (de aproape 10%), Suedia înregistrează 6,3%, iar Olanda sau Irlanda dispun de un şomaj sub rata sa naturală (4,6%, respectiv 4,2%).

Rata şomajului în ţări membre OECD, 2005 (%)

În opinia noastră, sunt foarte puţine de făcut în condiţiile actualului aranjament instituţional construit pe fundamentele sociale ale statului bunăstării şi mai puţin pe cele ale economiei de piaţă.

Creşterea economică - considerată în mod greşit un atribut predi-lect politic - este un proces ce are la bază acţiunile milioanelor de indivizi ce muncesc şi trăiesc în interiorul graniţelor Uniunii. Un principiu econo-mic fundamental spune că „stimulentele contează". Iar dacă aceste stimu-lente nu sunt orientate către un comportament productiv, antreprenorial, ci către unul bazat pe redistribuire şi asistenţă socială, nu trebuie deloc să ne mire decalajele de productivitate înregistrate de europeni în comparaţie cu alte zone de pe glob[7].

Este deci necesar ca, în demersul critic privind modelul social european, să aducem în discuţie perspectiva statului bunăstării promovat de organismele europene. Producţie deficitară, ocupare redusă a forţei de muncă, săptămână de lucru redusă, fiscalitate ridicată sau reglementări stufoase sunt doar efecte ale promovării şi menţinerii „generosului" sistem welfare. În opinia noastră, singura soluţie viabilă pe termen lung în atingerea unor ţinte precum creşterea locurilor de muncă şi a capacităţii de inovare la nivel european este oferirea de stimulente puternice în favoarea afirmării acţiunilor antreprenoriale. Dar, probabil, după cum se poate intui, asemenea abordare necesită un mediu de afaceri prietenos, cu fiscalitate redusă şi reglementări legislative adecvate, ceea ce nu concordă - cel puţin actualmente - cu interesul „comunitar" al birocraţilor europeni.

În contextul actual, un alt „călcâi al lui Ahile" al reformelor din UE este piaţa serviciilor. În domeniul serviciilor, „Directiva Bolkestein" - după numele iniţiatorului, fostul comisar european pentru Piaţa Internă şi Servicii, Frederik Bolkestein - este una dintre ultimele rezoluţii adminis-trative majore ale Comisiei Europene cu privire la reglementarea pieţei interne. Menirea „directivei" era aceea de a institui pe piaţa serviciilor din UE aceeaşi libertate ca şi cea de pe piaţa bunurilor. Însă aceasta a sfârşit doar cu „oferirea unui damf reformist de «liberă circulaţie», pe o piaţă internă pe care redutele protecţioniste ale statului bunăstării, deşi în agonie, îşi perpetuează conflictual status-quo-ul"[8].

Deşi libera circulaţie a forţei de muncă şi a serviciilor reprezintă principii statuate încă din 1957 în Tratatul de la Roma, care a pus bazele UE, în realitate însă, atât muncitorii, cât şi prestatorii de servicii care vor să opereze în afara ţării de origine se confruntă în practică cu nenumărate obstacole sociale, legislative sau birocratice.

Directiva Bolkestein îşi propunea, la origine, să înlăture toate barierele birocratice din calea liberei circulaţii a unor firme prestatoare de servicii. Scopul era, aşadar, acela ca firmele să nu fie obligate să cunoască toate legislaţiile naţionale din UE. Mai exact, tot ce ţine de contracte, de condiţiile de angajare şi de salarizare s-ar fi supus legislaţiei din ţara de origine. Principiul de bază („principiul ţării de origine") este acela că, dacă un furnizor de servicii este suficient de bun pentru un stat membru, atunci el este suficient de bun să funcţioneze în oricare alt stat membru[9].

Susţinătorii directivei Bolkestein arată totodată că, în final, cel mai mare beneficiar al iniţiativei va fi consumatorul european care, graţie concurenţei sporite dintre furnizori, va beneficia de servicii mai bune şi mai ieftine. Adversarii proiectului legislativ, botezat de aceştia „directiva Frankenstein", sunt îngrijoraţi la gândul că aplicarea directivei va contribui la diluarea protecţiei sociale din statele bogate ale UE, sub presiunea influxului de mână de lucru ieftină din Est .

În vestul Europei, sindicatele şi social-democraţii, în primul rând, au considerat că această directivă ar putea duce la un veritabil dumping social, prin faptul că ar pune în concurenţă diferitele sistemele de securitate socială din ţările Europei, în beneficiul noilor veniţi în Uniune, ale căror exigenţe de „welfare" nu sunt atât de pronunţate. Iată, aşadar, că aranjamentul care stă la baza actualei „pieţe unice" europene nu are nimic în comun cu principiul concurenţei, adică manifestarea liberă a proprietăţii private legitim constituită. În plus, cele mai aprinse obiecţii ale sindicaliştilor exprimă temerea că noua lege va submina salariile mai mari şi standardele în domenii precum asigurările de sănătate sau siguranţa muncii, realizări obţinute în zeci de ani de rent-seeking legislativ şi paterna-lism de stat (Marinescu, 2006).

Viziunea promovată de organismele comunitare în domeniul agriculturii este încă un exemplu al adversităţii în faţa reformării pe princi-piile pieţei. Dacă există într-adevăr un sector de producţie în care progresul pieţei unice este puternic dependent de liberalizarea comerţului interna-ţional, atunci acesta se numeşte agricultură. Prin instrumentele sale, politica agricolă comună (PAC) poate fi privită ca o barieră instituţională în calea dezvoltării şi eficientizării acestui sector. De altfel, aşa-numita flexibilizare a PAC din 2003 oferă o perspectivă elocventă asupra rigidităţii la reformă ce predomină întreg aranjamentul european. Această flexibi-lizare a constat în reducerea protecţiei tarifare medii[10] cu doar două puncte procentuale, de la 57% la 55%, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al subvenţiilor şi al preţurilor de intervenţie (OECD, 2004).

Ineficienţa, lipsa de competitivitate a produselor europene şi complexitatea problemelor cu care se confruntă UE ca urmare a menţinerii PAC au fost recunoscute deschis de către comisarul european responsabil pentru comerţul internaţional, Peter Mandelson. La negocierile purtate în cadrul Rundei Doha, acesta a afirmat că este foarte probabil ca negocierile să eşueze deoarece UE „nu va putea face faţă puternicei concurenţe din partea unor producători agricoli competitivi ce provin din ţări precum Brazilia, Noua Zeelandă[11], Australia sau SUA".

Dar pentru cine se teme comisarul european dacă s-ar renunţa la practicile protecţioniste şi, implicit, dacă s-ar încuraja concurenţa pe piaţa comună? Pentru consumatorii europeni în niciun caz. Din contră, ei sunt cei care plătesc actualmente preţuri mai mari pentru produsele agricole ca urmare a impunerii unor preţuri minime. Se apreciază că un consumator european plăteşte în prezent cu aprox. 42% mai mult pentru bunurile agricole decât dacă ar fi abandonate practicile protecţioniste (Tupy, 2005).[12] Practicile asistenţiale sub forma subvenţiilor, preţurilor minimale sau achiziţiilor publice sunt însă pe placul breslei fermierilor. Spre exemplu, în 2004, ajutorul în domeniul agricol la nivelul ţărilor OECD s-a cifrat la cca. 280 mld. $, din care aproape jumătate (133 mld.$) a fost oferit de UE. Mai mult, conform documentelor OECD, cei mai mari fermieri europeni (şi care reprezintă 20% din total) sunt beneficiarii a aproximativ 80% din subvenţiile comunitare.

Un alt aspect ce merită atenţie este cel legat de cotele de producţie. Este lesne de înţeles că practicarea preţurilor de intervenţie (minimale), superioare preţului pieţei, îi stimulează pe agricultori în a creşte producţia de bunuri. Corecţia decisă de Bruxelles a fost nu renunţarea la o asemenea măsură intervenţionistă, ci una care s-a înscris pe aceeaşi linie de gândire. Drept efect, „pentru a preveni ca piaţa să producă în exces", în anii 1980 au fost introduse cotele de producţie pentru o serie de produse agricole: lapte, legume, fructe, zahăr, banane, ulei de măsline, tutun etc.

Aceste cote sunt stabilite anual la nivel comunitar, apoi se negociază şi se repartizează pe ţări şi ulterior pe ferme individuale. Nu putem să nu remarcăm că înclinaţia către planificare şi impunere a unei anumite producţii a birocraţilor europeni devine tot mai asemănătoare cu planificarea producţiei experimentată de regimurile de tip sovietic. De altfel, Vladimir Bukovschi (2006:20), în cartea sa Uniunea Europeană... o nouă URSS?, oferă câteva argumente puternice în a demonstra că proiectul iniţial european, centrat pe o „Piaţă Comună de state libere şi suverane, s-a transformat încetul cu încetul în schiţa unei noi URSS, una diferită de cea veche, mai soft şi pe deplin compatibilă cu ideile dominante ale epocii noastre, pe care le deturnează în vederea construirii unui sistem final la fel de patogen şi liberticid precum modelul ei".

Aflate în strictă interdependenţă, politica agricolă şi cea comercială sunt departe de principiile şi tratatele pe baza cărora ar trebui să funcţioneze. Spre exemplu, principiul care guvernează politica comercială a UE, în conformitate cu Tratatul de la Maastricht, este cel al unei „economii de piaţă deschise cu liberă concurenţă". În practica efectivă, desigur, asta nu înseamnă că birocraţii Comisiei Europene au renunţat la adoptarea de măsuri protecţioniste[13] ca o simplă consecinţă a respectivei prevederi (Pelkmans, 2003:249). Mai mult, se observă că tot mai multe bariere comerciale sunt aplicabile chiar în interiorul pieţei interne şi nu neapărat la frontierele Uniunii. Un alt exemplu la îndemână este piaţa muncii. Reticenţa manifestată de majoritatea ţărilor europene cu privire la deschiderea pieţei muncii pentru noii membri ne lasă să înţelegem că actuala construcţie europeană încalcă tot mai mult principii precum libera concurenţă şi libera circulaţie, principii care de altfel au reprezentat, parcă din vremuri demult apuse, fundamentul construcţiei europene.

Demersul actual la nivelul organismelor europene poate fi descris ca o formă concentrată de iniţiativă politică în a construi un stat unic euro-pean. Numai că acest stat imaginat de eurocraţi are la bază aceleaşi politici publice, aceleaşi constrângeri legislative, aceleaşi principii de impunere fiscală precum cele de la nivel naţional. Singura diferenţă dintre politicile naţionale şi cele supranaţionale constă în gradul în care sunt implementate, iar nu în tipul acestora.[14] Dacă ţări din Europa au înregistrat prosperitate economică şi pace socială în trecut, aceasta se datorează, în principal, competiţiei existente la toate nivelele: între actorii mediului de afaceri, între guverne naţionale, între sisteme legislative, între sisteme de învăţământ etc. „Secretul succesului a fost diversitatea necesară competiţiei dinamice. Aceasta a condus la temperarea intervenţiei guvernamentale, la respectarea drepturilor de proprietate privată, care, la rândul lor, au contribuit la creştere economică şi prosperitate. Succesul major al Europei a fost acela că puterea centralizată nu a reuşit să se cristalizeze", arată Radnitzky (1990:4).

Modelul statului bunăstării adoptat în UE arată în mod clar că economia europeană postbelică a fost şi rămâne în continuare una aplecată către „responsabilităţi" sociale. Şi cu cât modelul european este mai „aplecat" către social, cu atât mai numeroase şi mai grave sunt problemele sociale. Mai mult, se consideră, în mod nefast, că ampla construcţie europeană urmăreşte un transplant de prosperitate dinspre nucleul dur (Germania şi Franţa) către zonele periferice şi economiile emergente. Dar care „prosperitate"? Acea „prosperitate" definită prin rate record ale şomajului, prin vaste scheme de redistribuire etatistă a unor venituri bugetare care cresc tot mai anemic ca urmare a unei creşteri economice precare? Trebuie să recunoştem că, de fapt, ceea ce se difuzează se dovedeşte a fi nu prosperitatea, ci o întreagă structură instituţională având la bază concepţia distrugătoare a statului bunăstării.

Temerile larg răspândite vizavi de fundamentalismul pieţei domină concepţiile anumitor autori, plastic exprimate în sintagme de genul: „Europa are vocaţia plasei de siguranţă socială întinsă sub acrobaţiile tip «zidul morţii» specifice pieţei" (Dinu, 2005:14). Însă, în mod paradoxal, realitatea pe care o traversează Europa devine tot mai profund caracterizată de insecuritate socială. Tulburările sociale recente din Franţa sunt produsul autentic al politicilor europene de asistenţă şi securitate socială. Se dovedeşte, aşadar, că noianul de acrobaţii la care sunt supuşi europenii apare ca efect a tot felul de politici comunitare sau naţionale, politici comerciale protecţioniste, de garantare a locului de muncă sau de acordare a unor drepturi şi beneficii sociale. Prin urmare, zidurile ce trebuie escaladate în mod continuu de europeni sunt nu cele specifice pieţei libere, ci reprezintă produsul dorinţei de mai bine (oare?) a organismelor comunitare, ignorând aproape complet principiile fundamentale ale ştiinţei economice şi libertăţile naturale.

Este evident faptul că, ţările occidentale, sub influenţa unor false teorii economice sau sub presiunea unor grupuri de interese, au săvârşit multe greşeli, iar apoi le-a venit foarte greu să se debaraseze de ele. Adoptarea modelului social se dovedeşte a fi cea mai recentă mare greşeală ale cărei costuri trebuie suportate de populaţia bătrânului continent. Aplicarea măsurilor specifice statului bunăstării a provocat o escaladare în spirală a intervenţiei statului: intervenţia iniţială are ca efect perturbarea mecanismului pieţei şi de aici necesitatea unor noi măsuri care să contracareze efectele nocive ale celei dintâi, şi tot aşa[15].

Pentru binele europenilor şi pentru diminuarea efectelor sociale negative, birocraţii de la Bruxelles trebuie să înţeleagă cât mai repede faptul că prosperitatea continentului european este rezultatul manifestării activi-tăţii şi creativităţii antreprenoriale, nu al redistribuirii avuţiei în societate.

Modelul european al bunăstării a intrat în criză, iar semnalele încep să devină tot mai accentuate. În acest context, orientarea birocraţilor europeni lasă totuşi să se înţeleagă că nu există doar o singură alternativă la criza europeană. Pe lângă modelul anglo-saxon, mai există un alt model care nu a fost experimentat la scară largă în interiorul Uniunii. Acesta este modelul nordic. Prin urmare, la Summit-ul UE din octombrie anul trecut, se întrevedea posibilitatea ca preşedinţia britanică să fie obligată să aducă în discuţie avantajele modelului scandinav, care se bazează pe o mai mare securitate socială, în comparaţie cu cel englez.

De altfel, nu puţine au fost studiile economice care au făcut propagandă în ultimul timp modelului nordic. Ideea a fost preluată şi de presa scrisă de pe continent. Cotidianul francez Le Monde sublinia recent că „modelul social american este precar. Dar la fel se prezintă şi modelul francez". Conform Le Monde, Europa ar trebui să adopte varianta scandi-navă, ce a combinat cu succes eficienţa economică a modelului anglo-saxon cu beneficiile aranjamentului welfare state al celui continental.

Reticenţa manifestată de organismele comunitare în a adopta măsuri radicale pro-piaţă le determină să închidă parcă ochii la declinul aranjamentului instituţional aplicat în Suedia şi Finlanda. Între anii 1990 şi 1995, şomajul în aceste ţări a crescut de aproape cinci ori, iar situaţia actuală nu arată o ameliorare a performanţelor economice.

Conform datelor OECD, în 1970, Danemarca şi Suedia ocupau locul trei, respectiv cinci, în ceea ce priveşte nivelul PIB/locuitor. În 2003, Danemarca era pe locul şapte, în timp ce Suedia a căzut pe 14 (a se vedea fi-gura de mai jos).

Evoluţia PIB real/locuitor şi locul în ierarhia mondială

Sursa: De Vlieghere (2006)

Între 1989-2003, în timp ce Irlanda a cunoscut o creştere de pe locul 21 pe locul 4, Finlanda, care iniţial se situa pe locul 9, a ajuns pe locul 15 în ierarhia mondială.

Evoluţia precară a economiilor scandinave este confirmată şi de incapacitatea acestora de a flexibiliza piaţa muncii şi a crea locuri de muncă. O analiză recentă a OECD arată că între 1981 şi 2003, Suedia şi Finlanda nu au reuşit să creeze noi locuri de muncă în mai bine de două decenii. Ca urmare a unei uşoare flexibilizări a pieţei muncii, Danemarca a reuşit să obţină în tot acest interval o creştere a numărului de locuri de muncă cu 12% în 2003 faţă de 1981. Flexibilizarea acestei pieţe a însemnat în special creşterea uşurinţei angajatorilor de a concedia personal. Spre exemplu, în industria construcţiilor, termenul de preaviz a fost redus la cinci zile, iar perioada de timp în care disponibilizaţii beneficiază de ajutor de şomaj a fost de asemenea redusă.

Rata de creştere a locurilor de muncă în sectorul privat (1981=100)

Sursa: De Vlieghere ( 2006)

Aceste măsuri impopulare au condus la o reducere a şomajului, însă nu într-un grad aşa de mare cum ar fi fost realizată în condiţiile reducerii puternice a presiunii fiscale asupra pieţei muncii. Spre exemplu, între 1990-2005, gradul mediu de impunere fiscală a fost de 55% în Finlanda, 58% în Danemarca şi 61% în Suedia. Aceste niveluri sunt de aproape 1,5 ori mai mari decât media OECD[16].

Exemplul Irlandei este în continuare ignorat de organismele europene în ciuda argumentelor teoretice şi empirice care vin să confirme superioritatea politicilor economice orientate spre piaţă în a asigura şi stimula prosperitatea societăţii. Măsurile de flexibilizare a pieţei muncii, de reducere a fiscalităţii şi de creştere a atractivităţii mediului de afaceri au condus la o creştere a numărului de locuri de muncă cu aproximativ 56% între 1992-2003. Din contră, se sugerează că procesul de catching-up înregistrat de această economie este atributul exclusiv al fondurilor structu-rale europene (pre şi post-aderare) care au fost alocate de la Bruxelles. Dar, dacă aceasta ar fi fost sursa fundamentală ce a stat în spatele exploziei economiei irlandeze, ne putem întreba totuşi de ce această reţetă nu a avut un efect similar şi în alte economii beneficiare ale acestor fonduri europene!

Conflictul major în cadrul Uniunii, într-un orizont de timp nu prea îndepărtat, va avea ca protagonişti pe de o parte, ţări pro-schimbare, care implementează reforme potrivit principiilor economiei de piaţă, iar pe de altă parte, ţări contra-schimbare, care nu doresc abaterea de la actualul sistem economic etatist.[17]

În rândul ţărilor pro-schimbare pot fi incluse atât ţări membre UE15 cât şi ţări care au aderat în 2004. Irlanda, Marea Britanie, Estonia sau Slovacia reprezintă exemple relevante cu privire la implementarea unor reforme pro-piaţă, în special în vederea reducerii semnificative a poverii statului bunăstării şi a abandonării principiilor fundamentale ale modelului social european. În cea de-a doua categorie pot fi incluse ţări precum Germania sau Franţa, care sunt principalii opozanţi ai măsurilor de refor-mare în interiorul UE. Este aşadar de aşteptat ca ţările contra-schimbare să facă apel la ansamblul de seturi de reguli şi mecanisme legislative europene, pentru a limita acţiunile de reformă. O eventuală reuşită a acestor ţări se va finaliza cu exportarea problemelor lor economice şi sociale la nivelul întregii comunităţi europene.

În aceste condiţii, este recomandabil ca ţările pro-schimbare să implementeze rapid măsuri reale de reformă economică şi socială în vederea maximizării efectului demonstrativ. Rate de creştere ridicată, nivel relativ redus al şomajului şi creşterea productivităţii de care beneficiază ţările pro-schimbare ilustrează succesul unei abordări contrafactuale şi au menirea de a pune sub presiune celelalte ţări europene, de a le forţa să adopte o atitudine mai defensivă şi să accepte, în final, schimbarea.

Deşi este foarte probabil ca raportul de putere relativă să încline balanţa europeană în favoarea actualului aranjament instituţional, modelul social european mai este supus unei noi provocări, mai puţin controlabile, şi anume fenomenul globalizării. Aşa cum spunea Thomas Friedman, în contextul democratizării finanţelor, tehnologiei şi al circulaţiei forţei de muncă, este tot mai greu pentru o ţară sau pentru o regiune să evite delocalizarea afacerilor atunci când climatul politic şi economic nu este favorabil. O slăbire a activităţii economice din spaţiul european, amplificată de reducerea procesului de economisire, tinde să accentueze dificultăţile menţinerii aranjamentului welfare-state care, paradoxal, joacă dublu rol pe scena europeană: pe de o parte, este dezideratul setului de politici şi reglementări comunitare, iar pe de altă parte, se dovedeşte tot mai mult a fi călcâiul lui Ahile al construcţiei europene.

O concluzie principală poate fi trasă cu privire la starea actuală a UE. Creşterea decalajului dintre promisiuni şi realitate va conduce UE, probabil nu foarte târziu, la o răscruce unde există doar două alternative posibile: fie sunt implementate reforme pro-piaţă, construindu-se astfel stabilimentul necesar unei dezvoltări sustenabile, fie se menţine actualul aranjament instituţional, bazat mai mult pe redistribuire decât pe crearea de avuţie, ceea ce va însemna intrarea Europei într-o lungă perioadă de recesiune economică. Un lucru este însă cert: sistemul economic fundamentat pe principiile statului bunăstării va eşua. Ceea ce poate să difere este doar orizontul temporal!

[1] Este de subliniat că şi cei care sunt mai puţin convinşi de validitatea apriorică a principiilor economice, adică cei „bolnavi de empirism", vor fi nevoiţi ca, după testarea corelaţiei libertate economică - prosperitate, de exemplu, să confirme „ipoteza de lucru", indiferent de „eşantionul" de ţări supus testării. Exemplele din istoria mai îndepărtată sau mai recentă sunt, astfel, demne de luat în seamă, aşa cum vom arăta în capitolele următoare.

[2] Procesul creativ ţine eminamente de indivizi, de acţiunea acestora şi de conexiunile pe care aceştia le fac în plan mental între diferite informaţii şi cunoştinţe. Spre deosebire de producţia bunurilor materiale, în care creşterea cantităţii de factori de producţie conduce în mod cert la creşterea producţiei, în domeniul cercetării lucrurile se complică. Aşa cum Paul Romer sugera, investirea unor fonduri imense în activitatea R&D nu garantează finalitatea în materie de invenţii şi inovaţii. Mai mult, realitatea ne dovedeşte că descoperirea unor noi idei este cu predilecţie rezultatul unui proces neintenţionat, spontan, lipsit de orice planificare centralizată.

[3] De asemenea, este important de evidenţiat faptul că cercetarea finanţată public (prin impozitare) se realizează pe seama activităţilor de cercetare privată ce ar fi fost realizate în lipsa unei impuneri fiscale suplimentare.

[4] Ultimele statistici ale Eurostat din februarie 2005 arată că nivelul intervenţiei guverna-mentale în economie a crescut sau cel puţin a rămas la fel în ultimul deceniu în UE 25, cu excepţia Olandei, Slovaciei şi Finlandei.

[5] Cele mai importante aspecte ale noii strategii susţinută de Comisia Europeană sunt cele orientate către: (1) creşterea ocupării şi a flexibilităţii forţei de muncă; (2) creşterea accentului pus pe cercetare-dezvoltare; (3) susţinerea unor reţele industriale puternice; (4) definitivarea procesului de unificare a pieţei interne.

[6] De exemplu, James Gwartney (1993) aprecia că „politicienii aduc adesea în discuţie crearea de locuri de muncă drept sursă fundamentală a progresului economic. În campaniile electorale, un binecunoscut lider politic afirma că programul său de guvernare are trei piloni principali: „slujbe, slujbe şi iar slujbe!". Însă un grad mai ridicat de ocupare a forţei de muncă nu va genera progres economic decât dacă va avea loc o creştere a producţiei de bunuri şi servicii. Prin urmare, nu avem nevoie de mai multe locuri de muncă [create doar pentru a reduce cu orice preţ şomajul], ci de salariaţi mai productivi, de tehnologii tot mai performante şi de o organizare eficientă a activităţii economice, pentru a putea avea un PIB/locuitor mai mare". Iar toate aceste elemente ce constituie reţeta prosperităţii nu pot fi combinate mai eficient (şi mai etic) decât prin intermediul pieţei şi schimburilor voluntare de proprietate privată şi nu prin programe guvernamentale orientate către creşterea gradului de ocupare.

[7] Evenimentele recente din Germania furnizează un exemplu ilustrativ în privinţa măsurii în care muncitorii europeni devin adversari ai riscului atunci când se află sub „aripa ocrotitoare" a statului bunăstării. La începutului anului, statul german a decis adoptarea unor modeste reforme în planul asigurărilor sociale în vederea reducerii beneficiilor acordate şomerilor. Drept efect, mii de germani s-au grăbit să îşi ocupe un loc în sistemul asigurărilor sociale înainte ca noile prevederi să intre în vigoare. Astfel, rata şomajului în Germania a crescut cu aproape 0,4 puncte procentuale.

[8] Cosmin Marinescu, „Modelul european: între piaţă liberă şi protecţionism", studiu publicat în volumul Simpozionului ştiinţific internaţional România şi Uniunea Europeană. Calitatea integrării, Academia de Studii Economice din Bucureşti, mai, 2006.

[9] De exemplu, un întreprinzător polonez obţine un contract în Franţa pentru o anumită lucrare, cum ar fi reabilitarea unui muzeu. Acesta îşi detaşează echipa de muncitori, pe durata executării lucrării, în Franţa. Astfel, el nu mai are nevoie de sutele de pagini de atestări, aprobări, autorizaţii de funcţionare eliberate de statul francez. Îi sunt suficiente licenţele şi permisele eliberate de statul polonez, potrivit principiului că, dacă este suficient de bun pentru a oferi servicii în Polonia, este suficient de bun pentru a face acelaşi lucru în orice stat membru al Uniunii. Tocmai aceasta este şi esenţa pieţei unice.

[10] Nivelul protecţiei tarifare medii este măsurat cu ajutorul asistenţei financiare acordate producătorilor, care ia în considerare variate instrumente de protecţie folosite de PAC.

[11] Este notabil faptul că, în pofida ajutoarelor imense acordate agriculturii, UE nu poate face faţă competiţiei unor ţări precum Noua Zeelandă, ţară care a renunţat aproape integral la subvenţionarea producţiei agricole. O dovadă în plus că actuala concepţie europeană, a imposibilităţii unei agriculturi private, este lipsită de orice justificare.

[12] În acest articol, Tupy arată că, în conformitate cu cercetările întreprinse în cadrul Fundaţiei Friedrich Naumann (Germania), preţul pâinii în Franţa şi Germania este cu 45% mai mare decât cel din SUA, iar preţul cărnii este cu 56, respectiv 87% mai mare.

[13] Instrumentele politicii comerciale CE nu sunt specificate exhaustiv în tratat deoarece protecţionismul modern s-a dovedit a fi tot mai inventiv în găsirea unor noi instrumente.

[14] În prezent, se observă totuşi o încercare modestă de schimbare a regulilor existente, ca urmare a presiunii venite din partea noilor ţări membre. În majoritatea lucrărilor referitoare la performanţele economice ale ţărilor care au aderat recent la UE, precum şi ale celor aflate la finele procesului, se arată decalajul înregistrat în diverse domenii importante faţă de UE 15. A se vedea, în acest sens, J. Blanke (2004). Apreciem totuşi că reformele promovate de ţările foste comuniste în ultima perioadă, spre exemplu reforma fiscală, are menirea de a induce necesitatea unei noi paradigme la nivelul UE 15. Aşadar, evoluţiile din ţările CEE pot fi privite şi ca un factor de schimbare a aranjamentului instituţional al statului bunăstării existent în multe ţări vest-europene. Iar efectele nu s-au lăsat aşteptate prea mult timp, deoarece guvernele vestice au iniţiat deja unele măsuri de reducere a fiscalităţii directe, pentru a nu asista pasiv la delocalizarea afacerilor.

[15] „În final, întregul sistem este dezechilibrat şi deschis corupţiei. Rezultatele activităţii eco-nomice depind din ce în ce mai mult de cât de bine ştiu să se descurce, iar energiile sociale se canalizează către lupta pentru privilegii, în loc să se concentreze pe dezvoltare şi perfecţionarea tehnicilor de producţie" (Balcerowicz, 2001:141).

[16] În capitolul următor, vor fi analizate îndeaproape implicaţiile presiunii fiscale asupra performanţei economice. Cu cât nivelul de impozitare este mai mare, cu atât mai redus va fi ritmul de creştere economică. Explicaţia rezidă în faptul că o fiscalitate ridicată acţionează în direcţia reducerii stimulentelor de a munci şi de a iniţia afaceri. Mai mult, o presiune fiscală mai mare reorientează resursele economice de la sectorul de producţie privat către un aparat guvernamental caracterizat prin „imposibilitatea calculului" în alocarea resurselor.

[17] Precizăm că, în opinia noastră, distincţia dintre membrii UE, introdusă mai sus, bazată pe criteriul atitudinii în faţa schimbării şi reformei, are valenţe superioare din perspectiva prosperităţii economice, în comparaţie cu orice alte clasificări centrate pe criterii precum membri vechi şi noi sau ţări mari şi mici.

Cuprins

gabidrg — Tue, 22 Apr 2008 16:17:12 +0300

citiţi mai departe

Contribuţia autorilor*

gabidrg — Tue, 22 Apr 2008 16:17:53 +0300

citiţi mai departe

Reforma proprietăţii între „nu ne vindem ţara” şi restitutio in integrum

gabidrg — Tue, 22 Apr 2008 16:27:46 +0300

Diana Costea

Economia de piaţă necesită, ca fundament etic, domnia ordinii proprietăţii private. Haosul economic socialist, ineficienţa ce însoţeşte tipul socialist de producţie sunt explicate, în cele din urmă, prin anularea, în proporţie covârşitoare, a proprietăţii private legitime şi prin trecerea acesteia sub controlul absolut al statului.

Propoziţia conform căreia anularea proprietăţii private asupra factorilor de producţie conduce la haos calculaţional în structura complexă de producţie, ca urmare a dispariţiei preţurilor pentru factorii de producţie, reprezintă nucleul argumentului misesian al imposibilităţii calculului economic în socialism, aşa cum am arătat de altfel în capitolul 5.

Cu toate că termenul de tranziţie a fost asociat istoriceşte cu transformările prin care au trecut ţările foste socialiste, acesta este un concept mult mai larg: el se aplică, în general, trecerii de la socialism, precum şi de la intervenţionism, la economia de piaţă, adică la capitalism, la piaţa liberă.

Discursul prevalent, cel mainstream, este unul consecvent abordării economice neoclasice şi tributar unei intervenţii - fie şi a uneia minime - a statului ca „paznic de noapte" al vieţii sociale. Un asemenea discurs nu reuşeşte însă să producă o justificare consecventă a părăsirii regimului socialist sau puternic intervenţionist şi, prin urmare, nici aderarea nonechi-vocă la principiile pieţei libere. De aici şi politica de „tranziţie... prin stat".

Ieşirea din sistemul socialist impune, în mod necesar, reinstaurarea dreptului de proprietate privată asupra factorilor de producţie şi a bunurilor de consum ca imperativ etic şi fundament necesar al dezvoltării economice[1]. În plus, chestiunea dereglementării devine şi mai importantă pe fondul centralizării deciziei politice şi economice ce însoţeşte procesul actual de integrare europeană.

Punctul de plecare îl constituie cercetarea legitimităţii proprietăţii socialiste: deţine „statul socialist" un drept de proprietate legitim asupra bunurilor pe care le controlează? Răspunsul este un nu categoric, întrucât căile prin care statul a ajuns la aceste bunuri nu se încadrează printre cele argumentate de teoria mai sus menţionată, şi anume apropriere originară, producţie, schimb, donaţie, cadou, moştenire, acţiuni derulate, desigur în condiţiile respectării drepturilor de proprietate ale celorlalţi. Astfel, statul a ajuns „proprietar" al unor bunuri prin naţionalizare/socializare (adică prin confiscarea de la proprietarii lor de drept), prin „producţie" (dar în urma combinării unor mijloace de producţie asupra cărora nu dobândise un drept de proprietate), prin iniţierea controlului asupra unor resurse anterior neutilizate (dar în mod ilegitim - prin împiedicarea agresivă a altor potenţiali apropriatori originari)[2]. Am putea să recunoaştem statului socialist cel mult proprietatea asupra unor bunuri care i-au fost oferite în mod voluntar, care ar constitui un fond din care acesta ar face restituţie în favoarea persoanelor a căror proprietate a fost încălcată.

În consecinţă, „statul democratic" - în ciuda contradicţiei în termeni - nu poate revendica proprietatea asupra bunurilor anterior controlate de socialişti, pentru că „proprietatea statului socialist" - un pleonasm notoriu - nu era legitimă. Afirmaţia rămâne valabilă chiar dacă statul democratic ar reprezenta un club, ca formă legitimă de interacţiune socială. Motivul pentru care statul (sau „clubul" care a apărut după răsturnarea statului comunist) nu deţine o proprietate legitimă asupra resurselor pe care şi le revendică în prezent este acela că, în primul rând, predecesorul său nu deţinea dreptul legitim de proprietate, aşadar, nu avea cum să îl transmită legitim „urmaşului" său. În al doilea rând, aproprierea originară nu putea avea loc, din moment ce existau proprietari legitimi identificabili. În princi-piu, statul, în calitatea sa de monopol coercitiv asupra violenţei, nu poate realiza acte de apropriere originară legitimă, ci se rezumă la a smulge câte ceva din proprietatea privată legitimă, prin impozitare, inflaţie etc.

O primă cale de denaţionalizare a resurselor o reprezintă retrocedarea bunurilor către proprietarii de drept, când proprietatea aces-tora poate fi dovedită. Aceasta înseamnă restituirea caselor naţionalizate smulse din proprietatea populaţiei, înapoierea fabricilor către patronii ce au fost deposedaţi, a terenurilor agricole către proprietari sau urmaşii proprie-tarilor.

Locatarii caselor naţionalizate, chiar dacă nu au făcut parte din mecanismul represiv anterior, nu posedă totuşi un drept legitim asupra locuinţei; ei trebuie, în consecinţă, să înapoieze bunul proprietarilor legitimi identificabili sau urmaşilor acestora, în starea în care s-a aflat casa la momentul naţionalizării, ţinând cont de deprecierea suferită în timp.

A-i obliga pe proprietarii legitimi ai caselor să răscumpere casele de la locatari sau să accepte din partea acestora o chirie fixată de stat (mult sub nivelul pieţei) sau, în general, o utilizare diferită de una pe care ei ar da-o acestor case echivalează cu o încălcarea a proprietăţii lor.

În România, restitutio in integrum a avut parte, în general, de o presă nefavorabilă[3]. De remarcat instituirea Fondului Proprietatea[4], în urma Legii nr. 247/2005[5] privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Prin acest fond se urmăreşte restituirea unora dintre proprietăţile confiscate de statul comunist la valoarea lor de piaţă. O problemă economică de calculabilitate apare şi în această situaţie, întrucât este necesară estimarea, în afara mecanismelor pieţei, a despăgubirilor la care ar fi îndreptăţite victimele deposedărilor efectuate de comunişti. Evită această metodă redistribuţia? Nu, întrucât dividendele urmărite prin deţinerea acţiunilor provin din valorificarea unor active ale statului, a căror proprietate este presupusă a fi legitimă, când este posibil ca, apelându-se la metoda sindicalistă menţionată de Hoppe, aceste active să fi fost, de fapt, deja apropriate[6]. Noii acţionari vor suporta riscuri, sau se vor bucura de beneficii, asociate unor activităţi economice, diferite de cele ce însoţesc bunurile ce le-au fost preluate de statul comunist, ceea ce va duce fie la absenţa restituţiei, fie la venituri nemeritate[7].

Compensarea monetară de către stat a proprietarilor de drept întâmpină dificultăţi de ordin etic şi economic: compensarea s-ar realiza făcând apel la puterea de creaţie monetară, monopolistă, a băncii centrale, sau la capacitatea coercitivă a statului de obţinere de venituri pe calea impozitării; în plus, cum anume se poate stabili dimensiunea unei restituţii juste, dacă una dintre părţi este statul, ca monopol coercitiv al forţei şi justiţiei, care stabileşte criteriile după care se stabileşte restituţia şi care deţine în controlul său atât sistemul judecătoresc, cât şi cel de impunere a respectării deciziilor[8]?

În ceea ce priveşte privatizarea, Hoppe (1996) pledează pentru aşa-numita metodă sindicalistă: „Posesiunea activelor se cuvine a fi imediat transferată către cei care le utilizează - pământul agricultorilor, fabricile muncitorilor, străzile celor ce le întreţin sau rezidenţilor, şcolile profesorilor, birourile birocraţilor etc.

Pentru a fragmenta conglomeratele socialiste de producţie, care sunt cel mai adesea supradimensionate, principiul sindicalist trebuie aplicat anumitor unităţi de producţie în care se desfăşoară efectiv munca unui individ dat, spre exemplu, clădirilor cu birouri, şcolilor, străzilor sau cuartalelor, fabricilor şi fermelor.

Spre deosebire de schema sindicalistă, însă de cea mai mare importanţă, acţiunile astfel obţinute trebuie să fie liber transferabile, ceea ce va duce la apariţia unei burse, astfel încât funcţia proprietarilor capitalişti şi cea a angajaţilor nonproprietari vor fi separate, asigurând transferul lin şi continuu al activelor din mâinile mai puţin producătoare de valoare în mâini mai producătoare de valoare" [9].

Hoppe aduce şi un argument de ordin economic - anume că recu-noaşterea drepturilor de proprietate ale salariaţilor asupra unei cote-părţi din activele întreprinderii este însoţită de beneficii economice pentru populaţie în general: astfel, funcţia de capitalist-întreprinzător este preluată tocmai de cei care au acumulat deja o experienţă de ordin tehnologic în producţie. Avantajele se răsfrâng asupra populaţiei, întrucât întreprinderea, care în trecut respectase ordinele arbitrare ale planificatorului central, devine acum instrument de servire a consumatorilor, ca unică modalitate de câştigare a profitului acceptabilă în contextul interacţiunii umane. Sti-mulentele economice nu pot răsturna decizia etică - chiar dacă hotărârile luate se dovedesc a fi economic falimentare. Acest fapt nu justifică deposedarea forţată de bunuri a proprietarilor de drept - salariaţii - şi menţinerea sau oferirea spre gestionare unui terţ, considerat de către stat mai abil în servirea consumatorilor.

În fond, proprietatea nu garantează obţinerea profitului, scopul alocării proprietăţii fiind, în primul rând, evitarea conflictului inerent rarităţii resurselor, iar obţinerea profitului şi satisfacerea consumatorilor sunt doar nişte corolare economice fericite ale sale[10].

Pentru bunurile la care accesul persoanelor nu a fost posibil sau pentru care nu se ridică pretenţii privind aproprierea trecută, se reîncepe procesul de apropriere originară. La acesta pot avea acces, teoretic, nu numai cetăţenii români, ci şi cei străini, din nou condiţia fiind aceea de neparticipare activă, juridic amendabilă, la activităţile agresive ale aparatului etatist. Ideea că, de pildă, numai cetăţenii români sunt îndrep-tăţiţi să îşi aproprie bunurile interne pentru că ei au fost plătitorii de impozite şi taxe, cu care a fost finanţată producerea respectivelor bunuri, nu este operaţională. Vorbim aici despre bunuri pentru care nu poate fi emisă vreo pretenţie la recunoaşterea unui titlu de proprietate tocmai pentru că
s-a „şters" legătura identificabilă dintre plătitorul de taxe şi bunul produs. Această observaţie atrage atenţia asupra faptului că reforma proprietăţii nu este însoţită de o restituţie deplină acordată victimelor impozitării, taxării şi tuturor celorlalte intervenţii agresive ale statului; o asemenea restituţie este, practic, imposibilă.

Ca exemplu de recunoaştere a unui anumit drept al salariaţilor de a intra în posesia întreprinderilor în care au lucrat, însă prin vânzarea de către stat a activului cu pricina, este practica numită MEBO (Management Employee Buyouts), apreciată a fi fost, pentru primii cinci ani ai tranziţiei, cea mai importantă metodă de privatizare în România.

O serie de reglementări au afectat însă potenţialul de reformă economică al unei asemenea metode. Astfel, contractele de privatizare au inclus diverse restricţii cu privire la disponibilizarea personalului, cu privire la activitatea principală a firmei şi la vânzarea acţiunilor[11], restricţii ce au atras efecte negative în planul adaptării firmei la cerinţele pieţei. Presiunea exercitată de salariaţi în întreprinderile în care statul este co-proprietar a determinat, de asemenea, o rată mai scăzută a disponibilizărilor, creşteri salariale subvenţionate şi constrângeri bugetare slabe.

Desigur că aceste efecte sunt imputabile interferenţei statului: simplul fapt că firmele în care angajaţii sunt coproprietari au o rată mai scăzută a disponibilizărilor nu reprezintă o dovadă a lipsei de adaptare a acestora la condiţiile pieţei. Aceeaşi presiune cu nuanţe politice se regăseşte şi în cazul privatizării prin lichidare, la care s-a recurs atunci când statul a considerat că anumite întreprinderi sunt ineficiente şi au şanse mult prea scăzute de redresare pentru a mai interesa vreun investitor[12].

Metoda nu este însă apreciată în literatură ca fiind eficace (de pildă, Negrescu, 2002:8), concluzie la care se ajunge prin urmărirea performan-ţelor economice înregistrate ulterior, atribuite calităţii conducerii. Nici metoda restituţiei în natură (a-l căror obiect l-a constituit, în România, terenul agricol, la care se adaugă revendicări importante ale unor proprietăţi imobiliare cu destinaţie industrială şi comercială) nu se bucură de multă apreciere, pe considerentul că introduce o incertitudine nenece-sară în sistem. Ambele judecăţi de valoare acordă privatizării o interpretare utilitaristă, de căutare a eficienţei economice, fără a ţine cont de drepturile de proprietate deja existente, chiar dacă sunt nerecunoscute de stat.

Metoda privatizării în masă - de împroprietărire gratuită - s-a desfăşurat în România între 1992 (cu emisiunea şi distribuirea de vouchere populaţiei, denumite certificate de proprietate) şi 1997 (finalizarea alocării şi distribuirii acţiunilor subscrise de cetăţeni). Procesul a fost, pe de o parte, laborios (desfăşurat prin înfiinţarea a cinci fonduri ale proprietăţii private FPP, devenite ulterior Societăţi de Investiţie Financiară - SIF -, care au primit circa 30% din totalul proprietăţii privatizabile) şi, pe de altă parte, costisitor, în sensul că doar 5,5% din totalul proprietăţii publice a trecut în proprietatea acţionarilor privaţi individuali (Negrescu, 2002:13).

Această metodă întâmpină, în plus faţă de aspectele de ordin etic, dificultăţi insurmontabile de ordin economic. Astfel, datorită eterogenităţii bunurilor de capital existente în întreprinderile de distribuit populaţiei, se ridică problema aducerii lor la un numitor comun. Pe piaţă, unde factorii de producţie sunt în proprietate privată şi fac obiectul schimburilor monetare, această sarcină este îndeplinită de calculul economic: pe piaţa de capital, tranzacţionarea titlurilor de valoare (a acţiunilor) permite stabilirea preţului acestora, care reflectă anticipările cumpărătorilor şi vânzătorilor cu privire la veniturile viitoare ale acestora. Acest lucru este însă imposibil de realizat în condiţiile proprietăţii de stat asupra factorilor de producţie - ne confruntăm, în fond, cu aceeaşi problemă a calculului economic pe care o ridică austriecii pe linia analitică a lui Mises. Astfel, distribuţia cupoanelor este marcată de arbitrar. Acestei metode i se reproşează, nefondat de data aceasta, faptul că are drept rezultat o structură a proprietăţii foarte disper-sată, pe care anumite reglementări ale statului o poate accentua[13], cu efecte negative în ceea ce priveşte investiţia de capital şi care, suplimentar, ar îngreuna intervenţia guvernului.

Metoda concretă de privatizare la care recurge statul - de vreme ce el este cel care instrumentează întregul proces - este influenţată de o serie de factori, unii dintre aceştia neavând nimic în comun cu obiectivul mai larg sub care ar trebui să se încadreze privatizarea: este vorba de obţinerea „capitalului" politic necesar alegerilor democratice, de privilegiile econo-mice acordate directorilor întreprinderilor de stat, precum şi de interesul statului de a controla preţul la care sunt vândute acţiunile întreprinderilor (Harmathy, 1994:39-40).

Vânzarea de către stat a unor bunuri care nu îi aparţin de drept echivalează, în contextul unui discurs explicit liberal, aparent favorabil ordinii proprietăţii private, cu o contradicţie internă. Statul va deţine, în continuare, în posesie ilicită sumele de bani achitate de proprietarii de drept sau de alte persoane agreate pentru a intra în posesia bunurilor vândute. Faptul că veniturile obţinute de stat din privatizare nu deţin decât o proporţie modică în bugetul de stat nu afectează analiza noastră[14]. Doar faptul că se aşteaptă ca statul să joace în continuare un rol economic semnificativ ar reprezenta o justificare pentru această strategie de priva-tizare.

Această metodă etic invalidă de privatizare prin vânzare - indiferent de modalitatea concretă de realizare - a generat o reacţie negativă şi un discurs naţionalist înverşunat, în contextul post-comunist, în care majori-tatea covârşitoare a populaţiei locale nu deţinea capitalul solicitat de stat ca preţ şi nici nu existau posibilităţile de intermediere financiară dezvoltate mai târziu. Astfel, sloganul „nu ne vindem ţara" includea un adevăr şi, în acelaşi timp, o eroare.

Adevărul rezidă în aceea că nu statul deţinea dreptul de proprietate legitim care să îi permite cedarea prin vânzare a bunurilor deţinute - astfel că, pe drept cuvânt, cei ale căror drepturi de proprietate erau astfel încăl-cate erau îndreptăţiţi să protesteze - însă doar ei, şi doar pentru bunurile care le reveneau. Pentru celelalte bunuri, pentru care aproprierea originară devenea posibilă chiar pe calea cumpărării de la stat - dată fiind absenţa unor titluri de proprietate legitime anterioare, încălcate sau nerecunoscute de către stat - cetăţenii străini ar fi fost îndreptăţiţi să concureze economic, prin preţ, pentru obţinerea bunurilor[15].

Mai mult, investitorii străini au fost atraşi inclusiv de privilegiile de monopol acordate de stat, creându-se impresia că trecerea proprietăţii de sub controlul statului în cel al persoanelor private este însoţită în mod necesar de efecte imputabile, în realitate, acestor favoruri politice: scăderea ofertei, creşterea preţului ca urmare a împiedicării intrării concurenţilor potenţiali pe piaţă[16].

Stabilirea criteriilor de către stat pentru selectarea celei mai „bune" oferte care va câştiga licitaţia este de asemenea inerent arbitrară şi contra-dictorie. Liberalizarea vieţii economice înseamnă necesarmente modificarea structurii anterioare a producţiei - pentru care nu exista nici un criteriu economic, de calcul economic, de adecvare la cerere - într-o structură dinamic adaptată celor mai urgente nevoi demonstrate de consumatori. Economic - nu există instrumentul calculului, pentru a proba rentabilitatea vânzării -, iar politic - există tentaţia de a aluneca în corupţie, de însuşire a unor beneficii prezente conduce la preeminenţa propriului interes econo-mic al celor ce organizează privatizarea.

Fixarea unui anumit preţ minim de vânzare în licitaţiile organizate şi stabilirea unor condiţii privind forţa de muncă, investiţiile ulterioare etc. denotă faptul că, în fond, statul este capabil să evalueze şi să anticipeze configuraţia viitoare a pieţei, pentru ca întreprinderea să fie rentabilă, ceea ce ar nega obiectivul primordial al privatizării[17]. Aceasta nu înseamnă că investitorilor străini nu li s-au impus condiţii neconforme cu piaţa[18].

Un aspect suplimentar l-a constituit achitarea de către cumpărător a datoriilor bugetare acumulate de întreprinderile ce au făcut obiectul privatizării; în fond, administrarea defectuoasă de către stat a propriilor întreprinderi a condus la acumularea pierderilor. Se pierde astfel din vedere că proprietarul (ilegitim în acest caz, statul) poartă povara pierderilor, după cum beneficiază şi de profituri. În fond, acoperirea pierderilor trecute nu reprezintă decât o modalitate de ridicare a preţului[19].

Am văzut mai sus motivele pentru care reforma proprietăţii este necesară. Este însă ea şi suficientă pentru a vorbi despre o societate liberă şi, din punct de vedere economic, despre piaţă liberă? Ar trebui să amintim aici rolul important al dereglementării, al eliminării privilegiilor speciale de monopol acordate de stat anumitor persoane fizice sau juridice în detrimen-tul altora, al eliminării controlului preţurilor etc. Reglementarea oricăror domenii de activitate presupune stabilirea unor obstacole în calea exerci-tării libere a drepturilor de proprietate. Chiar în absenţa refacerii depline a instituţiei dreptului de proprietate, dereglementarea vieţii economice repre-zintă o condiţie necesară a economiei de piaţă.

Dezbaterea terapie-şoc versus gradualism are sens într-un context al tranziţiei operate de stat, cu mijloacele sale, potrivit planurilor sale. Desigur că iniţiativa de dereglementare, de retragere de pe piaţă le aparţine celor ce deţin puterea politică - sub presiunea fie a propriei reconversii ideologice, fie sub presiunea - preferabil paşnică - a populaţiei într-o masă critică liberală. În această zonă, nu putem găsi motive suficiente, di punct de vedere etic şi economic, pentru continuarea reglementării şi nici pentru impunerea unor noi intervenţii coercitive etatiste, sub falsa motivaţie a „îndulcirii" tranziţiei.

Pierderile de bunăstare inerente schimbărilor la nivelul proprietăţii pe care le implică privatizarea şi celelalte consecinţe economice ale tranzi-ţiei - o nouă structură a producţiei etc. - nu pot reprezenta argumente suficiente pentru încetarea parţială sau totală a revenirii bunurilor în posesia proprietarilor de drept. În fond, pe piaţă, datorită rarităţii, există în permanenţă pierderi contrafactuale (nu neapărat nete) de bunăstare - orice decizie atrage un cost, adică cea mai bună alternativă la care se renunţă - fără ca acest lucru să implice încălcarea proprietăţii vreunei persoane şi necesitatea restituţiei.

Aşadar, cu cât retragerea statului se înfăptuieşte mai repede şi pe mai multe paliere, cu atât mai bine. Există însă şi domenii - de pildă, apro-prierea resurselor desocializate, retalierea cuvenită victimelor, solicitarea totală sau parţială a acesteia - în care populaţia însăşi are un cuvânt de spus în ceea ce priveşte ritmul restabilirii proprietăţii personale.

Reforma proprietăţii şi dereglementarea, ca manifestări concrete ale retragerii totale sau parţiale a statului din economie, antrenează efecte internaţionale dinamice benefice, prin exercitarea unei presiuni spre libera-lizare şi în celelalte ţări, cu care se stabilesc relaţii economice, efecte asemănătoare celor pe care le-ar exercita secesiunea.

Aceasta înseamnă că strategia liberalizării unilaterale[20] este teoretic şi practic fezabilă, şi poate că singura realizabilă într-un context interna-ţional altminteri favorabil centralizării politice şi controlului politic al economiei. Exportul de capital şi de talent antreprenorial va avea ca efect, ceteris paribus, decapitalizarea şi restrângerea activităţii productive în ţările mai puţin liberale, ca urmare a perspectivele de câştig pe care reforma economică le promite.

Diminuarea bazei de impozitare va impulsiona guvernele - care urmăresc prin definiţie cel puţin păstrarea dacă nu sporirea veniturilor fiscale - printr-un proces de contagiune pozitivă, poate chiar ideologică, să aplice politici mai liberale, favorabile liberei întreprinderi.

[1] O perspectivă consecvent liberală este expusă, de pildă, în lucrările lui Murray Rothbard (1992), Hans-Hermann Hoppe (1991, 1996), Jeffrey Herbener (1992). Abordarea lor fixează jaloanele teoretice generale ale unui proces de privatizare. Demersul constă în aplicarea teoriei naturale a proprietăţii (self-ownership & homesteading), pe care o susţin îndeobşte, la acest caz particular.

[2] Acesta din urmă este cazul decretării unei proprietăţi a statului asupra resurselor naturale ce se vor descoperi la un moment dat, în viitor.

[3] Adrian Severin, „Editorial", Ziua, 21 iunie 2005: „Stânga este împotriva inegalităţii. Principiul restitutio in integrum absolutizează proprietatea. O reîmproprietărire fără limite, cu ignorarea transformărilor de tip egalitar pe care societatea românească le-a cunoscut în secolul al XX-lea, înseamnă nu doar întoarcerea la vechi inegalităţi, dar şi statuarea principiului că orice atingere adusă inegalităţii este abuzivă. PSD se opune unei asemenea politici. Nu pentru că este nostalgic, antireformist sau antisistem, ci pentru că este stânga, adică ţine mai mult la egalitate decât la proprietate".

[4] A se vedea www.fondulproprietatea.ro

[5] Această lege completează şi modifică Legea fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, modificări solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 şi Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare.

[6] Ilie Şerbănescu remarca, de asemenea, riscul asociat deţinerii acţiunilor, acela de a nu fi, în fond, despăgubit. Metoda i se pare, însă, nonproblematică altminteri. A se vedea Revista 22, „Fondul Proprietatea: o soluţie corectă, chiar dacă neagreată de proprietar", nr. 798 (21 - 27 iunie 2005).

[7] Se specifică faptul că „Titlurile de despăgubire... încorporează drepturile de creanţă corespunzătoare drepturilor de despăgubire acordate. Aceste titluri se emit titularilor drepturilor la despăgubire recunoscute sau în curs de recunoaştere, conform legilor speciale. Ele se acordă în urma verificărilor de legalitate, cu privire la situaţia juridică a imobilului, efectuate de Secretariatul Comisiei Centrale. Valoarea acestora este stabilită pe baza unui raport efectuat de un evaluator autorizat independent" [subl. n], vezi www.fondulproprietatea.ro.

[8] Singurul context în care putem vorbi despre un preţ just - restituţie justă - este piaţa.

[9] În acele cazuri în care actualii utilizatori au cumpărat deja active expropriate de la stat, ei vor trebui să solicite compensaţie de la persoanele responsabile pentru aceste vânzări, iar oficialităţile guvernamentale vinovate pentru aceasta ar fi silite să restituie preţurile de cumpărare.

[10] Negrescu (2002:8) remarcă faptul că „... elementul central în funcţie de care este judecată dezirabilitatea diferitelor metode de privatizare posibil de aplicat ţine de calitatea guvernanţei corporative la care ne putem aştepta, deci măsura în care noii proprietari sunt confruntaţi cu acel set de stimulente care să îi determine să acţioneze în cel mai bun mod posibil pentru a maximiza performanţa firmei".

[11] A se vedea, de pildă, Telegdy (2002:10). Autorul remarcă şi faptul că acest tip de privatizare este puţin favorabil investiţiilor aduse din exterior, mai semnificative.

[12] Aplicarea metodei sindicaliste susţinute de Hoppe ar fi valabilă şi în astfel de cazuri; în fond, proprietatea nu aduce cu sine în mod necesar succesul economic şi, în plus, în scenariul hoppean, nu statul este cel chemat să facă aprecieri antreprenoriale cu privire la perspectiva viitoare de profit a unei întreprinderi.

[13] A se vedea, de pildă, Telegdy (2002).

[14] În Negrescu (2002:19) se indică suma de 2.949,5 milioane dolari SUA ca indicând suma preţurilor de vânzare conform contractelor de privatizare pentru perioada 1996-2000, din care 2.545,2 milioane dolari SUA încasate.

[15] Lucrurile au stat asemănător în Cehoslovacia şi Polonia, cf. Harmathy (1994:40).

[16] Să amintim aici cazul Romtelecom, care s-a bucurat de monopol pe piaţa telefoniei fixe între momentul privatizării parţiale 1998 (vânzarea a 35% din acţiuni către grupul elen de telecomunicaţii OTE) până în 2003.

[17] Tot urmărirea unor interese private explică şi viteza redusă a privatizării, prin conflictul de interese dintre Fondul Proprietăţii de Stat şi fondurile private, primul urmărind mai degrabă să restructureze întreprinderile cu performanţe economice slabe şi să le vândă pe cele performante, în vreme ce fondurile private aveau interese opuse (Tardy, 1997:224).

[18] În România, de pildă, condiţiile s-au referit la: investiţii obligatorii (în 24% din contractele încheiate între 1993-2000); interzicerea lichidării, fuziunii sau divizării companiei în cauză pe perioade determinate (51% din contracte); obligativitatea menţinerii obiectului de activitate al întreprinderii privatizate (84% din cazuri); şi clauze referitoare la tratamentul rezervat personalului (păstrarea locurilor de muncă, acordarea de compensaţii salariaţilor concediaţi etc.), care se regăsesc în 85% din contractele de privatizare încheiate de FPS - apreciate ca exprimând „o tendinţă crescândă către utilizarea privatizării ca un instrument de politică a forţei de muncă" (Negrescu, 2000).

[19] „Creanţele bugetare nu pot fi veritabil recuperate prin vânzarea de acţiuni emise de societăţile debitoare care sunt deja ale statului: veniturile vor fi doar colectate la alte capitole ale bugetelor, decât în cazul celor înregistrate ca provenind din privatizări propriu-zise" (Negrescu, 2000).

[20] A se vedea, de pildă, exemplul Lituaniei.

„Managementul” monetar: leul în tranziţie

gabidrg — Tue, 22 Apr 2008 16:32:31 +0300

Bogdan Glăvan

În ultimul deceniu de guvernare comunistă, emisiunea monetară menită să astupe „găurile negre" din economie - ineficienţa coloşilor industriali răsăriţi la comandă politică şi nu pentru a servi nevoile populaţiei - aproape s-a dublat. Aceasta, în vreme ce cantitatea de mărfuri produsă a stagnat, în ciuda relatărilor triumfaliste despre înregistrarea unor producţii record de la an la an.

O asemenea expansiune a masei monetare nu s-a reflectat în creşterea preţurilor, care erau „îngheţate" arbitrar, ci mai degrabă în creşterea cozilor pentru cumpărarea mai tuturor produselor. Mai simplu spus, oamenii aveau din ce în ce mai mulţi bani, însă pe „piaţă" erau tot mai puţine bunuri pe care să le cumpere. În acest context, liberalizarea preţurilor de după 1990 nu a făcut decât să elibereze mecanismul de echilibrare a cererii şi ofertei, ceea ce a condus, firesc, la creşterea puternică a preţurilor.

Contrar interpretării majorităţii analiştilor şi comentatorilor, schimbarea politică din 1989 nu a adus cu sine reconstruirea instituţiilor mone-tare pe principiile economiei de piaţă. Nu putem vorbi despre existenţa unui proces de liberalizare în domeniul monetar, aşa cum am putea vorbi de unele reforme de liberalizare în diferite domenii ale economiei.

Desigur, sistemul financiar-bancar al României a suferit transformări profunde, numai că acestea nu pot fi încadrate conceptual în reforma generală menită să instaureze economia de piaţă. Tocmai din acest motiv, titlul secţiunii de faţă este dat de ideea de „management monetar", mai degrabă decât de cea a „reformei".

Economia României a trecut, în realitate, de la un sistem de natură cvasi-monetară, bazat pe un surogat de monedă, în care băncile deţineau un rol pur decorativ (alocarea creditului era complet centralizată), la un sistem monetar etatizat, asemănător cu majoritatea celor existente în lume la ora actuală. Bineînţeles, această trecere nu a avut loc brusc, ci gradual. Astfel, în prima parte a anilor '90 s-au practicat pe scară relativ importantă credite direcţionate, cu dobândă preferenţială, în special pentru agricultură şi export, din emisiunea băncii centrale. Astfel de credite distorsionează alocarea resurselor în economie prin favorizarea netransparentă a unor sectoare în dauna celorlalte[1].

O măsură intervenţionistă agresivă care a marcat istoria financiară post-revoluţionară este reprezentată de „naţionalizarea valutei" din toamna anului 1991. Pe fondul unei crize economice şi politice grave, credibilitatea monedei naţionale a scăzut drastic. Pentru a finanţa importurile de combustibili, guvernul a fost nevoit să oblige agenţii economici să schimbe valuta în lei, la un curs de schimb arbitrar (mult mai scăzut decât cel de pe piaţă).

Anii 1992-1993 reprezintă, poate, cea mai neagră perioadă a „managementului" monetar post-decembrist. Turarea tiparniţei de bani a transformat necesara ajustare a preţurilor într-o nefastă şi păguboasă hiperinflaţie. Scăderea valorii leului într-un ritm anual de 200-300% a dus la prăbuşirea încrederii în moneda naţională şi la abandonarea ei, practic, de o parte importantă a populaţiei.

Este demn de remarcat că nivelul maxim al ratei dobânzii a urcat doar până la 70-80%, cu alte cuvinte s-a înregistrat o rată reală a dobânzii puternic negativă, ceea ce a generat sărăcirea masivă a unei largi pături sociale.

De pe urma exproprierii inflaţioniste a oamenilor care aveau depozite de economii la CEC, de exemplu, au avut de câştigat grupurile de interese coalizate în jurul întreprinderilor de stat nerentabile: vechii directori, care considerau întreprinderea drept propria moşie, împreună cu liderii sindicali, care au început să vândă tot mai scump voturile munci-torilor noii clase de politicieni.

Impulsionate de creşterea masei monetare (cu 141% în 1993), anticipările inflaţioniste tot mai mari au intensificat viteza de circulaţie a banilor, ceea ce a dus la accelerarea creşterii preţurilor până la un nivel aproape incontrolabil.

Creşterea masei monetare, a vitezei de circulaţie a banilor şi a preţurilor în perioada hiperinflaţiei
Indicator/an	1990	1991	1992	1993	1994
Masa monetară (%)	22	101.2	79.6	141	138.1
Preţurile de consum (%)	37.7	222.8	199.2	295.5	61.7
M2/PIB	55,7	27,4	20,1	13,8	13,3
Viteza de circulaţie a banilor	1.67	2.13	3.25	4.48	4.68

Sursa: Brăilean (1998:131), Dăianu (1999:343)

Scăderea cererii de bani ilustrată prin reducerea raportului dintre masa monetară şi PIB a făcut ca publicul să deţină în 1994, paradoxal, doar un sfert din lichidităţile de care dispunea în 1990. Reducerea cererii de bani şi derapajul tot mai evident pe panta hiperinflaţiei a forţat autorităţile monetare să corecteze politica monetară începând cu sfârşitul anului 1993. BNR a sporit drastic rata dobânzii de refinanţare şi, relativ curând, rata dobânzii practicată de bănci (aproape 100% în primăvara lui 1994) a ajuns real pozitivă. Evoluţia dobânzilor a stopat retragerile masive de lei din bănci şi a calmat creşterea preţurilor şi degringolada cursului de schimb. Din păcate, după mai puţin de un an, firava tendinţă de „stabilizare macro-economică" a devenit foarte repede ameninţată de „relaxarea politicii mon-etare".

În 1995, BNR a pompat în economie cantităţi uriaşe de lichidităţi profitând de apatia anticipărilor inflaţioniste ale populaţiei. Creşterea masei monetare cu peste 70%, în timp ce nivelul preţurilor a sporit doar cu 28%, a fost denumită eufemistic „remonetizare"[2]. În realitate, „remonetizarea" a însemnat acordarea de lichidităţi întreprinderilor de stat neperformante, ceea ce a permis creşterea PIB „real" - de fapt, a producţiei sectoarelor energofage, a stocurilor şi a importurilor.

De asemenea, trebuie remarcată o altă justificare pentru umflarea ofertei de bani, anume salvarea de la prăbuşire a băncilor Credit Bank şi Dacia Felix (pentru aceasta, BNR a pompat în cele două bănci aproape 400 de milioane de dolari. Această acţiune a fost motivată evident prin argu-mentul că falimentul celor două bănci ar fi dus la declanşarea unei panici bancare de anvergură.

În ultima parte a anului 1996, preţurile au început să reflecte în sfârşit expansiunea puternică a masei monetare întreprinsă de BNR: rata lunară a inflaţiei a ajuns la periculosul nivel de 10% lunar. Situaţia finan-ciară a ţării era şi mai neagră, dacă luăm în calcul mărimea deficitului bugetului consolidat - peste 8% din PIB - şi rezervele valutare ale băncii centrale - de numai 0,7 miliarde de dolari.

Fragilitatea situaţiei economice era reflectată, poate cel mai bine, în şubrezenia sistemului bancar. Volumul creditelor „neperformante" consti-tuie un indicator important al solidităţii sistemului bancar. După 1990, ponderea acestor credite în portofoliul băncilor a crescut de la an la an, până a atins uluitorul nivel de 71,7% în anul 1998. Însumate, aceste împrumuturi depăşeau de trei ori capitalul băncilor, ceea ce a determinat chiar BNR să afirme că starea sistemului bancar este una de „virtual faliment".

„Îmbolnăvirea" băncilor a reprezentat, poate, proba cea mai elocventă a jafului indirect practicat de grupurile de interese care au acaparat puterea politică după 1990. La 7 ani de la începerea procesului de lichidare, cazul Bancorex stă şi astăzi drept mărturie. Sub masca împrumuturilor pentru investiţii s-au scurs din bancă sute de milioane de dolari către ceea ce presa a numit ulterior „datornici cu epoleţi" - foste persoane angrenate în agenţiile represive şi de conducere ale regimului comunist. Astfel de persoane, „tot ei", au profitat rapid de şansa pe care contextul instituţional post-decembrist le-a oferit-o de a deveni „miliardari de carton"[3].

Însănătoşirea sistemului bancar prin reducerea drastică a ponderii creditelor neperformante s-a făcut în bună măsură prin preluarea la datoria publică a creditelor „putrede" de la cele mai afectate bănci. Această operaţiune a însemnat redresarea sistemului bancar cu preţul suportării pierderilor de către populaţie, prin impozite şi inflaţie. Astfel, în 1997, statul a preluat la datoria publică creditele neperformante ale Băncii Agricole şi Bancorex, prin conversia acestora în titluri de stat. Mărimea acestui tran-sfer - aproximativ 1 miliard de dolari - a reprezentat numai partea vizibilă a aisbergului exproprierii celor eficienţi în favoarea grupurilor de interese din agricultură, a „găurilor negre" din industrie şi a „firmelor-căpuşă" combinate cu acestea.

Anul 1999 a reprezentat un moment care putea devia sistemul monetar românesc în direcţia pieţei libere, dar, din păcate, acest moment nu a fost exploatat eficient[4]. În acel an, guvernul trebuia să plătească în contul datoriei externe suma de 2160 milioane de dolari, ceea ce depăşea rezerva valutară a BNR. Lipsa credibilităţii externe a aruncat practic ţara în pragul unei crize financiare majore. În acel moment, în atenţia opiniei publice a ajuns tema Consiliului Monetar ca aranjament instituţional alter-nativ celui al băncii centrale.

Deşi adoptarea acestui consiliu monetar ar fi contribuit la însănă-toşirea sistemului monetar prin îndepărtarea statului de la frâiele politicii monetare, pierderea „independenţei monetare" a fost prezentată de către detractorii consiliului monetar drept un preţ prea mare de plătit.

Dezbaterea - firavă, de altfel - dintre susţinătorii autorităţii politice care au refuzat să predea „armele" politicii monetare şi partizanii - extrem de puţini la număr - ai consiliului monetar a demonstrat elocvent că societatea românească nu a fost pregătită să abandoneze iluziile electorale fabricate şi vândute de clasa politică, în ciuda falimentului sistematic al acestora[5].

Publicul a refuzat ideea de a fi întreprins un pas mai clar în direcţia liberalizării monetare, la fel cum a respins luarea unor măsuri radicale privind reforma economică în general. Rezultatul a fost reinflamarea inflaţiei, care a ajuns în 1999 la 54,8 de la 40,6% în anul anterior şi păstrarea palmaresului de economie cu cea mai ridicată rată a inflaţiei dintre toate economiile vecine, care experimentau trecerea de la socialism la capitalism.

Rata inflaţiei în Europa Centrală şi de Est (% pe an)
Ţara	1990	1991	1992	1993	1994	1995	1996	1997
Bulgaria	23,8	338,6	91,3	72,8	96,6	62,2	123	1044,7
Cehia	9,7	52	11,1	20,8	9,9	9,1	8,8	8,5
Croaţia	609,5	123	665,5	1517,5	97,5	2	3,5	3,6
Polonia	585,8	70,3	43	35,3	32,2	27,8	19,9	14,9
România	5,1	170,2	210,4	356,1	136,7	32,3	38,8	54,8
Slovacia	10,8	61,2	10	23,2	13,4	9,9	5,8	6,1
Slovenia	551,6	115	207,3	32,9	21	13,5	9,9	8,4
Ungaria	28,9	35	23	22,5	18,8	28,2	23,5	18,5

Ţara	1998	1999	2000	2001	2002	2003	2004	2005
Bulgaria	18,7	2,6	11,4	4,8	3,8	5,6	3,2	-
Cehia	10,7	2,1	3,9	4,1	2,2	2,25	2,8	1,5
Croaţia	5,7	4,2	6,2	4,9	2,2	1,8	2,5	2,9
Polonia	11,8	7,3	10,1	3,6	0,8	1,7	4,4	3,6
România	59,1	45,8	45,7	34,5	22,5	15,3	11,5	6,5
Slovacia	6,7	10,7	12	7,2	3,5	8,4	7,5	2,8
Slovenia	8	6,1	8,9	8,4	7,5	5,6	3,7	3,4
Ungaria	14,2	10	9,8	9,2	5,3	4,7	6,8	4
Sursa: IMF, International Financial Statistics

Un alt moment marcant al politicii monetare din ultimii ani constă în denominarea monedei naţionale („tăierea" a patru zero-uri de pe bancnote). Facerea „leului greu" a fost prezentată şi susţinută pe motiv că va contribui la scăderea ratei inflaţiei, va uşura calculele economice şi va apropia - ca valoare - leul nou de moneda unică europeană.

Există un mare număr de întrebări fără răspuns în legătură cu denominarea leului. De exemplu, dacă tăierea zerourilor duce în sine la încetinirea creşterii preţurilor, de ce nu s-a întreprins această măsură atunci când inflaţia a cunoscut cel mai ridicat nivel? Sau, invocând un alt motiv în favoarea denominării, dacă această politică uşurează calculul economic şi facilitează compararea preţurilor româneşti cu cele din UE, de ce nu se renunţă definitiv la moneda naţională în favoarea euro?

În realitate, denominarea leului nu poate fi socotită drept o măsură care vine în sprijinul funcţionării economiei de piaţă, ci mai degrabă o încălcare suplimentară a drepturilor de proprietate privată. Dar de ce să includem, însă, denominarea în rândul agresiunilor? Este încălcată cumva proprietatea legitimă a cuiva? Întrebarea relevantă este următoarea: renunţă Banca Centrală, prin această măsură, la vreuna dintre atribuţiile sale ce sunt asociate, în calitate de instituţie a statului, agresiunii? Desigur că nu. Renunţă Banca Centrală la monopolul asupra tipăririi de bani? Adoptă ea măsuri de reafirmare, dacă nu chiar de restabilire a distincţiei naturale dintre contractul de depozit şi cel de împrumut, fapt ce ar pune capăt legitimării practicării rezervelor fracţionare şi, implicit, expansiunii creditului? Renunţă măcar la impunerea leului ca mijloc legal de plată? Sau lasă absolut liberă formarea cursurilor de schimb? În niciun caz. Oficial, Banca Centrală se înfăţişează ca o victimă, ce poartă povara principală a acestei măsuri, anume costurile legate de tipărirea banilor. Nu este greu de imaginat cum vor fi acoperite aceste cheltuieli: fie din taxele percepute, fie prin tipărirea de monedă - ambele mijloace aduc atingere drepturilor legitime de proprietate (Costea, 2005).

În ultimă instanţă, denominarea este un mijloc intervenţionist pentru atingerea, îndoielnică, a unui obiectiv dificil de apreciat: diminuarea anticipărilor inflaţioniste. Încercarea de a tempera inflaţia prin recursul la resorturile psihologice ale publicului oferă mai degrabă măsura incapa-cităţii autorităţii politice de a se abţine de la deschiderea robinetului cu bani. Denominarea nu constituie, astfel, nicio garanţie împotriva inflaţiei viitoare; din contră, ea poate reprezenta un instrument perfid de perpetuare a erorii colective că moneda etatistă poate fi sănătoasă.

Pe de altă parte, denominarea atrage şi costuri însemnate. Reconfigurarea programelor de calculator şi tipărirea noilor bancnote a presupus costuri însemnate. Cea mai bună dovadă că aceste costuri nu pot fi trecute cu vederea este, paradoxal, tocmai faptul că cheltuielile BNR cu denominarea sunt considerate secret de stat şi nu au fost încă făcute publice.

În concluzie, este interesant de remarcat că, prin această propunere, Banca Naţională recunoaşte implicit adevărul esenţial că o masă monetară nominal mai redusă nu are un efect depresiv asupra activităţii economice, că derularea schimburilor de bunuri şi servicii pe piaţă contra monedă poate fi realizată de o cantitate oarecare de monedă, cu alte cuvinte că orice cantitate de monedă este optimă. Aceasta este echivalent cu a spune că, într-un sistem cu monedă fiduciară, sporirea masei monetare - prin orice mijloace s-ar înfăptui ea - nu are nicio justificare economică.

În cele din urmă, după mai bine de un deceniu de manipulare monetară grosolană, România a intrat pe un făgaş dezinflaţionist clar. Astăzi, performanţa politicii monetare constituie unul din cele mai apre-ciate capitole ale realizărilor politicii economice. Dincolo de scepticismul cu care trebuie să privim întotdeauna rezultatele managementului monetar etatist, se pune totuşi următoarea întrebare: în ce măsură încetinirea infla-ţiei este rodul măiestriei guvernului şi a guvernatorului băncii centrale, mai degrabă decât consecinţa inevitabilă a încorsetării la care a fost supus statul român în ceea ce priveşte posibilitatea utilizării pârghiilor monetare pentru expropriere şi redistribuirea inflaţionistă?

Într-un anumit sens, răspunsul este relativ simplu. După un deceniu de inflaţie, hiperinflaţie, dezinflaţie şi apoi iar inflaţie, cicluri electorale şi supraveghere apatică şi îngăduitoare a funcţionării băncilor, guvernatorul BNR nu poate merita, într-adevăr, altceva decât premiul pentru cel mai longeviv bancher central din lume. Ceea ce s-a şi întâmplat. În toţi anii tranziţiei, banca centrală a eşuat în a juca rolul de instituţie independentă de puterea politică şi de grupurile de interese ţesute în jurul acesteia. Lăsând la o parte perioada de timp în care conducătorul acestei instituţii a fost şi şeful guvernului, activitatea guvernatorului BNR s-a încadrat perfect în proverbul potrivit căruia preşedintele băncii centrale trebuie să cola-boreze cu guvernul, altminteri şi-ar pierde independenţa.

În ceea ce ne priveşte, experienţa recentă în materie de inflaţie este lăudabilă, dar ea ar trebui pusă în principal pe seama presiunilor economice şi politice, atât interne cât şi externe. Perspectiva integrării europene reprezintă factorul care a disciplinat comportamentul statului român şi a pavat drumul către însănătoşirea monedei naţionale.

[1] Două entităţi financiare au fost utilizate în mod special pe post de canal de transmisie al injecţiilor monetare către grupurile privilegiate politic: Bancorex şi Banca Agricolă. Aceste două bănci au înregistrat pierderi imense şi, în cele din urmă, şi-au încetat funcţionarea. La un moment dat, subvenţia implicită generată de creditele BNR acordate agriculturii ajunsese la 10 la sută din PIB, nu întâmplător chiar în anul 1993, anul în care s-a înregistrat cea mai ridicată rată a inflaţiei (Isărescu, 2003).

[2] vezi Dăianu (1999), p. 323 şi următoarele.

[3] Presa a relatat pe larg, la vremea respectivă, „devalizarea" sistemului bancar. Vezi, Evenimentul Zilei, 18 septembrie 2006, p. 2-3, pentru un rezumat al falimentării Bancorex.

[4] Mai bine-zis, clasa „experţilor" economici însărcinaţi să gestioneze imaginea publică a autorităţii politice a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a convinge publicul larg de importanţa menţinerii instituţiilor monetare existente.

[5] Isărescu (2003, p. 15) afirmă în legătură cu această dezbatere: „Varianta cea mai rigidă, cea a Consiliului Monetar, pare în acest context cea mai puţin atrăgătoare, argumentele în acest sens putând fi rezumate, în câteva cuvinte, astfel: Consiliul Monetar obligă la numeroase măsuri deosebit de dure în plan fiscal şi al politicii de venituri, iar economia devine extrem de vulnerabilă la şocuri externe. Dacă măsurile de ordin intern nu sunt aplicate, Consiliul Monetar eşuează, aşa cum s-a întâmplat în Argentina, fără a se fi cules roadele urmărite. Dacă măsurile de ordin intern sunt adoptate, dispare însăşi necesitatea unei formule atât de drastice cum este Consiliul Monetar". La o analiză atentă, sensul argumentului de mai sus este greu de înţeles. Cineva ar putea susţine, la fel de bine, că „semaforizarea intersecţiilor presupune forţarea automobiliştilor să îşi adapteze corespunzător comportamentul rutier. Dar, dacă automobiliştii îşi iau oricum toate măsurile de precauţie, semaforizarea nu este necesară". Dintr-o perspectivă mai largă, orice regulă de drept este inutilă dacă lumea se comportă deja aşa cum presupune aceasta. Însă această observaţie nu justifică sofismul argumentaţiei care, după cum am văzut, poate fi folosită pentru abandonarea oricărei reguli sau instituţii.