“Blood may be thicker than water, but oil is thicker than both of them”. Cu riscul de a suna drept un clișeu pentru cei care poate au urmărit serialul Dallas la vremea difuzării sale, citatul respectiv ilustrează mult prea bine situația existentă pe piața mondială a petrolului ca să nu fie evocat într-o asemenea discuție. Căci, semănând mai degrabă cu o dramă de familie, cu intrigi, planuri și uneltiri, decât cu un mecanism economic de sine stătător, această piață a oferit, în repetate rânduri, mizele necesare și suficiente declanșării unor războaie (purtate mai mult sau mai puțin evident) între puterile lumii. Să ne amintim doar de Războiul din Golf și implicarea Washington-ului în criza din Kuwait, de invadarea Irak-ului de acum zece ani sau de „Operațiunea Libia” și intervenția SUA-NATO – toate, exerciții de supremație impusă prin forță și care, cu prețul sacrificării unui număr foarte mare de vieți, au urmărit, subtil, aceeași ambiție „petroliferă”.
Dar dorința de a controla o parte cât mai mare a pieței petrolului cunoaște și alte modalități de manifestare, ce-i drept, mai puțin violente, însă la fel de nocive. OPEC manipulează de mai bine de 50 de ani prețul petrolului, ajustând după bunul plac producția țărilor membre. Ironic, acest cartel prin excelență își propune, cel puțin la nivel declarativ, „să asigure stabilizarea pieței petrolului”, deși, în fapt, acțiunile sale cauzează o volatilitate excesivă a prețului și contribuie la instabilitatea întregii piețe. Mai exact, de fiecare dată când prețul coboară sub un nivel considerat de membri cartelului ca fiind cel „corect” pentru producători, OPEC încearcă să determine creșterea acestuia în mod artificial, prin restricționarea propriei oferte. Un exemplu simplu dar elocvent este cel al Arabiei Saudite care a anunțat în luna ianuarie a acestui an, drept răspuns la diminuarea cererii provenite dinspre Asia, o reducere cu 5% a cantității de petrol produse în decembrie 2012 – cea mai mare reducere procentuală după ianuarie 2009. Impactul? O creștere a prețului petrolului saudit de 0,8% și atingerea celui mai ridicat nivel din ultimele 3 luni. De altfel, Arabia Saudită reprezintă principalul pilon al întregului joc purtat de țările arabe, în esență datorită poziției pe care o ocupă la nivel mondial în domeniul exportului de petrol, a capacității excedentare de producție și a rezervelor financiare semnificative pe care le deține.
Înainte însă de a analiza situația curentă a acestei piețe, trebuie să revenim, în câteva rânduri, asupra conceptului de preț „corect”. Ce anume îi conferă aceast caracter de „corectitudine” și, mai ales, cum pot măsura decidenții OPEC dacă prețul stabilit de ei este, într-adevăr, „suficient de corect” pentru toți? Păi... nu prea pot, întrucât însăși noțiunea de „corect” cade sub incidența subiectivității. Astfel, singurul preț cu adevărat just este cel care se formează liber, în condițiile unei oferte nerestricționate prin cote sau limite de producție, iar orice altă manieră de impunere a tarifelor nu face decât să distorsioneze mecanismele pieței și să transmită semnale greșite. Mai degrabă, OPEC își dorește un preț suficient de ridicat încât să asigure membrilor săi venituri substanțiale din exploatarea petrolului, însă nu atât de ridicat încât să stimuleze diversificarea și substituirea acestei resurse. Căci, atunci când, pentru un cartel, bunurile substituente devin o amenințare concurențială, atența sa se va îndrepta negreșit către impactul pe termen lung al prețului asupra cererii. Dacă, pe termen scurt, creșterea prețului s-ar putea să nu genereze scăderea acesteia, mai ales în cazul unui bun cu cerere inelastică așa cum este petrolul, pe termen lung se vor găsi inevitabil alte modalități de substituire a bunului în cauză. Dar firește că formulările diplomate sunt preferate realităților economice...
Cât de „corect” e prețul de acum?
La o privire atentă asupra evoluției recente a prețului petrolului provenit din țările arabe, observăm că acesta prezintă, începând cu luna februarie, un trend descendent. Mai concret, prețul coșului de petrol al OPEC a scăzut cu circa 12 dolari/baril în ultimele 3 luni, atingând în acest interval de timp o valoare minimă de 96,35 dolari/baril, dar menținându-se la un nivel mai mic de 100 de dolari doar 11 zile. Totuși, costul mediu al coșului OPEC nu a mai scăzut sub 100 dolari/baril din iulie 2012, fapt ce a generat și numeroase reacții în media.
Această scădere are, în principal, două explicații. Pe de-o parte, unii specialiști consideră că ea se datorează sporirii producției provenite din țările care nu aparțin grupării OPEC, cu precădere a celei din SUA: surprinzător, producția acestei țări a crescut constant, atingând 7,37 de milioane de barili în urmă cu aproximativ două săptămâni – cel mai înalt nivel din februarie 1992, International Energy Agency luând în considerare chiar și posibilitatea ca SUA să ajungă până în 2020 principalul producător la nivel mondial, surclasând țări precum Rusia sau Arabia Saudită. Pe de altă parte, scăderea prețului este explicată și prin reducerea importurilor de petrol de către China și SUA – doi dintre marii importatori din domeniu, alături de închiderea temporară pentru mentenanță a unor rafinării importante din zona asiatică.
În ciuda acestei situații, reacția cu care OPEC ne-a obișnuit până acum întârzie să apară. Deși cartelul a fixat chiar o limită inferioară a prețului pe care îl consideră avantajos pentru vânzarea petrolului, și anume 100 de dolari, iar unele țări precum Iran-ul deja își manifestă public nemulțumirea față de nivelul actual al acestuia, oficialii OPEC nu se arată prea îngrijorați. Conform celor mai recente declarații, ei consideră că, atât timp cât prețul oscilează în jurul unei valori compuse din trei cifre, nu exită motive de panică, situația fiind doar una temporară. De fapt, aceste întârzieri ale intervenției OPEC par a oferi mai degrabă un răgaz de gândire și de reorganizare strategică, mai ales în contextul în care unele țări din cadrul cartelului nu ar putea face față unei scăderi a producției, tocmai din cauza nevoii lor acute de a realiza venituri. Un posibil deznodământ ne va fi oferit în cadrul întâlnirii OPEC programate la sfârșitul lunii mai când, probabil, cartelul își va da seama cât de „corect” este.
Panis et cirsenses? Mai bine fără...
Pe termen scurt, am arătat deja faptul că prețul petrolului arab este în scădere. Pe termen lung însă, fluctuațiile prețului nu au împiedicat evoluția ascendentă a acestuia. Dacă analizăm întreaga perioadă de timp cuprinsă între 2009 și 2012, vom constata că prețul coșului de petrol al OPEC a crescut constant, de la o medie de 61 dolari/baril pentru anul 2009, la o valoare medie de 109 dolari/baril în 2012 - o creștere ce a fost, într-o oarecare măsură, potențată de revoltele populare care au cuprins întregul Orient Mijlociu începând cu finele anului 2010. Cunoscute în media sub numele de Primăvara Arabă, aceste mișcări civile au urmărit, în esență, înlăturarea regimurilor totalitare care „deversaseră” ani de-a rândul idei și politici toxice asupra popoarelor arabe.
Rata crescută a șomajului, corupția endemică, prețul mult prea ridicat al alimentelor, alături de încălcarea drepturilor omului, lipsa libertății politice și fundamentalismul religios au fost doar câteva dintre cauzele erupției maselor ce au condus la destabilizarea sistemelor politice din regiune. În unele cazuri, precum cel al Libiei, dictatorii au fost eliminați și înlocuiți cu guverne de tranziție, în altele, așa cum s-a întâmplat în Arabia Saudită, protestele nu au reușit să îi înlăture... însă toate situațiile au o trăsătură comună: teama conducătorilor de a nu mai putea stăpâni furia populației, manifestată prin subvenții, ajutoare și noi proiecte de investiții sau, cu alte cuvinte, cheltuieli publice cât mai mari. De exemplu, cheltuielile guvernamentale ale Arabiei Saudite au fost, în 2011, de 129 miliarde de dolari, adică peste jumătate din veniturile obținute de această țară din vânzarea petrolului, în timp ce la finele anului trecut a anunțat realizarea de investiții în valoare de 130 miliarde de dolari, pentru finanțarea unor programe sociale menite să creeze (a se citi redistribuie) locuri de muncă. La unison, Emiratele Arabe Unite cresc pensiile militarilor cu 70% și oferă împrumuturi în valoare totală de 1,9 miliarde de dolari pentru achiziționarea de locuințe, Kuwait-ul acordă grant-uri de 4.000 de dolari fiecărui locuitor, iar Quatar-ul majorează salariile celor 90% din populație – angajați în sectorul public – cu 2,75 miliarde de dolari per total. Având în vedere că peste 70% din veniturile acestor guverne sunt reprezentate de câștigurile din exportul petrolului (mai concret, 75% în cazul Arabiei Saudite, 80% în Kuwait și 70% în Quatar), este lesne de înțeles de unde provin banii acordați populației și ce înseamnă acel preț „corect” pe care îl dorește OPEC.
Astfel, Primăvara Arabă tinde a se transforma într-o iarnă perpetuă, cu frisoane iluzorice, în care petrolul devine un combustibil al amorțirii speranței de libertate. Dorința poporului de a fi liber este înăbușită de disperarea conducerilor acestor state de a nu-și pierde supremația. Fără doar și poate, petrolul este o sursă de putere. Dar, în cazul țărilor implicate în Primăvara Arabă, puterea petrolului se asociază cu ideea de control, de manipulare, de îndepărtare față de idealul libertății. Însă scopul său ar trebui să fie diferit...
Textul de față a fost publicat inițial în Revista Economistul, iunie 2013.