Din când în când, oameni de afaceri importanţi ajung să fie bănuiţi de comiterea (sau chiar condamnaţi pentru săvârşirea) unor infracţiuni. Când evenimente de acest gen au loc, spaţiul public este ocupat de pledoariile insistente ale celor care cer o mai mare reglementare a pieţei, interzicerea unor activităţi sau chiar mutarea afacerilor din domeniul privat în domeniul public. Cel mai recent scandal este legat de escrocheria întreprinsă de Bernard Madoff – fost preşedinte al Nasdaq şi fost consilier al Securities Exchange Commission (SEC – autoritatea naţională de supraveghere a pieţei de capital) – care a creat o veritabilă schemă Ponzi (la noi în ţară mai cunoscută sub numele de Caritas), păgubind numeroşi investitori cu circa 50 miliarde dolari. Cazul Madoff a picat chiar la ţanc pentru a da apă la moară  celor care consideră criza actuală rezultatul speculaţiilor unor capitalişti lacomi şi fără scrupule, cu sediul pe Wall Street. În apărarea contestatarilor capitalismului să menţionăm numai alte două scandaluri importante din ultimul deceniu care, aparent, ilustrează cu prisosinţă faptul că trăim într-un capitalism sălbatic. Este vorba de Manhattan Investment Fund (un fond de hedging) şi corporaţia Enron, ambele falimentate în urma fraudelor contabile.

Înainte de a intra în mai multe detalii se cuvine să precizăm că este înşelătoare acreditarea ideii că detectarea unor cauze de fraudă în sistemul economic de piaţă discreditează acest sistem. Capitalismul – economia de piaţă – consacră libertatea de acţiune a indivizilor în virtutea dreptului de proprietate privată: deţin o resursă (bani lichizi sau alte bunuri) şi fac ce vreau cu ea, atât timp cât acţiunea mea nu pune în pericol integritatea fizică a resurselor altcuiva. Tâlhăria, aşadar, nu este parte componentă a sistemului economic de piaţă, ci reprezintă o încălcare a acestuia (prin violarea principiului de bază – dreptul de proprietate). Economia de piaţă nu poate funcţiona fără respectarea dreptului de proprietate privată şi fără instituţii care să asigure, cât mai eficient, garantarea acestui drept. Cu riscul de a-i dezamăgi pe criticii capitalismului, trebuie spus răspicat: „capitalismul sălbatic” – concept asociat scenariului în care indivizii se îmbogăţesc minţind, trişând, încălcând contractele şi drepturile celor din jur – nu este capitalism deloc.

Cum pot fi interpretate falimentele spectaculoase menţionate mai sus? Ca exemple impresionante de încălcare a dreptului de proprietate privată şi de ineficienţă a autorităţii publice însărcinată să vegheze asupra respectării legii. Să le luăm pe rând.

Enron (companie care încă de la înfiinţare a întreţinut legături strânse cu guvernul federal) a fraudat investitorii (o parte dintre aceştia erau proprii salariaţi) efectuând o serie de „inginerii financiare” prin care practic a măsluit datele contabile, raportând ani la rând un profit inexistent. Compania a falimentat după ce participanţii la piaţă au căpătat dubii serioase în legătură alegaţiile triumfaliste ale managerilor acesteia. Căderea Enron reprezintă astfel un succes al pieţei. S-a demonstrat că interesul poartă fesul; agenţiile de reglementare au avut acces la aceeaşi informaţie ca şi investitorii privaţi dar, ca de obicei, a intrat în scenă abia când rumorile privind posibila fraudă au devenit prea mari (iar cotaţia acţiunilor companiei o luase la vale) pentru a mai putea fi ignorate[1].

Manhattan Investment Fund a fost creat în 1996 de către un speculator care a anticipat căderea bursei după boom-ul dot.com[2]. Deşi a intuit corect lipsa de sustenabilitate a creşterii bursei, fondul a mizat prematur pe căderea pieţei, vânzând titluri financiare la termen (short-selling). În anii care au urmat, managerul fondului a camuflat pierderile înregistrate, raportând câştiguri inexistente. Deşi administratorul şi custodele fondului (Ernst & Young, respectiv Bear Sterns) au avertizat în rapoartele lor despre situaţia contabilă reală, numărul investitorilor care priveau cu suspiciune boom-ul economic şi care, drept urmare, au fost atraşi să depună bani în fond a crescut de la an la an. Această situaţie i-a permis managerului să escaladeze frauda. Scandalul a răbufnit abia când custodele fondului a sesizat direct SEC despre neregulile consemnate. Deşi inspectorii SEC ar fi putut sesiza mai din timp problemele fondului, acest lucru nu s-a întâmplat (după principiul: „timpul trece, leafa merge, noi muncim cu spor”). Ce a urmat ilustrează cu prisosinţă modul în care autorităţile de reglementare împart dreptatea: cele mai mari daune au fost imputate băncii-custode, adică exact instituţiei care a semnalat problema!

Cazul Madoff nu iese în evidenţă decât prin amploarea prejudiciului. În rest, avem aceeaşi constantă: incapacitatea statului de a detecta încălcarea legii şi intervenţia acestuia abia după ce instituţii private trag semnalul de alarmă. Una dintre aceste instituţii – firma de consultanţă Aksia LLC – a semnalat încă din 2005 printr-o scrisoare adresată SEC asupra unor nereguli constatate la hedge fondul administrat de Madoff, avertizându-şi clienţii să nu investească în acest fond![3] Dintre competitorii lui Madoff, Harry Markopolos a sesizat încă din 1999 că ceea ce pare a fi o investiţie de succes este în realitate un joc piramidal, trimiţând SEC o scrisoare detaliată prin care îşi argumentează concluzia.

Autoritatea statului s-a făcut că plouă. Cine ar fi îndrăznit să îl cerceteze oficial pe unul dintre cei mai respectabili actori de pe piaţa de capital? Cât curaj îi trebuie unui birocrat să îl pună sub acuzare pe un fost preşedinte de bursă, ale cărui rude (cei doi fii, un frate şi o nepoată) lucrează împreună cu organismele de reglementare?

În fine, Madoff a fost dat în vileag de copiii săi, în momentul în care devenise imposibil ca jocul său să mai câştige adepţi. Teoretic, investiţiile operate de Madoff aduceau randamente considerabile, mult peste media câştigului pieţei. Dar dacă este relativ uşor să vinzi publicului gogoşi într-un context caracterizat de optimism exagerat şi creştere artificială a cotaţiilor bursiere, este mult mai greu să pretinzi că afacerile tale aduc acelaşi profit ridicat atunci când piaţa se prăbuşeşte. Iar când hoţia este deconspirată şi pagubele devin vizibile, cea mai sigură soluţie pentru hoţ este să îşi aranjeze capitularea (în faţa celui mai slab oponent) şi să se pună la adăpost de disperarea celor păcăliţi.

Scandalul Madoff şi cele dinaintea lui demonstrează nu că piaţa liberă eşuează, ci că infractorii pun în pericol piaţa, iar statul (care şi-a arogat sarcina să ne protejeze de acest gen de indivizi) nu este în stare să o apere. Deloc întâmplător, sesizarea nerespectării drepturilor investitorilor a venit de la instituţii private, aspect ce ilustrează modul în care piaţa îşi creează anticorpii necesari combaterii activităţilor frauduloase. De asemenea, aceste scandaluri arată cum organele statului şi partizanii intervenţionismului vociferează, fără niciun fundament logic, că problemele ar fi putut fi prevenite dacă statul ar fi avut mai multă putere de control.

Ni se spune cum, cu o uşoară creştere de buget şi câteva reglementări în plus, vom scăpa de hoţi. O.K. Să supunem această afirmaţie unui test scurt. Priviţi graficul de mai jos care arată evoluţia bugetului autorităţii de reglementare a pieţei de capital în SUA. Nu este nevoie de prea multe comentarii. După cum se poate observa[4], creşterea bugetului autorităţii de reglementare se suprapune fidel peste creşterea riscurilor la care a fost supusă economia.

Şi acum ce urmează? Să se suplimenteze bugetul?! Alocarea de mai mulţi bani instituţiilor statului pentru a controla piaţa este un act de sinucidere economică. În mod normal, organizaţiile ineficiente îşi restrâng activitatea sau dispar cu totul. Agenţiile statului sunt singurele organizaţii care atunci când eşuează în misiunea lor pretind mai mulţi bani.

Oricât de mult ne displace, mai există şi bandiţi pe lumea asta. Din păcate, nu avem de ales între un univers în care hoţii îşi fac de cap şi o lume populată de îngeri. Întrebarea este ce tip de sistem politico-economic minimizează numărul tâlharilor şi pagubele pricinuite de aceştia.

Unii cred că reglementarea detaliată a fiecărui aspect al vieţii şi controlarea activităţilor noastre de o armată de birocraţi este soluţia. Prima problemă cu această viziune este că omite importanţa crucială a stimulentelor pentru modelarea comportamentului uman. De ce ar avea funcţionarii statului mai multe motive decât avem noi înşine să fie preocupaţi de riscurile la care suntem supuşi atunci când efectuăm anumite activităţi? Interesul primordial al birocratului este de a-şi păstra scaunul, de a-şi creşte salariul şi de a angaja subalterni. Pentru a şi-l atinge, tot ce are de făcut de multe ori este să ţipe că a mai descoperit o problemă cu piaţa liberă, problemă care trebuie remediată prin reglementare, ceea ce, desigur, presupune alocarea mai multor fonduri de la buget.

Se uită prea uşor că agenţiile publice desemnate să reglementeze funcţionarea economiei (precum băncile centrale, organismele de supraveghere a pieţei de capital ş.a.) sunt instituţii supuse presiunilor politice. Oficialii acestor agenţii sunt inevitabil captivi intereselor de grup şi influenţabili de o gamă vastă de presiuni.

O altă dificultate care gripează activitatea birocraţiei este lipsa informaţiilor adecvate. Agenţiile statului află de obicei prea târziu despre comiterea unor ilegalităţi (iar când află mai devreme, nu pot lua măsuri corespunzătoare, deoarece pot proba cel mult intenţia, nu şi fapta), când răul a fost deja făcut. În acest stadiu, păgubiţii se pot adresa ei singuri instanţei solicitând pedepsirea infractorului şi plata unor eventuale despăgubiri; nu mai este nevoie să perceapă şi statul o amendă. Desigur, putem pune această observaţie în relaţie cu amendamentul anterior şi să constatăm că funcţionarii publici nu au stimulentele necesare pentru a se informa mai bine decât o fac indivizii care îşi asumă (pe averea sau sănătatea lor) riscurile aferente unei acţiuni.

Mai există şi o categorie restrânsă numeric de indivizi, printre care mă număr, care privesc cu neîncredere promisiunile birocraţilor. Care afirmă că, datorită stimulentelor perverse, birocraţii tind să aibă o moralitate mai scăzută decât media societăţii. Care consideră că soluţia la problemele analizate se află în apărarea mai eficientă a drepturilor de proprietate. Crearea de consilii, comiţii şi comitete care să analizeze, să propună şi în cele din urmă să legifereze sufocarea economiei cu noi reglementări, cel mai adesea benefice pentru un grup restrâns de interese, este contraproductivă.

Subscriu în totalitate la o concluzie trasă de Gary Becker (laureat Nobel), care afirmă: „Mi-am petrecut întreaga carieră în mediul academic şi am fost martorul multor exemple de comportament lipsit de etică al unor profesori. Pentru mine, nu este deloc evident că oamenii de afaceri au o moralitate mai scăzută decât a profesorilor”[5]. Aş adăuga că această constatare reprezintă un motiv în plus să ne ferim să dăm ascultare profesorilor care vor să ne salveze de metehnele capitalismului sălbatic mizând pe bunele intenţii şi capacitatea intelectuală a funcţionarilor publici.

Textul de față a fost publicat inițial în volumul Impotriva curentului. Însemnări despre criza financiară actuală, autor: Bogdan Glăvan, Editura Universul Juridic, București, 2009.