Începerea noului an şcolar a readus în discuţie vechile probleme ale sistemului public de educaţie. Lipsa utilităţilor, întârzierile în executarea “lucrărilor de reabilitare” şi disfuncţionalităţile de tot felul care însoţesc furnizarea publică a educaţiei sunt cunoscute deja şi reluarea lor tinde să devină plictisitor de (a)normală. Pe lângă toate acestea am avut ocazia să asistăm la câteva “proiecţii” ministeriale referitoare la modul cum este văzută îmbunătăţirea performanţelor sistemului public de educaţie. Cugetările de sezon merită analizate aici pentru că explică, o dată în plus, cauzele pentru care furnizarea publică a educaţiei reprezintă un eşec. Dincolo de toate argumentele pe care le putem găsi în zona eşecului sistemului public, a birocratismului, aceste cugetări denotă o înţelegere profund viciată a semnificaţiei educaţiei.
Este greu să ai o abordare coerentă, chiar şi presupunând ca inexistente viciile sistemului public, dacă te bazezi pe asemenea „viziuni”. Iată două dintre ele:
Educaţia este un bun al comunităţii
Afirmaţia de mai sus reprezintă nucleul tuturor argumentelor pe care adepţii intervenţionismului le aduc în favoarea controlului autorităţilor statului asupra educaţiei. Mascat elevat sub denumirea de externalitate pozitivă, mitul expus anterior i-a atras şi pe economişti în focul descoperirii beneficiilor sociale prevalente ale educării. Efectele nocive apar abia după introducerea abilă a mitului în discursurile politicienilor. Etalată cu nonşalanţă, aparent lipsită de orice stângăcie, la ore de maximă audienţă, pancarta cu mesajul de mai sus atrage adepţi din toate sferele vieţii academice, economice, sociale şi, mai ales, politice.
Dar ce este atât de atractiv aici? Ca orice altă abordare holistă lasă impresia că tot ceea ce contează este satisfacerea interesului societăţii. Aderenţi necondiţionaţi la ideea eronată privind existenţa şi, mai ales, importanţa majoră a interesului general, cei mai mulţi dintre semeni tresar la gândul că beneficiile educaţiei publice vor fi socializate. Alertaţi de proiecţiile extrem de nerealist-optimiste privind câştigurile, aceştia tind să piardă complet din vedere pierderile.
De fapt, educaţia, în sensul de obţinere a unor abilităţi, este un bun privat de care caută să beneficieze cel care se educă. Eventualele beneficii „externe” au o importanţă secundară şi neclară. Chiar şi presupunând că părinţii îşi educă odraslele pentru a deveni buni membrii ai comunităţii, beneficiile îi vizează în primul rând pe copiii lor. Statutul pe care aceştia îl vor dobândi şi respectul de care se vor bucura vor reprezenta câştiguri proprii ale educării lor. Validarea sau nu a rezultatelor aşteptate ale educaţiei este, fără îndoială, rezultatul cooperării sociale în cadrul comunităţii, pe diferite paliere ale acesteia. Inversarea rolurilor în această chestiune produce în mod voit confuzie şi determină promovarea unor măsuri complet eronate în privinţa furnizării serviciilor educaţionale.
Părinţii trebuie să îşi educe obligatoriu copiii, aşa cum prevede legea
Această cugetare derivă din precedenta şi a putut fi auzită de curând provenind din partea principalului promotor de politici publice în domeniul educaţiei. Altfel spus, dreptul la educaţie este obligatoriu iar dacă părinţii beneficiarilor nu îl exercită, atunci trebuie amendaţi în consecinţă. Sancţiunea contravenţională, ca vârf de lance al combaterii abandonului şcolar, este măsura cea mai clară a ineficienţei sistemului public de educaţie. „Convinşi” anterior că educaţia copilului este, în primul rând, un bun al tuturor, foarte mulţi sunt dispuşi, probabil, să îmbrăţişeze soluţia de mai sus.
Înainte de a scrie procesul verbal trebuie să facem „procesul” acestei măsuri. Decizia părinţilor de a-şi trimite copiii la şcoală este consecinţa unor anticipări optimiste privind contribuţia acesteia la formarea lor în acord cu aşteptările proprii şi ale familiei. Acest raţionament este valabil în cazul educaţiei furnizată privat (contracost) ca şi în cazul celei (intenţionat eronat numită) gratuită. Desigur, stimulentul unei analize mai atente cu privire la calitatea serviciului educaţional este mai puternic în cazul primeia decât al celei din urmă. Dacă părintele alege să nu îşi mai trimită copilul la şcoala publică (gratuită), atunci putem deduce două concluzii: eşecul educaţiei publice în atingerea celor mai elementare obiective ale sale şi, respectiv, lipsa de persectivă a beneficiarului serviciilor educaţionale publice.
Decizia în cauză nu trebuie interpretată ca fiind, în mod necesar, o alegere proastă. Contrar opiniei generale, tinerii care „nu termină o şcoală” pot deveni membrii onorabili ai comunităţii. Persoane cu un nivel redus de educaţie, dar care practică o meserie cerută de semeni pot căpăta această calitate.
O cugetare „exotică”
Ceea ce trebuie să înţelegem din toată această tiradă lipsită de fundament este, de fapt, grija iniţiatorilor de politici publice pentru funcţionarea sistemului pe care îl reprezintă şi nu pentru finalitatea acestuia. Forţarea părinţilor să îşi înscrie copiii la liceu sau să îi păstreze cu orice preţ în şcoala publică este rezultatul dorinţei de a prezerva sistemul public de educaţie actual supradimensionat ca personal, birocratizat şi profund rezistent la orice tentativă de reformă. Între digitalizarea manualelor şi soluţia amenzii ca măsură de reformă se întinde o prăpastie temporală care ne arată că sistemul public de educaţie nu a evoluat mai deloc faţă de momentul debutului în "forţă" de acum aproape un secol şi jumătate.
Acesta este un bun exemplu privind modul cum fundamentarea complet eronată a unei chestiuni extrem de importantă pentru individ, cum este educaţia, duce la soluţii dintre cele mai ridicole. Introducerea unor concepte folosite complet distorsionat propagă idei ce riscă să devină măsuri greşite. Departe de a realiza eşecurile atâtor ani de intervenţionism asupra educaţiei, autorităţile pledează constant pentru şi mai mult intervenţionism, mergând până la educarea forţată. Sistemul educaţional are nevoie de stimulente care să-l determine să funcţioneze în raport cu alegerea beneficiarilor educaţiei, nu cu bunul plac al reprezentanţilor statului.