În linii mari, acest proces de reconsiderare a importanţei factorului monetar în funcţionarea economiilor moderne s-a încheiat la sfârşitul anilor ’80, iar rezultatul său a fost creşterea rolului băncilor centrale în elaborarea şi aplicarea politicii economice. Astfel, în ţările dezvoltate, dar şi într-un anumit număr de ţări cu economie de piaţă emergentă, iar apoi în ţările foste comuniste orientate spre Occident, instituţia băncii centrale a fost supusă unor ample reforme. Băncile centrale au fost obligate prin lege să ducă o politică monetară subordonată obiectivului stabilităţii preţurilor. De asemenea, s-a legiferat independenţa băncilor centrale faţă de guverne. Această independenţă a fost definită însă în mod diferit: în cazul Fed, independenţa a fost definită nu atât „faţă de administraţie”, cât „în cadrul administraţiei”; în cazul Băncii Angliei, dreptul de a stabili ce anume înseamnă „stabilitatea preţurilor” a revenit în continuare  guvernului;  în cazul  Bănci  Centrale  Europene (BCE), independenţa faţă de instanţele comunitare şi de guvernele ţărilor membre a fost prevăzută explicit în „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa”; în fine, în cazul BNR, independenţa acesteia a fost prevăzută în legea sa de organizare şi funcţionare; etc. În ceea ce priveşte supravegherea prudenţială, practicile băncilor centrale au fost mult mai diferenţiate. Deşi, în general, s-a considerat că băncile centrale trebuie să joace un anumit rol în menţinerea stabilităţii financiare prin asumarea a ceea ce ce în prezent se numeşte „supravegherea macroprudenţială”, modul de definire a mandatului respectiv a fost destul de imprecis. De exemplu, în cazul BCE – respectiv al „Sistemului European de Bănci Centrale” (SEBC) - , „Tratatul...” stipulează că „Sistemul European al Băncilor Centrale contribuie la buna gestionare a politicilor duse de către autorităţile competente cu privire la controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi la stabilitatea sistemului financiar”.

Această formulare vagă reflectă faptul că, spre deosebire de BCE, unele bănci centrale naţionale au fost şi sunt direct implicate în supravegherea microprudenţială. Unele precizări aduce totuşi statutul BCE, care prevede că aceasta „poate să adopte avize și să fie consultată de Consiliu,  de Comisie  şi  de  autoritățile  competente  din  statele membre  cu  privire la domeniul de aplicare și punerea în aplicare a legislației Uniunii privind supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar.”

Privind lucrurile retrospectiv şi vorbind în termeni generali, se poate spune că politica monetară orientată spre stabilitatea preţurilor a avut un succes indubitabil şi că acesta s-a conjugat cu o performanţă rezonabilă în materie de creştere economică realizată de ţările dezvoltate, cu „emergenţa” spectaculoasă a  economiei de piaţă într-un număr de ţări foarte mari (BRIC), precum şi cu tranziţia la economia de piaţă a unor ţări foste comuniste – toate acestea în condiţii de relativă stabilitate financiară.

În această atmosferă de „optimism moderat”, a izbucnit însă criza. După declanşarea crizei (august 2007), băncile centrale au încercat să corecteze disfuncţionalităţile pieţelor financiare şi să evite apariţia unei recesiuni mondiale de amploarea celei din perioada interbelică.  În  anii următori, ele s-au implicat  în realizarea  unor  obiective economice  şi financiare mult  mai  ambiţioase:  reluarea  creşterii  economice,  reducerea  şomajului  şi asigurarea stabilităţii financiare.

Creşterea rolului băncilor centrale a creat impresia că aceste instituţii pot rezolva toate problemele economice. Ca urmare, guvernele, care, anterior, nu au privit cu prea mare entuziasm creşterea progresivă a puterilor băncilor centrale, au început să accepte ca acestea să încerce să compenseze deficienţele propriilor lor politici economice – chiar dacă unii legislatori şi exponenţi ai opiniei publice s-au arătat îngrijoraţi de deficitul de democraţie apărut prin transferarea sarcinii elaborării politicii economice către o instituţie a cărei conducere nu este aleasă prin vot universal.

Trebuie totuşi spus că cel puţin în cazul băncilor centrale din ţările dezvoltate, acestea

nu urmărit să dobândească actuala lor preeminenţă: ele au fost puse de fiecare dată în faţa unor situaţii de fapt, în care orice altă soluţie era respinsă de societate. Într-adevăr, în acest caz precis, asumarea unor responsabilităţi mai mari de către băncile centrale nu a fost determinată de dorinţa de putere a persoanelor din conducerea acestor instituţii – numite în conformitate cu principiilor statului de drept şi ţinute răspunzătoare din punct de vedere juridic -, ci de înţelegerea responsabilităţii sociale pe care le-o incumbă independenţa de care se bucură şi mijloacele de acţiune de care dispun. Iar majoritatea băncilor centrale importante au acceptat cu destul de multe ezitări noul lor rol şi vizibilitatea sporită pe care acest rol o impune.

Astfel, în timp ce alte organisme menite să elaboreze şi să aplice diverse politici economice erau blocate de o polarizare politică fără precedent - atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional -, băncile centrale din ţările dezvoltate au fost nevoite să se folosească de independenţa lor politică relativă şi de marea lor autonomie operaţională pentru a câştiga timp şi a permite celorlalte autorităţi să acţioneze. Din păcate, de cele mai multe ori, această acţiune nu s-a produs.

O dovadă în acest sens este faptul că unele bănci centrale au avertizat în repetate rânduri că posibilităţile lor de a compensa inacţiunea altor autorităţi nu sunt nici nelimitate şi nici lipsite de riscuri. Astfel, încă de la începutul acestei noi perioade de „activism”, ele au recunoscut că utilizează instrumente imperfecte şi neverificate (intervenţii „neconvenţionale” pe piaţa interbancară; prelungirea scadenţelor titlurilor acceptate în operaţiunile de furnizare de lichidităţi; diverse forme de „relaxare cantitativă”; etc.). De asemenea, au atenţionat adesea că prelungirea situaţiei anormale în care se află riscă să le împiedice să-şi îndeplinească funcţia  tradiţională  de asigurare  a  stabilităţii  preţurilor  şi  poate  provoca,  de  asemenea, numeroase pagube colaterale şi efecte neprevăzute.

Problema este că semnalele de alarmă trase de unele bănci centrale nu au găsit ecou în cercurile guvernamentale şi pe pieţele financiare, care nu par nici acum pregătite să facă faţă eventualelor situaţii în care puterea şi eficacitatea băncilor centrale se vor fi dovedit insuficiente. De aceea, există în continuare riscul ca dificultăţile economice să se agraveze.

Lipsa de reacţie este vizibilă mai ales în cazul acelor organisme de elaborare a politicilor economice care dispun de mijloace mai adecvate decât băncile centrale pentru a face faţă problemelor de creştere economică şi de ocupare a mâinii de lucru cu care se confruntă  ţările  dezvoltate.  În  loc  să  folosească  răgazul  creat  de  politicile  monetare „neconvenţionale” ale băncilor centrale pentru a lua măsuri eficiente, multe organisme de acest gen au adoptat o atitudine pasivă şi negativistă.

Un exemplu eclatant este Congresul SUA, care, pentru al cincilea an consecutiv, nu a reuşit să adopte un buget veritabil, fără a mai vorbi de măsurile necesare pentru relansarea economiei şi reducerea şomajului. În zona euro, unificarea fiscală şi iniţiativele regionale de stimulare a creşterii economice se află realmente într-un punct mort, la fel ca şi măsurile privind sectorul bancar care depăşesc sfera de competenţă a BCE. Chiar şi situaţia din Japonia naşte unele îngrijorări, deşi în această din urmă ţară a avut loc o schimbare de guvern care a determinat banca centrală să depăşească oarecum faza simplei imitări a operaţiunilor neconvenţionale efectuate de Fed. În fine, o situaţie de acelaşi gen pare să se nască în prezent în  România,  unde  conflictul  dintre autorităţi  în  legătură  cu  bugetul  riscă  să  diminueze creşterea economică şi aşa foarte redusă din ultimii ani.

În  ceea  ce priveşte pieţele financiare,  acestea se menţin  şi  ele  într-o  stare de expectativă complezentă. Astfel, numeroşi investitori instituţionali par satisfăcuţi de „opţiunea de cumpărare” (call) a titlurilor private creată de unele bănci centrale, iar, ca urmare, se arată dispuşi să ignore politicile economice dezechilibrante pe care continuă să le ducă guvernele unor state puternic îndatorate şi polarizarea politică existentă în unele din aceste ţări. Consecinţa este asumarea unui risc financiar care depăşeşte nivelul justificat de variabilele fundamentale  subiacente  - fenomen  favorizat şi  de  promisiunea  băncilor centrale  că  vor furniza în continuare lichidităţi abundente, ceea ce face ca deciziile investitorilor să se orienteze cu predilecţie către obţinerea de câştiguri imediate.

Spre deosebire de investitorii instituţionali, întreprinderile nefinanciare par a avea o înţelegere mai nuanţată a rolului şi puterilor băncilor centrale. Astfel, este neîndoios că unii întreprinzători şi numeroşi indivizi şi jurnalişti sunt fascinaţi de mistica băncilor centrale, de caracterul enigmatic al instrumentelor pe care acestea le folosesc şi de accesul lor practic nelimitat la „presa de tipărit bani”. Alţi agenţi economici, în special marile întreprinderi transnaţionale, sunt însă mult mai sceptici cu privire la posibilitatea continuării politicilor economice actuale din unele ţări, ceea ce se vede din faptul că îşi limitează investiţiile pe termen lung şi optează aproape exclusiv pentru autofinanţare.

Desigur, toate problemele ar dispare rapid, dacă băncile centrale ar reuşi să realizeze reluarea creşterii economice şi dacă această relansare s-ar menţine suficient de mult timp: o creştere economică rapidă şi susţinută, crearea unui mare număr de locuri de muncă şi apariţia unor condiţii financiare stabile ar duce din nou la o prosperitate generală şi ar diminua tensiunile din societate. Problema este că băncile centrale nu pot face singure acest lucru, din simplul motiv că creşterea economică depinde şi de alţi factori decât de politica monetară (este în mare măsură „distrugere creatoare” - J. Schumpeter). De aceea, măsurile luate de băncile centrale, inevitabil imperfecte, ar trebui completate prin programe mai ample şi mai eficiente  din partea organismelor de elaborare a altor politici economice – ceea ce necesită, printre altele, un anumit consens politic la nivel naţional, regional şi mondial. În concluzie, după ce au fost puse într-o poziţie de supremaţie politică anormală, băncile centrale – şi toţi cei care care au devenit dependenţi de politica lor „ultra-activistă” – trebuie să reflecteze la surprizele pe care le poate rezerva viitorul şi la ceea ce se poate face în prezent pentru a diminua riscurile inerente. Dacă tendinţa actuală de creştere a rolului băncilor centrale va continua, acestea vor fi din ce în ce mai expuse presiunilor exterioare – venite din partea  politicienilor,  a  altor  organisme  de  elaborare a  politicilor  economice  (mai  puţin sensibile la problema calităţii monedei), a pieţelor şi a opiniei publice, care supraevaluează puterea autorităţilor monetare.