A devenit o modă, dacă nu o obsesie, în lumea exhibiţionistă a capitalismului mediatic, comensurarea şi compararea avuţiilor private. Mai tot omul vrea să ştie cât are celălalt, când, unde, cum a ajuns să aibă (…n-ar mai avea!). Se concep topuri peste topuri în care vanitoşii şi veleitarii se străduiesc să pătrundă şi de care disimulaţii şi discreţii se ţin prudent deoparte. Faptul că trăim într-un nesfârşit ajun al unei economii de piaţă îi face pe mulţi dintre noi să-i vadă pe cei avuţi nu creatori de avuţie generală, servind, şi nu aservindu-şi semenii, ci, otova, funeşti nesocotitori ai legii egalităţii naturale. Ideea pervertită de „bogăţie” este supusă unei prezumţii implicite de vinovăţie, iar sărăcia devine pentru vulg semnul distinctiv al celor care debordează de înaltele comandamente morale. Chiar şi filantropii sunt huliţi că nu dau mai mult, deşi pomana vine post producţie pentru piaţă şi profit. Şi caritatea e tot proces capitalist. Într-un târziu am priceput că, în ciuda tuturor experimentelor sociale, libertatea individuală este unica premisă spre bunăstarea generală, în măsura în care aceasta din urmă este dorită. Sărăcia este, pe de altă parte, virtute numai dacă este căutată, şi asta cu demnitate.

Trândavii şi bieţii nepricepuţi nu se califică la virtute, cu atât mai mult cu cât, de fapt, tânjesc după averi; cei care sunt sărăciţi prin jaf nu sunt virtuoşi doar dintr-atât, căci virtutea nu este o simplă plombă spirituală la găuri materiale; iar aceia săraci cu duhul au pusă deoparte o moştenire transcendentă, dacă n-au căutat să suplinească lentoarea minţii cu iuţeala răutăţii. Altminteri, avuţia poate fi chiar ziditoare moral, doar dacă nu devine un scop care ne domină, un substitut material al personalităţii morale. Poate fi pilduitoare pentru ceea ce înseamnă muncă, aşteptare, luptă cu incertitudinea, cinste. Trăsăturile întreprinzătorului providenţial. 

Deşi interogată apăsat de revoluţia protestantă, dogma creştină tratează în continuare bogăţia cu un oarecare reziduu de oprobriu moral. Dacă acumularea avuţiei a fost făcută prin înşelăciune, furt, tâlhărie, păcatul este clar. „Ajută-ţi aproapele!”, ne îndeamnă dreapta credinţă, dar asta nu ne reduce automat ajutorul la milostenie, după cum nici milostenia, până la sacrificiul nostru patrimonial cvasi-complet. Sărăcind nu putem ajuta săracii, nu într-un sens durabil, iar aceasta ţine de un canon elementar al logicii care nu poate să nu fie solidar cu morala dacă sunt rodul lucrării Celui de Sus. Drumul spre mântuire nu este hărăzit numai monahilor, căci, dacă aşa ar fi fost rânduită lumea, seminţia s-ar fi stins de la sine, însă nu prea pare să fi fost acesta Marele Plan cu noi. Tihna spirituală vine după ce material ne-am „aşezat”: conştiinţa trece prin stomac, zice o vorbă. Important este să nu rămână acolo de tot.

Răsfoim reviste glossy de business trends, măsurăm averi din comunitate, împărtăşim astfel de informaţii publicului, îi trezim sentimente. Două tipuri mari de resorturi se pot pune în mişcare în atari ambiente: respectul şi invidia. Citind poveştile adevărate din spatele cifrelor, putem discrimina sondând modul (de viaţă) prin care şi-au clădit bunăstarea, între cei care sunt mai degrabă creatori de avuţie comunitară şi, respectiv, cei mai degrabă strângători parazitari de bogăţii confiscate comunităţii. Divinizarea şi diabolizarea capitaliştilor de succes făcută fără dreaptă judecată otrăveşte ţesătura socială. Riscăm să cerem taxe mai mari pentru bogaţi, penalizând, cu ignoranţă democratică, munca, aşteptarea, lupta cu incertitudinea, cinstea la un loc cu lenea, lăcomia, privilegiile, hoţia. Apropo, unde s-ar duce banii luaţi (şi) de la bogaţi (şi de la, noi, restul)? La alţi bogaţi, distinşii antreprenori politici.

Acest articol a apărut în revista Economistul, nr. 43, 11.11.2013.